ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7135/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7135/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 921/D din 23 octombrie 2006,

pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte, acțiunea reclamantului

C.T. în contradictoriu cu pârâții C.F., C.R.M., SC C. SA, Primăria Municipiului

Carei și Primarul Municipiului Carei și, în consecință:

A fost admisă excepția

prescripției dreptului la acțiune prev. de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, republicată, invocată

din oficiu, și drept urmare a fost

respins capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

153 din 22 ianuarie 1997, încheiat între pârâții C.F., C.R.M. și SC C. SA Satu

Mare;

A fost respins

capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului înscris în C.F.

nr. 8409 Carei, nr.top. 1713/5 și nr.top. 2975/9/20.

S-a constatat că,

reclamantul C.T. are calitate de persoană îndreptățită, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 pentru cota de ½ parte din imobilul evidențiat mai

sus, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 206/1981.

A fost stabilit în

favoarea reclamantului C.T. dreptul la măsuri reparatorii sub forma titlurilor

de despăgubire, prevăzute de legea specială, sens în care a fost obligată

entitatea investită cu soluționarea notificării să efectueze procedurile

prevăzute la Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005.

A fost respinsă

cererea formulată de reclamanta C.A.

A fost obligată

Primăria Municipiului Carei să plătească reclamantului C.T. suma de 650 RON

(6.500.000 ROL) cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că, Primăria

Municipiului Carei, la solicitarea instanței a comunicat motivele

pentru care nu a

soluționat cererea pentru retrocedarea imobilului,

formulată de reclamantul C.T., în condițiile Legii nr. 112/1995, pentru faptul

că nu a respectat din punct de vedere formal, dar și pe fond, condițiile

prevăzute de actul normativ evocat, în sensul că cererea era incompletă, fără

indicarea domiciliului și fără a face dovada cetățeniei române, așa cum era

prevăzut în reglementarea

inițială a Legii

nr. 112/1995, ceea ce a determinat rămânerea în nelucrare.

Tribunalul a invocat

din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile prevăzute

de art. 18 din Decretul nr. 167/1960 raportat la art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

Cu privire la

excepția invocată, reprezentantul reclamanților a învederat că termenul special

de un an prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ca termen de

prescripție prin derogare de la normele de drept comun nu s-a împlinit,

deoarece începe să curgă de la data soluționării cererii inițiale, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că prescripția s-a suspendat prin

demararea procedurii necontencioase.

Sub acest aspect,

instanța a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 45 alin. (5) (conform numerotării actuale) din Legea

nr. 10/2001 ,,Prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în

termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Legea nr. 10/2001 a

intrat în vigoare la 14 februarie 2001, iar termenul prevăzut la art. 45 alin.

(5) din actuala numerotare, în forma inițială art. 46 alin. (5) a fost

prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și respectiv O.U.G.

nr. 145/2001 și s-a împlinit la data de 14 august

s-a avut în vedere că, legiuitorul a

permis titularului dreptului exercitarea acțiunii în constatarea nulității

absolute a actelor de înstrăinare, a imobilelor preluate abuziv de stat, în

intervalul 14 februarie-14 august 2002.

Asupra

constituționalității dispozițiilor acestui text s-a pronunțat și Curtea

Constituțională, considerând că legiuitorul este îndreptățit să stabilească

conținutul și limitele exercitării dreptului de proprietate în temeiul art. 44

alin. (1) Teza II și art. 136 alin. (5) din Constituție și are drept scop

evitarea unor stări de

incertitudine

prelungite în ceea ce privește securitatea raporturilor juridice civile.

S-a mai arătat că, în

considerentele deciziilor nr. 167, 249, 212 și 276, Curtea Constituțională a

reținut că, instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care

aceasta își produce efectele nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului

liber la justiție și că, prin stabilirea lor se asigură un climat indispensabil

exercitării în condiții optime, a unui drept constituțional, prevenindu-se

eventuale abuzuri și limitându-se efectele negative asupra stabilității și

securității raporturilor juridice.

Achiesând asupra

celor stabilite în expunerea de motive a deciziilor pronunțate de către Curtea

Constituțională, tribunalul a apreciat că exercitarea dreptului la acțiune în

termenul stabilit de legiuitor, nu îngrădește dreptul de acces la justiție,

dată fiind și durata rezonabilă a termenului prelungit, tocmai în scopul de a

oferi timp suficient pentru exercitarea acțiunilor de acest gen.

În soluționarea

excepției, instanța a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, cât și a Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxemburg.

Așa fiind, tribunalul

a reținut că în raport de data înregistrării acțiunii, 10 noiembrie 2005, a

fost depășit termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar

cursul prescripției nu se consideră suspendat și nici întrerupt, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/195 8,

reclamanții având obligația să-și formeze conduita și să respecte condițiile

impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor

acțiuni referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de

vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a

mai obține o cercetare pe fond asupra legalității actului juridic a cărui

desființare se solicită pe calea nulității absolute, considerente pentru care

s-a admis excepția și s-a constatat prescripția dreptului la acțiune pentru

acest capăt de cerere.

Ca efect al admiterii

excepției, s-a apreciat ca nejustificată cererea de restituire în natură a

imobilului și s-a analizat temeinicia pretenției sub aspectul măsurilor

reparatorii stabilite în echivalent, raportat la condițiile pe care trebuie să

le îndeplinească notificatorii sub aspectul calității de persoană îndreptățită.

În acest sens, s-a

avut în vedere că, în baza Legii nr. 112/1995 s-a depus cerere de retrocedare

de către reclamantul C.T. Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român

prin Decizia nr. 206/1981 pentru cota de ½ proprietatea reclamantului,

fără plata vreunei despăgubiri bănești, cu motivarea că acesta nu s-a reîntors în

țară la termenul stabilit, iar cealaltă cotă de ½, în baza aceluiași act

normativ (Decret nr. 223/1974) s-a preluat de la soția

reclamantului C.G. care urma să părăsească țara definitiv, cu forme

legale,

fiind stabilite despăgubiri în cuantum de 40148 lei, sumă ce a fost încasată.

După stabilirea

soților C. în Germania, aceștia au divorțat în anul 1995, iar C.G. (G.) a

decedat la 26 octombrie 1999, fiind stabilită

calitatea

de moștenitor pentru fiica acesteia C.A.

Reclamantul C.T. a

depus notificarea nr. 7863 din 13 august 2001 la Consiliul Local Carei,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea

imobilului și în baza Legii nr. 112/1995, dosar rămas

nesoluționat, făcând trimitere în probatiune la Decizia nr. 22/1989, decizie

care a

reglementat situația juridică a cotei părți cuvenite din imobil

fostei soții, cât și la o procură specială, care putea avea legătură cu

justificarea calității avocatului pentru depunerea notificării.

Instanța a luat în

discuție aspectul vizând depunerea notificării de către reclamanta C.A.,

reprezentanta reclamanților considerând ca notificarea, cât și cererea inițială

vizează și cota-parte cuvenită fostei soții, defuncta G.G., iar demersul

inițiat de reclamant a fost însușit de către fiica defunctei, făcând trimitere

la mandatul de care s-a prevalat

reclamantul

și pe care tribunalul 1-a apreciat ca nevalabil, în condițiile în care nu

avea

dată certă și nu s-a dat în fața unei autorități care să certifice atât

manifestarea de voință, cât și data la care a fost exprimată, pentru a deveni

opozabilă terților, potrivit legii.

Astfel, reclamantul a

făcut un demers propriu, atât în baza Legii nr. 112/1995, cât și în baza Legii

nr. 10/2001 și, cu toate că a tins la dobândirea întregului imobil, totuși nu

și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită decât pentru partea de care a

fost deposedat, iar pentru cealaltă parte a fostei soții, al Carei moștenitor

nu este, putea depune notificare moștenitoarea acesteia, respectiv reclamanta

C.A., în condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Lipsa notificării

atrage decăderea și pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, așa cum prevăd în mod expres

dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că

reclamanta C.A. nu are calitate de persoană îndreptățită, ca urmare a lipsei

notificării, și că nu s-a conformat exigenței legii, dând expresie propriei

sale culpe, soldată cu pierderea dreptului.

Notificarea

depusă de tatăl său, reclamantul C.T. s-a apreciat că

nu poate fi primită, în condițiile în care el era

îndreptățit să dobândească numai

cota de

½ parte din imobil, cealaltă cotă revenind fostei soții.

Pentru cele expuse,

s-a admis în parte acțiunea, reținându-se că, are calitate de persoană

îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001 numai reclamantul C.T. pentru cota de

½ parte din imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.

Dată fiind manifestarea de voință exprimată în subsidiar, precum și

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a acordat reclamantului

satisfacție parțială, în privința drepturilor solicitate, stabilind că este

îndreptățit la măsuri reparatorii, sub forma titlurilor prevăzute de Legea nr.

247/2005, urmând ca primăria să efectueze procedurile necesare pentru

finalizare.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 119A din 19 aprilie 2007 a admis

apelul declarat de reclamanții C.T. și C.A. în contradictoriu cu intimații

pârâți SC C. SA Satu Mare, Primăria Municipiului Carei, Primarul Municipiului

Carei, C.F. și

C.R.M. împotriva sentinței

civile nr. 921 din 23 octombrie 2006 a Tribunalului

Satu Mare, pe care a

schimbat-o în parte în următorul sens:

S-a constatat că

reclamanții au calitate de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001

pentru întreg imobilul preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de către Statul

Român și nu numai reclamantul C.T. pentru cota de ½ parte.

A fost menținută

dispoziția prin care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și

s-a respins cererea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare și cea

pentru restituire în natură a imobilului.

S-a constatat că,

reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor bănești, ce

reprezintă valoarea de piață a imobilului în litigiu conform normelor

internaționale.

A fost înlăturată

dispoziția prin care a fost obligată unitatea investită cu soluționarea

notificării să efectueze procedurile cuprinse în Titlul VII al Legii nr.

247/2005 și cea de respingere a cererii formulate de reclamanta C.A.

Intimata Municipiului

Carei a fost obligată să plătească celor doi apelanți suma de 200 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Instanța de apel a

reținut în esență că, imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului

C.T. și a soției sale decedate, C.G., trecut în proprietatea Statului Român

prin Decretul nr. 223/1974.

După preluarea în

favoarea statului, imobilul a fost închiriat intimatului C.F., cumpărat

ulterior și intabulat în cartea funciară la 3 februarie 1997 în favoarea sa și

a soției C.R.M., dată de la care înscrierile vizând acest imobil au devenit

opozabile tuturor, inclusiv reclamanților.

Invocându-se

art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța a reținut că, actele

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procedurii de privatizare, având ca obiect imobile ce cad sub incidența

prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea

legilor în vigoare la data înstrăinării.

S-a

mai arătat că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost

ulterior prorogat și s-a reținut a fi împlinit la 14 august 2002.

Raportat la acest

termen instanța de apel, față de critica formulată a reținut că nu poate fi

apreciat ca o îngrădire a accesului la justiție, în condițiile în care nu este

un termen scurt și a fost prelungit de legiuitor pentru a da posibilitatea

celor interesați să promoveze acțiuni în justiție, în vederea realizării

drepturilor pretinse.

Apreciindu-se că este

un termen de prescripție, ce poate fi întrerupt și

suspendat, poate opera numai în situațiile strict și limitativ

prevăzute de Decretul

nr. 167/1958, pentru a asigura respectarea

principiilor securității raporturilor juridice.

Astfel,

cauzele de întrerupere a prescripției, prevăzute de art. 16 din decretul

enunțat sunt recunoașterea dreptului a Carei

acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția,

introducerea unei cereri de chemare în judecată printr-un act începător de

executare, ori, faptul că apelantul a formulat o notificare în baza Legii nr.

112/1995 la comisia competentă și la care nu a primit răspuns, nu echivalează

cu o cerere de chemare în judecată, ori cu un alt motiv de întrerupere a

cursului prescripției.

În ceea ce privește

suspendarea cursului prescripției, în art. 13 din același

decret se prevede că operează cât timp cel

împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte

de întrerupere, pe timpul cât creditorul sau

debitorul fac parte din

forțele armate puse pe picior de război, până la rezolvarea unei reclamații

administrative în temeiul unui contract de transport, astfel că, notificarea

formulată în condițiile arătate mai sus nu se încadrează în niciuna dintre

cauzele de întrerupere sau suspendare a prescripției.

Reclamantul avea

posibilitatea ca, fără să îi fie soluționată notificarea, să promoveze în

temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, o acțiune în justiție, prin

care să solicite anularea înstrăinării, cu atât mai mult cu cât chiriașul

devenit proprietar și-a intabulat în cartea

funciară dreptul dobândit încă din anul

1997, dată după care a devenit

opozabil tuturor.

În această situație,

s-a reținut că, în mod corect instanța de fond a apreciat prescris dreptul la

acțiune și că nu se mai pot analiza împrejurările referitoare la respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași sau vânzător la data

înstrăinării.

Întrucât contractul

de vânzare-cumpărare produce efecte juridice în continuare, restituirea în

natură a imobilului nu mai este posibilă.

S-a mai reținut că,

imobilul în litigiu a fost proprietatea soților C., drept dobândit sub durata

căsătoriei, care a fost un drept comun, în codevălmășie, fără a fi stabilite cotele

legale ce ar fi trebuit să revină fiecăruia. Faptul că Statul Român a preluat

de la fiecare soț separat imobilul, nu echivalează cu partajarea bunurilor

comune, ci, contrar dispozițiilor art. 36 C. fam., fără a exista o hotărâre

judecătorească prin care să fie stabilită

cota

fiecărui soț, care să devină bun propriu, s-a făcut un partaj contrar normelor

legale

respective.

S-a făcut dovada că

reclamanta C.A. este singura moștenitoare a defunctei C.G., fosta soție a

reclamantului C.T.

Notificările formulate

în baza dispozițiilor Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001 au avut ca obiect

restituirea în natură a întregului imobil ce a constituit proprietatea celor

doi soți.

Singurul care a

formulat notificările a fost apelantul reclamant C.T., dar el a solicitat

restituirea unui bun comun preluat de Statul Român, fără

să se fi procedat la un partaj și să fi fost

stabilite cotele de proprietate ale fiecărui

soț, motiv pentru care s-a

apreciat că demersul apelantului trebuia calificat ca fiind făcut în baza mandatului

tacit, instituit de art. 35 C. fam. și nu ca un demers propriu, numai pentru

cota sa de proprietate.

Un argument în plus

este împuternicirea dată de reclamanta C.A. tatălui ei, reclamantul C.T., după

decesul mamei sale, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru a face demersuri în continuare în vederea restituirii imobilului și

pentru a continua procesul pornit împreună cu mama sa. In aceste condiții, nu

poate fi vorba de lipsa unei notificări, ci dimpotrivă, se reține că sunt incidente

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, C.A. având calitate de persoană

îndreptățită, alături de reclamantul

C.T.

pentru a beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil în litigiu,

urmând

ca cei doi să procedeze la stabilirea cotelor de proprietate conform dreptului

comun.

Vânzarea de către

stat a bunului reclamanților, anterior soluționării notificărilor prin care

l-au revendicat, atât în baza Legii nr. 112/1995, cât și a Legii nr. 10/2001,

îi împiedică efectiv să beneficieze de dreptul lor, nefiindu-le acordate nici

despăgubiri echivalente.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005

se prevede faptul că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă,

se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Față de cele expuse,

s-a reținut, în concluzie, de către instanța de apel că, singura modalitate de

reparare efectivă a prejudiciului reclamanților creat prin preluarea abuzivă a

proprietății și imposibilitatea restituirii în natură este cea a acordării

despăgubirilor bănești, constând în contravaloarea imobilului calculată

potrivit normelor internaționale în materie, ceea ce a impus adoptarea soluției

deja enunțate.

Împotriva deciziei

civile nr. 119A din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, în termen legal au declarat recurs reclamanții C.T. și C.A., criticând-o

pentru nelegalitate, prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

criticii din recurs, se învederează că, în mod greșit instanța de apel nu a

procedat la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 153 din 22 ianuarie 1997, privind apartamentul în discuție și la

restituirea în natură, apreciind prescris dreptul la acțiunea în nulitate

întemeiată pe art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Susțin recurenții că,

termenul de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 pentru promovarea acțiunii în

constatarea nulității este un termen de

prescripție care poate fi suspendat

sau întrerupt și nu un termen exclusiv de decădere din drepturi, așa cum se

prevede în art. 17 alin. (2) sau art. 20 alin. (5)din Legea nr. 10/2001.

În același sens,

precizează că au invocat suspendarea termenului de prescripție, în condițiile

în care nu au fost soluționate notificările întocmite în baza Legilor nr.

112/1995 și nr. 10/2001, cât și a lipsei răspunsului entității deținătoare a

imobilului, deoarece nu li s-au atribuit despăgubiri, imobilul fiind

înstrăinat.

Într-o altă ordine de

idei, recurenții susțin că au dovedit reaua-credintă a intimaților cumpărători,

aceștia având cunoștință despre notificări și că nu a fost

respectat termenul limită de șase luni prevăzut

de Legea nr. 112/1995 în vederea

manifestării opțiunilor foștilor

proprietari și s-a procedat la cumpărarea imobilului.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin hotărârea

recurată, corect instanța de apel a reținut că imobilul situat în Carei,

evidențiat în C.F. nr. 8409 Carei, nr.top 1713/5, 21975/9/20, apartament compus

din două camere și dependințe, a constituit proprietatea recurenților

reclamanți C.T. și C.G. (în prezent decedată), preluat de Statul Român în baza

Decretului nr. 223/1974.

Ulterior, prin

contractul de închiriere nr. 457 din 6 noiembrie 1989, EGCL Carei a închiriat

apartamentul intimatului C.F., ce a fost apoi cumpărat prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. l53 din 22 ianuarie 1997. La 3 februarie 1997, același

imobil a fost intabulat în favoarea soților C.F. și C.R.M., moment de la care

toate înscrierile din cartea funciară au devenit opozabile terților.

În ceea ce privește

critica referitoare la greșita reținere a prescripției termenului pentru

constatarea nulității actelor de înstrăinare, se impune a fi menționat că,

potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, toate actele de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procedurii de privatizare rămân valabile, dacă

au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și

conform alin. (5), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a acestei legi, respectiv la 14 august 2001.

Prin O.U.G. nr.

109/2001 și O.U.G. nr. l45/2001, acest termen a fost prelungit până la 14

august 2002.

Cu certitudine,

termenul respectiv este unul de prescripție care poate fi supus întreruperii și

suspendării.

Î

n vederea respectării principiilor

securității raporturilor juridice, întreruperea și suspendarea cursului

prescripției operează strict și limitativ în

condițiile

prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În speță, reclamantul

C.T. a dovedit formularea unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 la comisia

competentă, notificare ce nu a fost soluționată.

Unul dintre motivele

întreruperii prescripției, prevăzute de Decretul

nr. 167/1958 este și acela vizând introducerea unei cereri de chemare

în judecată,

dar formularea respectivei notificări nu poate fi asimilată

unei cereri de chemare în judecată și nici cu celelalte motive de întrerupere a

prescripției prevăzute de același act normativ.

Reclamantul nu s-a

aflat în niciunul dintre cazurile de suspendare a prescripției prevăzute de

art. 13 din Decretul nr. 167/1958, deoarece avea posibilitatea ca, pentru

nesoluționarea notificării, în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

să promoveze acțiune injustiție prin care să solicite anularea înstrăinării. In

plus, trebuie avut în vedere că, chiriașul care a devenit proprietar prin

cumpărarea imobilului și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară

la 3 februarie 1997, dată de la care acest drept a devenit opozabil terților,

inclusiv reclamantului.

Situația ar fi fost

alta, în cazul în care în acest termen de prescripție special, cumpărătorul nu

și-ar fi intabulat dreptul de proprietate, operând atunci o prelungire a

termenului de prescripție, ceea ce nu se regăsește în speță.

Reclamantul a

introdus acțiunea la 10 noiembrie 2005, după aproape patru ani față de momentul

expirării termenului legal, astfel că, prin hotărârea recurată, corect s-a

reținut prescrierea dreptului la acțiune privind valabilitatea actelor de

înstrăinare a imobilului.

În raport de

constatarea împlinirii termenului de prescripție, devine inutilă analiza

celorlalte critici referitoare la reaua-credință a cumpărătorilor și la

nerespectarea termenului de șase luni, ca termen limită de cumpărare a

imobilului conform Legii nr. 112/1995.

Față de

considerentele expuse, urmează ca recursul declarat de reclamanți să fie

respins și să se mențină ca legală și temeinică hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanții C.T. și C.A. împotriva deciziei nr.l 19/A din

19 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea - secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 octombrie 2007.