ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1034/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1034/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 142/F/CA din 12

iunie 2006, admițând excepția necompetenței teritoriale, a declinat în favoarea

Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal,

competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta sucursala D.F.E.E.

Miercurea Ciuc, prin reprezentant legal SC F.D.F.E.E. SA Brașov, în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Harghita.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut, în esență următoarele:

Reclamanta a solicitat prin

acțiune anularea dispoziției nr. 486/2005 a Președintelui Consiliului Județean

Harghita, admiterea contestației împotriva măsurilor stabilite și înscrise cu

titlu executoriu nr. 2/2005 emis de Consiliul Județean Harghita, lămurirea

întinderii și aplicării acestui titlu executoriu și, în urma examinării lui sub

acest aspect, anularea obligației de plată stabilită pentru utilizarea

drumurilor județene, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a

arătat că prin Hotărârea nr. 39/2003, adoptată de Consiliul Județean Harghita,

au fost stabilite tarife pentru exploatarea, drumurilor județene, iar în baza

acesteia, reclamantei i s-a impus în mod nelegal, ca obligații de plată pentru

anul 2004, suma de 7.875.618.927 lei indicată în adresa nr. 2886 din 24 martie

2005.

În opinia reclamantei,

dreptul pârâtului de a încasa tarife pentru utilizarea suprafețelor drumurilor

județene în baza respectivului act administrativ a încetat la data de 16 august

2003, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 318/2003 care o scutește de

orice fel de obligații de plată pentru terenurile ocupate de capacitățile

energetice.

Pârâtul a invocat pe cale de

excepție necompetența materială și teritorială a Curții de Apel Brașov,

apreciind că se impune soluționarea cauzei, în primă instanță, de Tribunalul

Harghita, întrucât actul contestat nu este emis de o autoritate centrală și nu

stabilește taxe și impozite pentru a deveni incidente prevederile art. 10 din

Legea contenciosului administrativ, ci tarife care se referă la un drept real

imobiliar, compatibil cu dreptul de proprietate publică al județului Harghita,

asupra unor terenuri din acest județ.

S-a mai arătat că sediul

reclamantei nu este la Brașov, ci la Miercurea Ciuc, că să se impune

soluționarea cauzei la instanța unde aceasta își are sediul, pentru a se

realiza mai ușor actele de procedură și probele în cauză.

În acest sens s-a invocat și

practica judiciară a Curții de Apel Târgu Mureș, privind alte litigii dintre

aceleași părți, cu obiect asemănător.

Întrucât valoarea tarifelor,

dobânzilor și penalităților aferente pentru utilizarea suprafețelor din zona

drumurilor județene pe perioada anului 2004, stabilită prin titlul executor

contestat este mai mare de 5 miliarde lei, iar acesta a fost emis în baza O.G.

nr. 92/2003, prima instanță a stabilit că sub aspect material competența în

soluționarea cauzei revine curții de apel, în raport cu prevederile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru a soluționa excepția

necompetenței teritoriale, instanța a reținut că debitorul obligației de plată

stabilită prin titlul executor contestat este S.D.F.E.E. E. SA Miercurea Ciuc

și prin urmare, sediul reclamantei nu este la Brașov, irelevantă fiind sub

acest aspect împrejurarea că acțiunea a fost formulată de reprezentantul legal

filiala D.F.E.E. T.S. SA, câtă vreme sucursala are obligații proprii față de

proprietarul drumurilor utilizate, precum și organe proprii de conducere.

În drept, instanța și-a

întemeiat soluția pe dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC F.D.F.E.E. SA Brașov,

solicitând modificarea ei, în sensul respingerii excepției privitoare la

necompetență teritorială a Curții de Apel Brașov.

A fost invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia s-a

susținut, în esență, că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii,

întrucât în raport cu prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 și

art. 41 din Legea nr. 31/1990, republicată, sucursala din Miercurea Ciuc nu

poate sta în judecată în nume propriu, neavând personalitate juridică,

reclamanta fiind îndreptățită, astfel, că uzeze de prevederile art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, pentru a se adresa instanței de la domiciliul său.

Pârâtul a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, întrucât excepția necompetenței

teritoriale a fost corect soluționată, însă prin precizările scrise depuse

ulterior la dosar a apreciat că se impune casarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Tribunalului Harghita,

reiterând excepția necompetenței materiale a curților de apel, motivat de

faptul că actele contestate nu sunt emise de o autoritate centrală, iar

acțiunea reclamantei nu se referă la taxe și impozite locale pentru a deveni

incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 care sunt de strictă

interpretare, ci la tarife pentru utilizarea zonei drumurilor județene care au

o cu totul altă natură.

S-a precizat că Tribunalul

Harghita a soluționat, de altfel, o acțiune cu obiect identic, prin sentința

civilă nr. 3575/2006, anexată în copie, respingând excepția de litispendență,

motivat de faptul că în dosarul nr. 195/2006 al Curții de Apel Brașov nu s-a

stabilit în mod irevocabil competența de soluționare a cauzei.

Examinând actele dosarului,

criticile și susținerile părților, prin prisma prevederilor legale incidente în

materie și a dispozițiilor art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că prima instanță a stabilit în mod greșit competența de

soluționare a acțiunii reclamantei, impunându-se admiterea recursului, casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, la Judecătoria

Miercurea Ciuc, pentru considerentele în continuare arătate.

Independent de temeiul de

drept invocat de reclamantă, acțiunea cu are aceasta a învestit Curtea de Apel

Brașov vizează anularea titlului executoriu nr. 2 din 18 martie 2005, emis de Consiliul

Județean Harghita, în temeiul art. 130 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, pentru suma de 7.875.618.927 lei, reprezentând valoarea

tarifelor pentru utilizarea suprafețelor din zona drumurilor județene, aferente

anului 2004, alături de anularea deciziei nr. 468/2005, emisă de Președintele

Consiliului Județean Harghita, prin care a fost soluționată contestația având

ca obiect lămurirea întinderii și aplicării acestui titlu executor și anularea

obligației de plată astfel stabilită.

Or, cererea de chemare în

judecată având ca obiect anularea unui titlu executoriu fiscal reprezintă o

contestație la executare, și nu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 554/2004, astfel încât, potrivit art. 169 alin. (4) C. proc. fisc.,

raportat la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare a

acesteia revine judecătoriei în circumscripția căreia se va face executarea.

Pentru a se concluziona

astfel, s-a avut în vedere reglementarea juridică distinctă a noțiunilor de

„titlu executoriu fiscal”, „titlu de creanță fiscală” și „act administrativ

fiscal”, ca, de altfel, și a căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unor

astfel de acte juridice distincte.

Din coroborarea art. 21, cu

art. 108 alin. (3) C. proc. fisc., republicat rezultă că titlul de creanță

fiscală este actul prin care se stabilesc și se individualizează drepturile

patrimoniale ale statului și obligațiile patrimoniale de plată, corelative, ale

contribuabililor, care rezultă din raporturile de drept material fiscal și care

este întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit

legii, acesta constituind, conform art. 175 alin. (1) C. proc. fisc., un act

administrativ fiscal.

Potrivit prevederilor art.

137 alin. (2) C. proc. fisc., titlul de creanță devine titlu executoriu la data

la care creanța a devenit scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut

de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.

Acesta constituie temeiul desfășurării procedurilor prevăzute de Titlu VII din

Codul de procedură fiscală, pentru stingerea creanțelor fiscale, inclusiv prin

executarea silită, care în speță a fost demarată, astfel cum rezultă din art. 3

al deciziei contestate, fiind suspendată până la soluționarea unei alte contestații

la executare ce formează obiectul dosarului nr. 910/2005 al Judecătoriei

Miercurea Ciuc.

Rezultă, așadar, că un act

administrativ fiscal a cărui creanță a ajuns la scadență, dobândește statutul

unui titlu executoriu, având un regim juridic distinct de cel al actului

administrativ-fiscal.

Codul de procedură fiscală

reglementează, totodată, două instituții cu natură juridică diferită, respectiv

contestația împotriva titlului executoriu ori împotriva executării silite

înseși (art. 169-177) și contestația împotriva actelor administrative fiscale

(art. 175-128).

Cele două căi de atac sunt

distincte, fiecare intervenind în etape procesuale diferite.

Astfel, dacă în procedura de

individualizare a taxelor, impozitelor, contribuțiilor etc. este reglementată

calea administrativă de atac a contestației împotriva titlurilor de creanță

fiscală și a altor acte administrative fiscale, în înțelesul dat de art. 41 al

aceluiași cod, în procedura executării silite a creanțelor fiscale este

reglementată o singură cale judiciară de atac, și anume, contestația la

executare propriu-zisă, respectiv contestația la titlu.

Reglementând sfera de

aplicare a contestației la executare, Codul de procedură fiscală prevede, prin

art. 169 alin. (3), că aceasta poate fi făcută și împotriva titlului executoriu

în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o

hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional

și dacă, pentru contestarea lui, nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Acest text reglementează

instituția numită generic „contestația la titlu” prin care se contestă însuși

titlul executoriu, atât sub aspectul înțelesului, întinderii și aplicării sale,

cât și sub aspectul validității acestuia, în raport cu existența, întinderea și

valabilitatea creanței contestate, evident doar atunci când legea nu deschide

celui interesat o cale specială pentru anularea sau modificarea titlului, cum

este cazul în speță.

Art. 169 alin. (4) C. proc.

fisc. stabilește că aceste contestații se introduc la instanța judecătorească

competentă.

În lipsa unor prevederi

exprese care să stabilească instanța competentă, atât sub aspect material, cât

și sub aspect teritorial, devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (3) C.

proc. fisc., care arată că „unde prezentul cod nu dispune, se aplică

prevederile Codului de procedură civilă”.

Din coroborarea

dispozițiilor art. 400 alin. (2) teza a II-a, cu cele ale art. 373 alin. (2) C.

proc. civ., rezultă că este competentă să judece contestația la titlu, judecătoria

în circumscripția căreia se va face executarea.

Dreptul comun în cazul

executării silite care se realizează de către organele administrativ-fiscale în

baza unui titlu executoriu fiscal, este reprezentat, așadar, de dreptul civil,

material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr.

554/2004, respectiv în Titlul IX din Codul de procedură fiscală, acestea fiind

incidente numai pentru soluționarea acțiunii în anulare sau modificarea

obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală.

Faptul că legiuitorul a

înțeles să excludă competența instanței de contencios administrativ de la

soluționarea unor astfel de contestații, rezultă și din interpretarea logică și

sistematică a dispozițiilor legale ce constituie sediul materiei celor două

instituții juridice.

Astfel, dacă în cazul

contestației împotriva titlului de creanță fiscală sau a altui act

administrativ fiscal legiuitorul a prevăzut expres, în art. 188 alin. (2) C.

proc. fisc., republicat, că deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot

fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă, în contestația

la executare legiuitorul se referă doar la instanța de judecată, rezultând,

așadar, că în cel de al doilea caz, competentă aparține instanței de drept comun

care, potrivit art. 1 C. proc. civ., este judecătoria.

Prin urmare, în raport în

aceste considerente și întrucât în speță nu sunt incidente prevederile Legii

nr. 554/2004, nu se mai impune examinarea motivelor pentru care, în opinia

intimatului-pârât Consiliul Județean Harghita, competența materială și

teritorială în soluționarea cauzei ar reveni Tribunalului Harghita.

De asemenea, pentru corecta

stabilire a competenței în prezenta cauză este nerelevantă împrejurarea că

reclamanta a înțeles să conteste și o decizie emisă ca urmare a exercitării

unei căi de atac care nu este prevăzută de lege.

Reținând, așadar, că

hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul

stabilirii competenței de soluționare a cauzei, raportat la obiectul acțiunii

reclamantei și la prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) și a art. 313 C. proc. civ., va admite recursul și,

casând această hotărâre, va trimite cauza, spre competentă soluționare, la

Judecătoria Miercurea Ciuc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC F.D.F.E.E. SA Brașov, reprezentantă a sucursalei Miercurea Ciuc,

împotriva sentinței civile nr. 142/F/CA din 12 iunie 2006 a Curții de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre competentă soluționare, la Judecătoria Miercurea Ciuc.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2007.