ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1626/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 145 din 19 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. 476/2005, a fost admisă acțiunea formulată de intimata SC C.D. SRL Brașov în contradictoriu cu pârâta A.N.V., fiind obligată aceasta la plata sumei de 1.782.857.000 lei cu titlu de despăgubiri și a sumei de 17.956.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că: Reclamanta SC C.D. SRL a închiriat spațiul situat în str. Berzei, în vederea desfășurării activității de comisionar vamal.

Contractul de închiriere a fost încheiat la data de 15 decembrie 2003, iar potrivit anexei 1 la contract, încheiată la data de 5 martie 2004, prețul chiriei a fost stabilit la 6.000 euro pe lună pentru perioada 1 martie 2004 – 30 iunie 2004, 7.000 euro pe lună pentru perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2004 și 8000 euro pe lună începând cu data de 1 ianuarie 2005. Reclamanta a solicitat pârâtei acordarea autorizației de comisionar în vamă, iar la data de 13 aprilie 2004 i s-a comunicat prin adresă că nu i s-a acordat autorizația solicitată, deoarece nu îndeplinește prevederile art. 83 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al Codului vamal. Reclamanta a făcut dovada că a închiriat acel spațiu exclusiv pentru a desfășura activitate de comisionar vamal.

Prin sentința civilă nr. 133 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, s-a anulat actele emise de pârâtă din 13 aprilie 2004 și din 28 mai 2004 și pârâta A.N.V. a fost obligată să-i elibereze reclamantei autorizația de comisionar în vamă, și că aceste dispoziții au fost menținute de instanța de recurs, cauza fiind casată doar pentru completarea probatoriului pentru al doilea capăt al cererii, instanța constată că cererea formulată de reclamantă este întemeiată, potrivit art. 121 alin. (2) din Legea nr. 29/1990. A considerat in instanța că există cupla dovedită a pârâtei deoarece prin refuzul ei de a elibera reclamantei autorizația de comisionar vamal i-a cauzat un prejudiciu constând în contravaloarea chiriei plătite de reclamantă pentru spațiul închiriat pentru desfășurarea activității de comisionar vamal.

La stabilirea valorii prejudiciului instanța a avut în vedere contractul de închiriere și anexa nr. 1 la acesta, precum și notele de ședință cu calculul efectuat de reclamantă și copiile facturilor emise de locatorul SC T.I. SRL. A considerat instanța că suma reprezentând daunele este certă, lichidă și exigibilă pe temeiul contractului de închiriere, chiar dacă reclamanta nu a achitat aceste sume locatorului, iar acesta a acționat-o în judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recursul de față pârâta, cererea fiind legal scutită plata taxei de timbru. În motivarea sa, recurenta critică în principal obligarea sa la plata daunelor materiale ca neîntemeiată arătând că reclamanta nu a făcut dovada achitării (a plății) chiriei pentru acest spațiu sau, altfel spus, nu a făcut dovada prejudiciului, a daunei efectiv suferite.

Consideră recurenta că instanța de fond a reținut că reclamanta nu a achitat chiria pentru spațiul închiriat, dar a considerat, în mod greșit, că, prin faptul că aceasta a fost acționată în justiție de proprietar în vederea recuperării chiriei, nu a fost înlăturat caracterul cert al prejudiciului. Aceasta deoarece nu s-a pronunțat, până la momentul admiterii prezentei acțiuni, o sentință judecătorească definitivă prin care reclamanta să fie obligată către proprietar la plata chiriei. Apreciază recurenta că nu poate rezulta caracterul cert al prejudiciului așa cum greșit reține instanța de fond, din valoarea chiriei și a termenelor de plata stabilite prin contractul de închiriere, deoarece acesta nu au fost plătită, iar instanța nu a pronunțat până la momentul hotărârii în prezenta cauză o sentință definitivă pentru a se stabili dacă se datorează sau nu această chirie.

De asemenea, arată recurenta că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la apărarea invocată pe cale de excepție (în subsidiar) atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare, respectiv respingerea petitului nr. II al acțiunii ca inadmisibil, ceea ce constituie, pe lângă un viciu de motivare, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce atrage casarea sentinței, și un motiv de netemeinicie, în sensul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., ce atrage, de asemenea, casarea sentinței.

În subsidiar, solicită recurenta respingerea acțiunii ca inadmisibilă arătând că obligarea autorității vamale de a elibera, pe cale judecătorească, autorizație de comisionar vamal este permisă de art. 11 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, legea specială aplicabilă (la momentul introducerii acțiunii) în speță, iar art. 11 alin. (2) din lege prevede că, dacă instanța admite cererea, ea va hotărî și asupra daunelor materiale, dar în condițiile art. 12 din lege care se întregesc cu cele ale dreptului comun, respectiv codul civil și codul de procedură civilă. Consideră recurenta că obligarea autorității vamale de a elibera autorizația de comisionar vamal are natura juridică a unei obligații de „a face”, iar consimțământul de a executa această obligație poate fi suplinit prin pronunțarea unei sentințe judecătorești, conform art. 1073-1075 C. civ.

și nu legii speciale, care nu prevede nimic în acest sens, dar potrivit art. 580 indice 3 alin. (1) C. proc. civ. „dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul aceasta poate fi constrâns la îndeplinirea obligației, prin aplicarea unei amenzi civile”. Ca urmare, consideră recurenta că daunele solicitate, care au natura juridică a daunelor cominatorii (prejudiciu suferit prin neexecutare), vizează doar ipoteza în care obligația de a face are un caracter „intuitu personae”, în speță, obligația dispusă prin lege neputînd fi executată silit, creditorul având posibilitatea de a solicita instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de autorizație. Recursul nu se fondează.

1. Este adevărat că prin decizia civilă nr. 4551 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată sentința prin care fusese admisă acțiunea în totalitate într-un prim ciclu procesual, dar prin ea instanța de recurs a dezlegat problema de drept privind obligația autorității de a emite autorizația de comisionar vamal reclamantei, în mod irevocabil astfel încât instanța de fond în rejudecare, sub incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., era investită numai cu soluționarea capătului de cerere privind plata despăgubirilor prin completarea probatoriilor pentru acest aspect.

Și în această privință, însă, instanța de recurs a statuat că elementele probatorii care lipsesc sunt doar cele referitoare la situația de fapt dacă imobilul închiriat de reclamantă era destinat în întregime activității de comisionar în vamă sau a fost folosit și pentru alte operațiuni, precum și la cuantumul chiriei în lei pentru același imobil Ca urmare, instanța de fond în rejudecare a analizat ambele aspecte pe baza înscrisurilor noi depuse de reclamantă și a depoziției unui martor. Nu s-a pus în discuție, de către instanța care a admis recursul pârâtei, existența prejudiciului ca atare, ci doar întinderea sa care urma să se stabilească în rejudecare pe baza exclusivității destinației spațiului închiriat pentru activitatea de comisionar vamal și a anexei la contractul de închiriere.

Așadar, instanța de fond în rejudecare a procedat legal, în limita dispozițiilor deciziei de casare. 2. În fapt, reclamanta a încheiat contractul de închiriere la 15 decembrie 2003 ca o condiție prealabilă legală pentru începerea procedurii de solicitate a autorizației de comisionar vamal. Spațiul a fost predat de proprietar chiriașei la 3 martie 2004, iar la 5 martie 2004 s-a încheiat anexa 1 la contract prin care s-a stabilit valoarea chiriei. La 22 martie 2004 s-a încheiat nota de constatare a D.R.V. Brașov privind îndeplinirea condițiilor materiale de către reclamantă pentru a putea solicita autorizația. Actul consemnează că spațiul se află în incinta biroului vamal Brașov și că este deținut în baza unui contract de închiriere, cel în discuție în cauza de față.

La 24 martie 2004 societatea a depus cererea de autorizare, iar la 26 martie 2004 a încheiat un act adițional la contractul de închiriere, modificând durata acestuia de la un an la doi ani. La 22 aprilie 2004 i-a fost comunicat reclamantului refuzul autorității de acordare a autorizației. Ulterior, proprietara a emis trei facturi pentru încasarea chiriei, neonorate de reclamantă din cauza situației sale financiare dificile, tocmai ca urmare a refuzului autorității, situație care a dus apoi la formularea acțiunii comerciale. Recurenta pretinde acum că prejudiciul în cauza de față nu ar fi cert, câtă vreme nu există o hotărâre irevocabilă de obligare a reclamantei la plata chiriei. Susținerea nu poate fi reținută.

Existența acțiunii comerciale, irevocabil soluționată, dovedește că realizarea în viitor a prejudiciului este certă, cererea de executare silită existând deja, fiind astfel suficientă în a proba că dauna reclamantei este actuală. 3. Într-adevăr temeiul juridic al acțiunii de față în rejudecare este art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, având în vedere că prima instanță de recurs a statuat asupra caracterului culpabil al refuzului autorității. Dar natura juridică a acestor daune este specială, temeiul lor fiind într-o lege specială. Așa fiind nu sunt incidente dispozițiile art. 580 3 alin. (1) C. proc. civ., și nici cele ale art. 1073-1075 C. civ.

De vreme ce instanța de contencios administrativ în recurs a stabilit că refuzul autorității este nejustificat și a obligat-o să emită actul, daunele reprezintă un accesoriu al acestei obligații principale la care ea a fost constrânsă prin hotărâre, iar nu un substitut bănesc al obligației principale de „a face” pe care debitoarea „intuitu personae” ar refuza cu obstinație să o îndeplinească. Ca urmare, nu poate fi primită nici susținerea, în subsidiar, recurentei privind inadmisibilitatea acțiunii. 4. În fine, în ceea ce privește nepronunțarea instanței de fond asupra excepției inadmisibilității petitului II din acțiune, daunele solicitate de reclamantă, aceasta a fost invocată în subsidiar la netemeinicia acțiunii.

Instanța a analizat în principal temeinicia cererii de despăgubiri, în raport, în primul rând, cu limitele deciziei de casare. Or, în prima judecată, ca și în recursul său, pârâta a invocat inadmisibilitatea cererii de daune. Câtă vreme decizia de casare a dispus extinderea probatoriilor pentru stabilirea întinderii daunelor, rezultă implicit că ea a depășit, înlăturând-o, excepția invocată de pârâtă, obligând instanța în rejudecare să analizeze temeinicia cererii de despăgubiri, adică cererea în fond. În aceste condiții, nu există o nepronunțare a instanței care să justifice o casare a sentinței, iar dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu sunt incidente în acest caz.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.V., prin D.R.V.B., împotriva sentinței nr. 145/ F din 19 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2007.