ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1554/2008

Asupra recursului de față: Prin sentința penală nr. 17 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.M. împotriva rezoluțiilor nr. 374/P/2007 din 13 august 2007 și nr. 965/II/2/2007 și 967/II/2/2007 din 28 august 2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin care, în baza art. 228 alin. (4) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului M.A., judecător în cadrul Judecătoriei Mizil, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 242 și 246 C. pen.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin plângerea formulată la instanță, petentul a solicitat desființarea celor trei rezoluții ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, respectiv trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea cercetărilor penale față de intimat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 242 și art. 246 C. pen., iar față de procurorii B.G. și C.E., procurori în cadrul aceleiași instituții, care au adoptat aceste soluții, efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracțiunilor de fals, uz de fals, favorizarea infractorilor, neglijență în serviciu, reținere și distrugere de înscrisuri, îngrădirea drepturilor, comise în exercitarea funcției cu rea credință.

Instanța fondului reține că din formularea plângerii nu reies cu claritate împrejurările în care se pretinde că s-ar fi comis actele materiale care intră în compunerea infracțiunilor reclamate, dar nici mijloacele de probă ce se solicită a se administra pentru aflarea adevărului, în sensul dispozițiilor art. 222 C. proc. pen. La data de 6 februarie 2008, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția autorității de lucru judecat, dat fiind că cele trei rezoluții au mai fost supuse controlului jurisdicțional, ele fiind menținute inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de fond reține că din actele existente la dosar rezultă că, atacând aceleași rezoluții care fac obiectul cauzei de față, petentul s-a adresat cu plângere în temeiul dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., la data de 10 octombrie 2007, prin care a solicitat desființarea actelor procurorului și trimiterea cauzei la parchet pentru începerea sau redeschiderea urmăririi penale, între alții și împotriva judecătorilor M.A. și Ș.L., pentru infracțiunile prevăzută de art. 242 și art. 246 C. pen. De asemenea, petentul a formulat plângere și împotriva celor doi procurori care și-ar fi îndeplinit cu rea credință atribuțiile de serviciu în adoptarea actelor procedurale atacate și neprecizând motivele unei astfel de sesizări. Prin sentința penală nr. 101 din 1 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins plângerea formulată de petenta I. SA, prin reprezentantul său legal, D.M. și a menținut ca legale și temeinice rezoluțiile nr. 965/II/2/2007, 967/II/2/2007 și 374/P/2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Plângerea formulată împotriva celor doi procurori a fost apreciată, ca inadmisibilă, dat fiind că dispozițiile legale în materie nu prevăd posibilitatea formulării unor astfel de plângeri împotriva procurorilor care au instrumentat cauza. Recursul formulat de petent a fost respins prin decizia nr. 5351 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de fond a apreciat că, deși formulată doar de reprezentantul legal al SA I., în nume propriu, plângerea prezintă identitate de obiect, părți și interes legitim ca și cea care deja a fost supusă controlului jurisdicțional, în așa fel încât ea nu mai poate fi supusă aceluiași control, deja exercitat. Împotriva sentinței a declarat recurs petentul, invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia, fără a indica însă cu claritate care sunt eventualele motive pentru care critică sentința dată în fond.

Examinând hotărârea, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Prin sentința penală nr. 101 din 1 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosar nr. 1659/42/2007, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta SA I. prin reprezentantul său legal, D.M., menținându-se rezoluțiile nr. 965/II/2/2007, 967/II/2/2007 și 374/P/2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca legale și temeinice. La data de 3 septembrie 2007, petentul sesizează aceeași instanță cu plângere împotriva acelorași rezoluții, invocând aceleași motive de nelegalitate și netemeinicie, aspecte care au fost, în mod justificat, sesizate de prima instanță ca fiind definitiv analizate și care au dus la concluzia inadmisibilității plângerii ce constituie obiectul prezentei cauze.

În consecință, constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petent. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.M. împotriva sentinței penale nr. 17 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 mai 2008.