ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2008

Asupra

recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 4 mai 2007,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a

cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtului R.V.I.

în Belgia pentru o perioadă de

cel mult 3

ani, returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară

la

data de 24 octombrie 2006, aprobat prin H.G. nr. 825/1995, invocând incidența

art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 558/C din 16 mai

2007, Tribunalul Neamț, secția civilă,

a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că pârâtul a ieșit din România legal la data de 18 februarie 2007, prin

punctul de frontieră Nădlac, iar după ce a tranzitat Ungaria, Austria, Italia

și Germania, a intrat în Belgia, locuind la Bruxelles până la data de 4 aprilie

2007, când în urma unui control de rutină a fost reținut de organele de poliție

și a fost returnat în România fără a fi judecat și fără a fi însoțit de

polițiști pe timpul zborului.

Instanța de fond a mai reținut faptul

că, pentru cetățenii U.E., restricțiile de exercitare a dreptului la liberă

circulație și de ședere sunt în mod limitativ prevăzute de directiva nr.

2004/38/CE, respectiv pentru motive de ordine, securitate și sănătate publică,

precum și ideea că, în virtutea principiului aplicării directe a normelor de

drept comunitar, prevederile acestei directive au prioritate față de dreptul

intern, în speță dispozițiile Legii nr. 248/2005, cu modificările și

completările ulterioare.

Ca atare, cum pârâtul locuit legal pe

teritoriul statului belgian, în calitate de cetățean european, prima instanță a

apreciată că, în raport și de faptul aderării României la Uniunea Europeană

începând cu data de 1 ianuarie 2007 și de dispozițiile Directivei nr.

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, nu se

justifică adoptarea măsurii solicitată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 320 din 18 iulie 2007,

Curtea de Apel Bacău, secția civilă,

a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă.

În motivarea deciziei instanța a reținut că

intimatul pârât a ieșit legal din România, la 18 februarie 2007, dată la care

România era membră U.E., normele

dreptului

comunitar în materie fiind astfel direct aplicabile și cetățenilor români,

iar

Directiva 2004/38/CE impune o serie de reguli obligatorii statului gazdă, pe

care acesta trebuie să le respecte înainte ca persoana să fie returnată în țara

de origine.

Cum în speță nu s-a dovedit faptul că statul

belgian s-ar fi conformat acestor cerințe și nici existența altor motive de

natură a justifica restricționarea dreptului intimatului pârât la libera

circulație dintre cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE,

instanța de apel a apreciat că măsura solicitată prin acțiunea de față este

abuzivă și contrară normelor de drept comunitar și a conchis în sensul că apelul

dedus judecății nu poate fi primit.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența

art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține că

instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură

condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării

persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această

măsură.

Susține recurenta că printr-o astfel de

reglementare, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație

nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului

adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor

la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri

ale exercițiului acestui drept.

De

asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară

în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii români având obligația

de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre

ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de către pârât, măsura

returnării dispusă de autoritățile belgiene fiind de natură să facă dovada

acestei încălcări.

Totodată recurenta susține că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu

contravin dispozițiilor Directivei, ele

constituind

doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români

în

statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind atât

anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date.

Analizând criticile formulate care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în

parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond:

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea

aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care

trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne, singura condiție

de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi

fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România

cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine însă în

conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului

fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive

de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau

de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera

circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul însuși al returnării în baza unui acord de readmisie,

pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să

nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Susținerea recurentei în sensul aplicării în

continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005 motivată

de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei, ci constituie

cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele

membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie

să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele

de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2)

din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca

autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să

interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în

dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită

condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 Iit. a) din Legea nr. 248/2005],

rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel

drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a

Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate

să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de

respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii

Camere).

Cu privire la măsura retumării dispuse față de

pârât la data de 17 februarie 2007, aceasta nu poate constitui singură un motiv

de restrângere a dreptului la libera circulație, cu atât mai mult cu cât

pârâtul a ieșit legal din România la data de 18 februarie 2007 și a fost

returnat de către autoritățile belgiene la data de 6 aprilie 2007 doar pe motiv

de ședere nelegală și neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea

vreuneia din condițiile prevăzute de dispozițiile art. 27 din Directiva

2004/38/CE care se aplică și cetățenilor români începând cu data de 1 ianuarie

2007.

Mai mult, potrivit art. 6 alin. (1) din

Directivă, „Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat

membru pe o perioadă de cel mult 3 luni fără nicio altă condiție sau

formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un

pașaport valabil", în speță pârâtul fiind returnat de către autoritățile

belgiene înainte de împlinirea acestui termen de 3 luni.

Așadar,

constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora,

venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască

preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de

restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39

lit. a) din Legea nr. 248/2005.

În acest context al analizei, este de menționat

și că stoparea de către statul român a fenomenelor de migrație ilegală,

argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze prin

mijloace specifice acestui fenomen infracțional fără însă a afecta și

restricționa, în afara dispozițiilor legale, dreptul la liberă circulație a

cetățenilor români.

Pentru considerentele arătate, recursul

formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 320 din 18 iulie 2007 a Curții de Apel

Bacău, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.