ÎCCJ, decizie (scj.ro #82032)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82032) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 și restituirea imobilului în natură. Prescripția

dreptului la acțiune.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind

constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și restituirea

imobilului în natură. Prescripția dreptului la acțiune.

Index alfabetic

.

Drept civil.

-

Acțiune privind constatarea nulității

absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995

-

Prescripție.

Legea nr. 112/1995

Legea nr. 19/2001: art. 46

Termenul, privind introducerea acțiunii pentru constatarea

nulității actelor de înstrăinare, este un termen de

prescripție, care poate fi supus întreruperii și suspendării.

În vederea respectării

principiilor securității raporturilor juridice, întreruperea și

suspendarea cursului prescripției operează strict și limitativ

în condițiile prevăzute de art.13 și art. 16 din Decretul nr.167/1958.

Unul dintre motivele

întreruperii prescripției, prevăzute de Decretul nr.167/1958 este

și acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, dar

formularea unei notificări nu poate fi asimilată unei cereri de

chemare în judecată și nici cu celelalte motive de întrerupere a

prescripției prevăzute de același act normativ

.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 7135 din 29 octombrie 2007.

Prin sentința civilă nr.921/D din

23 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în

parte acțiunea reclamantului C.T. în contradictoriu cu pârâții C.F.,

C.R.M., S.C. C. S.A., Primăria Municipiului Carei și Primarul

Municipiului Carei și, în consecință:

A fost admisă excepția

prescripției dreptului la acțiune prevăzută de art.45

alin.(5) din Legea nr.10/2001, republicată, invocată din oficiu

și drept urmare a fost respins capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.153

din 22 ianuarie 1997, încheiat între pârâții C.F., C.R.M. și S.C. C.

S.A. Satu Mare;

A fost respins capătul de cerere

privind restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr.8409 Carei,

nr.top. 1713/5 și nr.top. 2975/9/20.

S-a constatat că reclamantul C.T. are

calitate de persoană îndreptățită potrivit

dispozițiilor Legii nr.10/2001 pentru cota de ˝ parte din imobilul

evidențiat mai sus, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 prin

decizia nr.206/1981.

A fost stabilit în favoarea

reclamantului  dreptul la măsuri reparatorii sub forma titlurilor de

despăgubire, prevăzute de legea specială, sens în care a fost

obligată entitatea investită cu soluționarea notificării

să efectueze procedurile prevăzute la Titlul VII Cap. V din Legea

nr.247/2005.

A fost respinsă cererea formulată

de reclamanta C.A.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că, Primăria

Municipiului Carei, la solicitarea instanței a comunicat motivele pentru

care nu a soluționat cererea pentru retrocedarea imobilului,

formulată de reclamantul C.T., în condițiile Legii nr.112/1995,

pentru faptul că nu a respectat din punct de vedere formal, dar și pe

fond, condițiile prevăzute de actul normativ evocat, în sensul

că cererea era incompletă, fără indicarea domiciliului

și fără a face dovada cetățeniei române, așa cum

era prevăzut în reglementarea inițială a Legii nr.112/1995, ceea

ce a determinat rămânerea în nelucrare.

Tribunalul a invocat, din oficiu,

excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile

prevăzute de art.18 din Decretul nr.167/1960 raportat la art.45 alin.(5)

din Legea nr.10/2001.

Cu privire la excepția invocată,

reprezentantul reclamanților a învederat că termenul special de un an

prevăzut de art.46 alin.(5) din Legea nr.10/2001, ca termen de

prescripție prin derogare de la normele de drept comun, nu s-a împlinit,

deoarece începe să curgă de la data soluționării cererii

inițiale, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și

că prescripția s-a suspendat prin demararea procedurii

necontencioase.

Sub acest aspect, instanța a

reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.45 alin.(5)

(conform numerotării actuale) din Legea nr.10/2001 „Prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii”. Legea

nr.10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, iar termenul prevăzut

la art.45 alin.(5) din actuala numerotare, în forma inițială art.46

alin.(5), a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr.109/2001

și respectiv O.U.G. nr.145/2001 și s-a împlinit la data de 14 august

permis titularului dreptului exercitarea acțiunii în constatarea

nulității absolute a actelor de înstrăinare, a imobilelor

preluate abuziv de stat, în intervalul 14 februarie - 14 august 2002.

Asupra constituționalității

dispozițiilor acestui text s-a pronunțat și Curtea

Constituțională, considerând că legiuitorul este

îndreptățit să stabilească conținutul și limitele

exercitării dreptului de proprietate în temeiul art.44 alin.(1) Teza II

și art.136 alin.(5) din Constituție și are drept scop evitarea

unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește

securitatea raporturilor juridice civile.

S-a mai arătat că, în

considerentele deciziilor nr.167, nr. 249, nr. 212 și nr. 276, Curtea

Constituțională a reținut că, instituția

prescripției – în general – și termenele în raport cu care aceasta

își produce efectele nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului

liber la justiție și că, prin stabilirea lor se asigură un

climat indispensabil exercitării în condiții optime, a unui drept

constituțional, prevenindu-se eventuale abuzuri și limitându-se

efectele negative asupra stabilității și securității

raporturilor juridice.

Achiesând asupra celor stabilite în

expunerea de motive a deciziilor pronunțate de către Curtea

Constituțională, tribunalul a apreciat că exercitarea dreptului

la acțiune în termenul stabilit de legiuitor, nu îngrădește

dreptul de acces la justiție, dată fiind și durata

rezonabilă a termenului prelungit, tocmai în scopul de a oferi timp

suficient pentru exercitarea acțiunilor de acest gen.

În soluționarea excepției,

instanța a reținut și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, cât și a Curții de Justiție a

Comunităților Europene de la Luxemburg.

Așa fiind, tribunalul a reținut

că în raport de data înregistrării acțiunii – 10 noiembrie 2005

– a fost depășit termenul prevăzut de art.45 alin.(5) din Legea

nr.10/2001, iar cursul prescripției nu se consideră suspendat și

nici întrerupt, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.13

și de art. 16 din Decretul nr.167/1958, reclamanții având

obligația să-și formeze conduita și să respecte

condițiile impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru

promovarea unor acțiuni referitoare la constatarea nulității

absolute a actelor de vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage

decăderea din dreptul de a mai obține o cercetare pe fond asupra

legalității actului juridic a cărui desființare se solicită

pe calea nulității absolute, considerente pentru care s-a admis

excepția și s-a constatat prescripția dreptului la acțiune

pentru acest capăt de cerere.

Ca efect al admiterii excepției, s-a

apreciat ca nejustificată cererea de restituire în natură a

imobilului și s-a analizat temeinicia pretenției sub aspectul

măsurilor reparatorii stabilite în echivalent, raportat la condițiile

pe care  trebuie să le îndeplinească notificatorii, sub aspectul

calității de persoană îndreptățită.

În acest sens, s-a

avut în vedere că, în baza Legii nr.112/1995 s-a depus cerere de

retrocedare de către reclamantul C.T. Imobilul în litigiu a fost preluat

de Statul Român prin Decizia nr.206/1981 pentru cota de ˝ proprietatea

reclamantului, fără plata vreunei despăgubiri bănești,

cu motivarea că acesta nu s-a reîntors în țară la termenul

stabilit, iar cealaltă cotă de ˝, în baza aceluiași act normativ

(Decret nr.223/1974) s-a preluat de la soția reclamantului, C.G., care

urma să părăsească țara definitiv, cu forme legale, fiind

stabilite despăgubiri în cuantum de 40.148 lei, sumă ce a fost

încasată.

După stabilirea soților C.

în Germania, aceștia au divorțat în anul 1995, iar C.G. (G.) a

decedat la 26 octombrie 1999, fiind stabilită calitatea de moștenitor

pentru fiica acesteia C.A.

Reclamantul C.T. a depus notificarea nr.7863

din 13 august 2001 la Consiliul Local Carei, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea

imobilului și în baza Legii nr.112/1995, dosar rămas

nesoluționat, făcând trimitere în probațiune la Decizia

nr.22/1989, decizie care a reglementat situația juridică a cotei

părți cuvenite din imobil fostei soții, cât și la o

procură specială, care putea avea legătură cu justificarea

calității avocatului pentru depunerea notificării.

Instanța a luat în discuție

aspectul vizând depunerea notificării de către reclamanta C.A.,

reprezentanta reclamanților considerând că notificarea, cât și

cererea inițială vizează și cota-parte cuvenită fostei

soții,  defuncta G.G., iar demersul inițiat de reclamant a fost

însușit de către fiica defunctei, făcând trimitere la mandatul

de care s-a prevalat reclamantul și pe care tribunalul l-a apreciat ca

nevalabil, în condițiile în care nu avea dată certă și nu

s-a dat în fața unei autorități care să certifice atât

manifestarea de voință, cât și data la care a fost

exprimată, pentru a deveni opozabilă terților, potrivit legii.

Astfel, reclamantul a făcut un demers

propriu, atât în baza Legii nr.112/1995, cât și în baza Legii nr.10/2001

și, cu toate că a tins la dobândirea întregului imobil, totuși

nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită

decât pentru partea de care a fost deposedat, iar pentru cealaltă parte a

fostei soții, al cărei moștenitor nu este, putea depune

notificare moștenitoarea acesteia, respectiv reclamanta C.A., în

condițiile cerute de art.4 din Legea nr.10/2001.

Lipsa notificării atrage

decăderea și pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, așa cum

prevăd în mod expres dispozițiile art.22 alin.(5) din Legea nr.10/2001.

S-a reținut că reclamanta C.A. nu

are calitate de persoană îndreptățită, ca urmare a lipsei

notificării, și că nu s-a conformat exigenței legii, dând

expresie propriei sale culpe, soldată cu pierderea dreptului.

S-a apreciat că nu poate

fi primită notificarea depusă de tatăl său, reclamantul

C.T., în condițiile în care el era îndreptățit să

dobândească numai cota de ˝ parte din imobil, cealaltă cotă

revenind fostei soții.

Pentru cele expuse, s-a admis

în parte acțiunea, reținându-se că, are calitate de

persoană îndreptățită, conform Legii nr.10/2001 numai

reclamantul pentru cota de ˝ parte din imobilul preluat de stat în baza

Decretului nr.223/1974.

Dată fiind manifestarea de

voință exprimată în subsidiar, precum și dispozițiile

art.20 din Legea nr.10/2001, tribunalul a acordat reclamantului

satisfacție parțială, în privința drepturilor solicitate,

stabilind că este îndreptățit la măsuri reparatorii, sub

forma titlurilor prevăzute de Legea nr.247/2005, urmând ca primăria

să efectueze procedurile necesare pentru finalizare.

Curtea de Apel Oradea,  secția

civilă mixtă, prin decizia nr.119A din 19 aprilie 2007, a admis

apelul declarat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții S.C. C.

S.A. Satu Mare, Primăria Municipiului Carei, Primarul Municipiului Carei,

C.F. și C.R.M. împotriva sentinței civile nr.921 din 23 octombrie

2006 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în următorul

sens:

S-a constatat că reclamanții au

calitate de persoane îndreptățite conform

Legii nr.10/2001 pentru întreg imobilul preluat în baza

Decretului nr.223/1974 de către Statul Român și nu numai reclamantul

C.T. pentru cota de ˝ parte.

A fost menținută dispoziția

prin care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

și s-a respins cererea pentru anularea contractului de

vânzare-cumpărare și cea pentru restituire în natură a

imobilului.

S-a constatat că, reclamanții

sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor

bănești, ce reprezintă valoarea de piață a imobilului

în litigiu, conform normelor internaționale.

A fost înlăturată dispoziția

prin care a fost obligată unitatea investită cu soluționarea

notificării să efectueze procedurile cuprinse în Titlul VII al Legii

nr.247/2005 și cea de respingere a cererii formulate de reclamanta C.A.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului

C.T. și a soției sale decedate, C.G., trecut în proprietatea Statului

Român prin Decretul nr.223/1974.

După preluarea în favoarea statului,

imobilul a fost închiriat intimatului C.F., cumpărat ulterior și

intabulat în cartea funciară la 3 februarie 1997 în favoarea sa și a

soției C.R.M., dată de la care înscrierile vizând acest imobil au

devenit opozabile tuturor, inclusiv reclamanților.

Invocându-se art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001,

instanța a reținut că actele de înstrăinare, inclusiv cele

făcute în cadrul procedurii de privatizare, având ca obiect imobile ce cad

sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost

încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

S-a mai arătat că, prin derogare

de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune

se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei

legi, termen ce a fost ulterior prorogat și s-a reținut a fi

împlinit la 14 august 2002.

Raportat la acest termen, instanța de

apel, față de critica formulată, a reținut că nu poate

fi apreciat ca o îngrădire a accesului la justiție, în

condițiile în care nu este un termen scurt și a fost prelungit de

legiuitor, pentru a da posibilitatea celor interesați să promoveze

acțiuni în justiție, în vederea realizării drepturilor pretinse.

Apreciindu-se că este un termen de

prescripție, ce poate fi întrerupt și suspendat, poate opera numai în

situațiile strict și limitativ prevăzute de Decretul

nr.167/1958, pentru a asigura respectarea principiilor securității

raporturilor juridice.

Astfel, cauzele de întrerupere a

prescripției, prevăzute de art.16 din decretul enunțat, sunt

recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie

făcută de cel în folosul căruia curge prescripția,

introducerea unei cereri de chemare în judecată printr-un act

începător de executare. Ori, faptul că apelantul a formulat o

notificare în baza Legii nr.112/1995 la comisia competentă și la care

nu a primit răspuns, nu echivalează cu o cerere de chemare în

judecată, ori cu un alt motiv de întrerupere a cursului prescripției.

În ceea ce privește suspendarea

cursului prescripției, în art.13 din același decret se prevede

că operează cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat

de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere,

pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forțele armate puse

pe picior de război, până la rezolvarea unei reclamații

administrative în temeiul unui contract de transport, astfel că,

notificarea formulată în condițiile arătate mai sus nu se

încadrează în niciuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare a

prescripției.

Reclamantul avea posibilitatea ca,

fără să îi fie soluționată notificarea, să

promoveze în temeiul art.46 alin.(5) din Legea nr.10/2001, o acțiune în

justiție, prin care să solicite anularea înstrăinării, cu

atât mai mult cu cât chiriașul devenit proprietar și-a intabulat în

cartea funciară dreptul dobândit încă din anul 1997, dată

după care a devenit opozabil tuturor.

În această situație, s-a

reținut că, în mod corect, instanța de fond a apreciat prescris

dreptul la acțiune și că nu se mai pot analiza

împrejurările referitoare la respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995

de către chiriași sau vânzător la data înstrăinării.

Întrucât contractul de

vânzare-cumpărare produce efecte juridice în continuare, restituirea în

natură a imobilului nu mai este posibilă.

S-a mai reținut că, imobilul în

litigiu a fost proprietatea soților C., drept dobândit în timpul

căsătoriei, care a fost un bun comun, în codevălmășie,

fără a fi stabilite cotele legale ce ar fi trebuit să

revină fiecăruia. Faptul că Statul Român a preluat de la fiecare

soț separat imobilul, nu echivalează cu partajarea bunurilor comune,

ci, contrar dispozițiilor art.36 din Codul familiei, fără a

exista o hotărâre judecătorească prin care să fie

stabilită cota fiecărui soț, care să devină bun

propriu, s-a făcut un partaj contrar normelor legale respective.

S-a făcut dovada că reclamanta

C.A. este singura moștenitoare a defunctei C.G., fosta soție a

reclamantului C.T.

Notificările, formulate în baza

dispozițiilor Legii nr.112/1995 și ale Legii nr.10/2001, au avut ca

obiect restituirea în natură a întregului imobil ce a constituit

proprietatea celor doi soți.

Singurul care a formulat notificările

a fost reclamantul C.T., dar el a solicitat restituirea unui bun comun preluat

de Statul Român, fără să se fi procedat la un partaj și

să fi fost stabilite cotele de proprietate ale fiecărui soț,

motiv pentru care s-a apreciat că demersul apelantului trebuia calificat

ca fiind făcut în baza mandatului tacit, instituit de art.35 din Codul

familiei și nu ca un

demers propriu, numai pentru cota sa de proprietate.

Un argument în plus este împuternicirea

dată de reclamanta C.A. tatălui ei, reclamantul C.T., după

decesul mamei sale, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001,

pentru a face demersuri, în continuare, în vederea restituirii imobilului

și pentru a continua procesul pornit împreună cu mama sa. În aceste

condiții, nu poate fi vorba de lipsa unei notificări, ci

dimpotrivă, se reține că sunt incidente dispozițiile art.4

din Legea nr.10/2001, C.A. având calitate de persoană

îndreptățită, alături de reclamantul C.T., pentru a

beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil în litigiu, urmând ca cei

doi să procedeze la stabilirea cotelor de proprietate conform dreptului

comun.

Vânzarea de către stat a bunului

reclamanților, anterior soluționării notificărilor prin

care l-au revendicat, atât în baza Legii nr.112/1995, cât și a Legii

nr.10/2001, îi împiedică efectiv să beneficieze de dreptul lor,

nefiindu-le acordate nici despăgubiri echivalente.

Potrivit art.1 alin.(2) din Legea

nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, în cazul

în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili

măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptățite

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Față de cele expuse, s-a

reținut  de către instanța de apel că, singura

modalitate de reparare efectivă a prejudiciului reclamanților, creat

prin preluarea abuzivă a proprietății și imposibilitatea

restituirii în natură, este cea a acordării despăgubirilor

bănești, constând în contravaloarea imobilului, calculată

potrivit normelor internaționale în materie, ceea ce a impus adoptarea

soluției deja enunțate.

Împotriva deciziei civile nr.119A din 19

aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

au declarat recurs reclamanții  criticând-o pentru nelegalitate, prin

prisma motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticii din recurs, se

învederează că, în mod greșit, instanța de apel nu a

procedat la constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr.153 din 22 ianuarie 1997, privind apartamentul în

litigiu și la restituirea în natură, apreciind prescris dreptul la

acțiunea în nulitate întemeiată pe art.45 alin.(5) din Legea

nr.10/2001.

Susțin recurenții că,

termenul de un an, prevăzut de art.45 alin.(5) din Legea nr.10/2001 pentru

promovarea acțiunii în constatarea nulității, este un termen de

prescripție care poate fi suspendat sau întrerupt și nu un termen

exclusiv de decădere din drepturi, așa cum se prevede în art.17

alin.(2) sau art.20 alin.(5)din Legea nr.10/2001.

În același sens, precizează

că au invocat suspendarea termenului de prescripție, în

condițiile în care nu au fost soluționate notificările întocmite

în baza Legilor nr.112/1995 și nr.10/2001, cât și a lipsei

răspunsului entității deținătoare a imobilului,

deoarece nu li s-au atribuit despăgubiri, imobilul fiind înstrăinat.

Într-o altă ordine de idei,

recurenții susțin că au dovedit reaua-credință a

intimaților cumpărători, aceștia având

cunoștință despre notificări și că nu a fost

respectat termenul limită de șase luni, prevăzut de Legea

nr.112/1995 în vederea    manifestării

opțiunilor   foștilor   proprietari

și     s-a   procedat

la

cumpărarea imobilului.

Recursul a fost găsit nefondat pentru

următoarele considerente :

Prin hotărârea recurată, corect

instanța de apel a reținut că imobilul situat în Carei,

evidențiat în CF nr. 8409 Carei, nr.top 1713/5, 21975/9/20 - apartament

compus din două camere și dependințe – a constituit proprietatea

reclamanților C.T. și C.G. (în prezent

decedată), preluat de Statul Român în

baza Decretului nr.223/1974.

Ulterior, prin contractul de închiriere

nr.457 din 6 noiembrie 1989, EGCL Carei a închiriat apartamentul intimatului

C.F., ce a fost apoi cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare

nr.153 din 22 ianuarie 1997. La 3 februarie 1997, același imobil a fost

intabulat în favoarea soților C.F. și C.R.M., moment de la care toate

înscrierile din cartea funciară au devenit opozabile terților.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita reținere a prescripției termenului pentru

constatarea nulității actelor de înstrăinare, se impune a fi

menționat că, potrivit art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, toate

actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procedurii de

privatizare rămân valabile, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor

în vigoare la data înstrăinării și conform alin.(5), prin

derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare

a acestei legi, respectiv la 14 august 2001.

Prin O.U.G. nr.109/2001 și O.U.G.

nr.145/2001, acest termen a fost prelungit până la 14 august 2002.

Cu certitudine, termenul respectiv este

unul de prescripție care poate fi supus întreruperii și

suspendării.

În vederea respectării principiilor

securității raporturilor juridice, întreruperea și suspendarea

cursului prescripției operează strict și limitativ în

condițiile prevăzute de art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958.

În speță,

reclamantul C.T. a formulat notificare în baza Legii nr.112/1995 la comisia

competentă, notificare ce nu a fost soluționată.

Unul dintre motivele

întreruperii prescripției, prevăzute de Decretul nr.167/1958 este

și acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, dar

formularea respectivei notificări nu poate fi asimilată unei cereri

de chemare în judecată și nici cu celelalte

motive de întrerupere a prescripției

prevăzute de același act normativ.

Reclamantul nu s-a aflat în

niciunul dintre cazurile de suspendare a prescripției prevăzute de

art.13 din Decretul nr.167/1958, deoarece avea posibilitatea ca, pentru

nesoluționarea notificării, în temeiul art.46 alin.(5) din Legea

nr.10/2001 să promoveze acțiune în justiție prin care să

solicite anularea înstrăinării. În plus, trebuie avut în vedere

că, chiriașul care a devenit proprietar prin cumpărarea

imobilului și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară

la 3 februarie 1997, dată de la care acest drept a devenit opozabil

terților, inclusiv reclamantului.

Reclamantul a introdus

acțiunea la 10 noiembrie 2005, după aproape patru ani față

de momentul expirării termenului legal, astfel că, prin

hotărârea recurată, corect s-a reținut prescrierea dreptului la

acțiune privind valabilitatea actelor de înstrăinare a imobilului.

În raport de constatarea

împlinirii termenului de prescripție, devine inutilă  analiza

celorlalte critici referitoare la reaua-credință a

cumpărătorilor și la nerespectarea termenului de șase luni,

ca termen limită de cumpărare a imobilului conform Legii nr.112/1995.

Față de considerentele expuse,

recursul declarat de reclamanți a fost respins, menținându-se ca

legală și temeinică hotărârea recurată.