ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8382/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8382/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Constată că prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 949/111/2007, reclamanta
Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri
prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație
în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta T.R.A., ca urmare
a faptului că aceasta a fost returnată din Elveția, în baza acordului de
readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentința civilă nr. 365 din 28
martie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în
motivarea soluției faptul că, potrivit dispoziției înscrise în art. 2 din cel
de-al patrulea Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație este
garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este
posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea
ordinii publice.
Aceste cerințe s-a constatat a nu fi
îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite
necorespunzătoare a pârâtei pe teritoriul Elveției, de natură să conducă la
restrângerea dreptului la libera circulație, ca măsură necesară, care s-ar
impune într-o societate democratică.
Împotriva sentinței a declarat apel
reclamanta, care a solicitat schimbarea hotărârii și restrângerea dreptului la
libera circulație pe o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că, potrivit
art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se arată că prin lege
pot fi stabilita anumita îngrădiri, cu scopul de a asigura respectarea
drepturilor și libertăților altora, or, o astfel de îngrădire este prevăzută în
Legea nr. 248/2005..
Apelul a fost respins ca nefondat
prin decizia nr. 358/A din 11 iulie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă
mixtă.
S-a reținut în considerentele
deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea,
circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu este de natură a constitui, în
sine, o conduită care să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a
libertății de circulație. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație
implică existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de
natură a afecta interesele fundamentale ale societății.
În prezent, în materia liberei
circulații a persoanelor având cetățenia română este aplicabil art. 48 din
Tratatul C.E.E., precum și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cum în cauză s-a constatat a nu fi
îndeplinite condițiile pentru ca instanța să ia măsura extremă a restrângerii
dreptului la circulație a cetățeanului român, deoarece norma comunitară prevede
în mod limitativ doar trei situații în care se poate dispune o astfel de
limitare, s-a concluziona asupra caracterului legal al hotărârii prime
instanțe.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la
aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)
din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea
cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.
Astfel, dreptul la libera circulație
nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și
din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor
fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
De asemenea, din Declarația
universală a drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultă același
aspect, în legătură cu posibilitatea îngrădirii prin lege, a exercițiului
drepturilor și libertăților umane (conform art. 29, „în exercitarea drepturilor
și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor
stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și
respectare a drepturilor și libertăților altora”). Or, Legea nr. 248/2005 este
cea care stabilește aceste îngrădiri cărora toți cetățenii români, fără
discriminare, trebuie să li se supună.
În ce privește aprecierea de către
instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod
greșit, față de împrejurarea că Elveția (stat de pe teritoriul căruia a fost
expulzată pârâta) nu face parte din Uniunea Europeană, pentru a fi aplicate
normele comunitare.
Criticile recurentei urmează să fie
încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de
recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se
invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susținerea recurentei în sensul că,
singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,
era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.
a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de
circulație, ignoră normele dreptului de drept internațional.
Astfel, dispozițiile invocate, din
legislația internă, vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional
la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aceasta, în condițiile în care,
norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la
libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în
baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din
Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face
obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,
siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,
protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și
libertăților altora”, iar în paragraful 4 al aceluiași articol, se prevede că
dreptul la liberă circulație poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea
„sunt justificate de interesul public într-o societate democratică”.
Or, astfel de motive care să impună
restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din
faptul însuși al expulzării(determinat de șederea ilegală pe teritoriul altui
stat), pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea
măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei
internaționale.
De aceea, în conflictul care apare
între norma internă și cea internațională, trebuie să fie acordată preeminență
acesteia din urmă.
La această interpretare obligă
dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există
neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau
legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Considerentul instanței de apel
referitor la incidența normei comunitare(în speță, Directiva 2004/38/CE) este
într-adevăr eronat, în condițiile în care expulzarea pârâtei s-a făcut de pe
teritoriul Elveției, care nu este stat membru al Uniunii Europene.
Această inadvertență în motivarea soluției, nu este
însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât subzistă
argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementării internaționale, care
se impune în raport de dreptul intern (mult mai restrictiv în ce privește
posibilitățile de exercitare a unui drept fundamental, cum este cel referitor
la libera circulație a persoanei).
Pentru considerentele arătate, care
vin să suplinească motivarea instanței de apel, criticile de nelegalitate
formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în
consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta
Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei
Administrative împotriva deciziei nr. 358/A/2007 din 11 iulie 2007 a Curții de
Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 12 decembrie 2007.