ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8382/2007

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 949/111/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta T.R.A., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Elveția, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 365 din 28 martie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că, potrivit dispoziției înscrise în art. 2 din cel de-al patrulea Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație este garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice. Aceste cerințe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite necorespunzătoare a pârâtei pe teritoriul Elveției, de natură să conducă la restrângerea dreptului la libera circulație, ca măsură necesară, care s-ar impune într-o societate democratică.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea hotărârii și restrângerea dreptului la libera circulație pe o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că, potrivit art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se arată că prin lege pot fi stabilita anumita îngrădiri, cu scopul de a asigura respectarea drepturilor și libertăților altora, or, o astfel de îngrădire este prevăzută în Legea nr. 248/2005.. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 358/A din 11 iulie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. S-a reținut în considerentele deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a libertății de circulație.

O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație implică existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societății. În prezent, în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română este aplicabil art. 48 din Tratatul C.E.E., precum și art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Cum în cauză s-a constatat a nu fi îndeplinite condițiile pentru ca instanța să ia măsura extremă a restrângerii dreptului la circulație a cetățeanului român, deoarece norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care se poate dispune o astfel de limitare, s-a concluziona asupra caracterului legal al hotărârii prime instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație. Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

De asemenea, din Declarația universală a drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultă același aspect, în legătură cu posibilitatea îngrădirii prin lege, a exercițiului drepturilor și libertăților umane (conform art. 29, „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora”). Or, Legea nr. 248/2005 este cea care stabilește aceste îngrădiri cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună. În ce privește aprecierea de către instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod greșit, față de împrejurarea că Elveția (stat de pe teritoriul căruia a fost expulzată pârâta) nu face parte din Uniunea Europeană, pentru a fi aplicate normele comunitare.

Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material. Recursul este nefondat. Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului de drept internațional. Astfel, dispozițiile invocate, din legislația internă, vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar în paragraful 4 al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public într-o societate democratică”.

Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării(determinat de șederea ilegală pe teritoriul altui stat), pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale. De aceea, în conflictul care apare între norma internă și cea internațională, trebuie să fie acordată preeminență acesteia din urmă. La această interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Considerentul instanței de apel referitor la incidența normei comunitare(în speță, Directiva 2004/38/CE) este într-adevăr eronat, în condițiile în care expulzarea pârâtei s-a făcut de pe teritoriul Elveției, care nu este stat membru al Uniunii Europene. Această inadvertență în motivarea soluției, nu este însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât subzistă argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementării internaționale, care se impune în raport de dreptul intern (mult mai restrictiv în ce privește posibilitățile de exercitare a unui drept fundamental, cum este cel referitor la libera circulație a persoanei). Pentru considerentele arătate, care vin să suplinească motivarea instanței de apel, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 358/A/2007 din 11 iulie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2007.