ÎCCJ, decizie (scj.ro #82032)

1. Acțiune privind constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și restituirea imobilului în natură. Prescripția dreptului la acțiune. Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și restituirea imobilului în natură. Prescripția dreptului la acțiune. Index alfabetic . Drept civil. - Acțiune privind constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 - Prescripție. Legea nr. 112/1995 Legea nr. 19/2001: art. 46 Termenul, privind introducerea acțiunii pentru constatarea nulității actelor de înstrăinare, este un termen de prescripție, care poate fi supus întreruperii și suspendării.

În vederea respectării principiilor securității raporturilor juridice, întreruperea și suspendarea cursului prescripției operează strict și limitativ în condițiile prevăzute de art.13 și art. 16 din Decretul nr.167/1958. Unul dintre motivele întreruperii prescripției, prevăzute de Decretul nr.167/1958 este și acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, dar formularea unei notificări nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată și nici cu celelalte motive de întrerupere a prescripției prevăzute de același act normativ . Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7135 din 29 octombrie 2007. Prin sentința civilă nr.921/D din 23 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acțiunea reclamantului C.T.

în contradictoriu cu pârâții C.F., C.R.M., S.C. C. S.A., Primăria Municipiului Carei și Primarul Municipiului Carei și, în consecință: A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune prevăzută de art.45 alin.(5) din Legea nr.10/2001, republicată, invocată din oficiu și drept urmare a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.153 din 22 ianuarie 1997, încheiat între pârâții C.F., C.R.M. și S.C. C. S.A. Satu Mare; A fost respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr.8409 Carei, nr.top. 1713/5 și nr.top. 2975/9/20. S-a constatat că reclamantul C.T. are calitate de persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001 pentru cota de ˝ parte din imobilul evidențiat mai sus, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr.206/1981.

A fost stabilit în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire, prevăzute de legea specială, sens în care a fost obligată entitatea investită cu soluționarea notificării să efectueze procedurile prevăzute la Titlul VII Cap. V din Legea nr.247/2005. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.A. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, Primăria Municipiului Carei, la solicitarea instanței a comunicat motivele pentru care nu a soluționat cererea pentru retrocedarea imobilului, formulată de reclamantul C.T., în condițiile Legii nr.112/1995, pentru faptul că nu a respectat din punct de vedere formal, dar și pe fond, condițiile prevăzute de actul normativ evocat, în sensul că cererea era incompletă, fără indicarea domiciliului și fără a face dovada cetățeniei române, așa cum era prevăzut în reglementarea inițială a Legii nr.112/1995, ceea ce a determinat rămânerea în nelucrare.

Tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile prevăzute de art.18 din Decretul nr.167/1960 raportat la art.45 alin.(5) din Legea nr.10/2001. Cu privire la excepția invocată, reprezentantul reclamanților a învederat că termenul special de un an prevăzut de art.46 alin.(5) din Legea nr.10/2001, ca termen de prescripție prin derogare de la normele de drept comun, nu s-a împlinit, deoarece începe să curgă de la data soluționării cererii inițiale, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și că prescripția s-a suspendat prin demararea procedurii necontencioase. Sub acest aspect, instanța a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art.45 alin.(5) (conform numerotării actuale) din Legea nr.10/2001 „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii”.

Legea nr.10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, iar termenul prevăzut la art.45 alin.(5) din actuala numerotare, în forma inițială art.46 alin.(5), a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr.109/2001 și respectiv O.U.G. nr.145/2001 și s-a împlinit la data de 14 august 2002. În raport de aceste aspecte, s-a avut în vedere că legiuitorul a permis titularului dreptului exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare, a imobilelor preluate abuziv de stat, în intervalul 14 februarie - 14 august 2002. Asupra constituționalității dispozițiilor acestui text s-a pronunțat și Curtea Constituțională, considerând că legiuitorul este îndreptățit să stabilească conținutul și limitele exercitării dreptului de proprietate în temeiul art.44 alin.(1) Teza II și art.136 alin.(5) din Constituție și are drept scop evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește securitatea raporturilor juridice civile.

S-a mai arătat că, în considerentele deciziilor nr.167, nr. 249, nr. 212 și nr. 276, Curtea Constituțională a reținut că, instituția prescripției – în general – și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție și că, prin stabilirea lor se asigură un climat indispensabil exercitării în condiții optime, a unui drept constituțional, prevenindu-se eventuale abuzuri și limitându-se efectele negative asupra stabilității și securității raporturilor juridice. Achiesând asupra celor stabilite în expunerea de motive a deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională, tribunalul a apreciat că exercitarea dreptului la acțiune în termenul stabilit de legiuitor, nu îngrădește dreptul de acces la justiție, dată fiind și durata rezonabilă a termenului prelungit, tocmai în scopul de a oferi timp suficient pentru exercitarea acțiunilor de acest gen.

În soluționarea excepției, instanța a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și a Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxemburg. Așa fiind, tribunalul a reținut că în raport de data înregistrării acțiunii – 10 noiembrie 2005 – a fost depășit termenul prevăzut de art.45 alin.(5) din Legea nr.10/2001, iar cursul prescripției nu se consideră suspendat și nici întrerupt, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.13 și de art. 16 din Decretul nr.167/1958, reclamanții având obligația să-și formeze conduita și să respecte condițiile impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor acțiuni referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare.

Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obține o cercetare pe fond asupra legalității actului juridic a cărui desființare se solicită pe calea nulității absolute, considerente pentru care s-a admis excepția și s-a constatat prescripția dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere. Ca efect al admiterii excepției, s-a apreciat ca nejustificată cererea de restituire în natură a imobilului și s-a analizat temeinicia pretenției sub aspectul măsurilor reparatorii stabilite în echivalent, raportat la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească notificatorii, sub aspectul calității de persoană îndreptățită. În acest sens, s-a avut în vedere că, în baza Legii nr.112/1995 s-a depus cerere de retrocedare de către reclamantul C.T.

Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român prin Decizia nr.206/1981 pentru cota de ˝ proprietatea reclamantului, fără plata vreunei despăgubiri bănești, cu motivarea că acesta nu s-a reîntors în țară la termenul stabilit, iar cealaltă cotă de ˝, în baza aceluiași act normativ (Decret nr.223/1974) s-a preluat de la soția reclamantului, C.G., care urma să părăsească țara definitiv, cu forme legale, fiind stabilite despăgubiri în cuantum de 40.148 lei, sumă ce a fost încasată. După stabilirea soților C. în Germania, aceștia au divorțat în anul 1995, iar C.G. (G.) a decedat la 26 octombrie 1999, fiind stabilită calitatea de moștenitor pentru fiica acesteia C.A. Reclamantul C.T.

a depus notificarea nr.7863 din 13 august 2001 la Consiliul Local Carei, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului și în baza Legii nr.112/1995, dosar rămas nesoluționat, făcând trimitere în probațiune la Decizia nr.22/1989, decizie care a reglementat situația juridică a cotei părți cuvenite din imobil fostei soții, cât și la o procură specială, care putea avea legătură cu justificarea calității avocatului pentru depunerea notificării.

Instanța a luat în discuție aspectul vizând depunerea notificării de către reclamanta C.A., reprezentanta reclamanților considerând că notificarea, cât și cererea inițială vizează și cota-parte cuvenită fostei soții, defuncta G.G., iar demersul inițiat de reclamant a fost însușit de către fiica defunctei, făcând trimitere la mandatul de care s-a prevalat reclamantul și pe care tribunalul l-a apreciat ca nevalabil, în condițiile în care nu avea dată certă și nu s-a dat în fața unei autorități care să certifice atât manifestarea de voință, cât și data la care a fost exprimată, pentru a deveni opozabilă terților, potrivit legii.

Astfel, reclamantul a făcut un demers propriu, atât în baza Legii nr.112/1995, cât și în baza Legii nr.10/2001 și, cu toate că a tins la dobândirea întregului imobil, totuși nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită decât pentru partea de care a fost deposedat, iar pentru cealaltă parte a fostei soții, al cărei moștenitor nu este, putea depune notificare moștenitoarea acesteia, respectiv reclamanta C.A., în condițiile cerute de art.4 din Legea nr.10/2001. Lipsa notificării atrage decăderea și pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, așa cum prevăd în mod expres dispozițiile art.22 alin.(5) din Legea nr.10/2001. S-a reținut că reclamanta C.A.

nu are calitate de persoană îndreptățită, ca urmare a lipsei notificării, și că nu s-a conformat exigenței legii, dând expresie propriei sale culpe, soldată cu pierderea dreptului. S-a apreciat că nu poate fi primită notificarea depusă de tatăl său, reclamantul C.T., în condițiile în care el era îndreptățit să dobândească numai cota de ˝ parte din imobil, cealaltă cotă revenind fostei soții. Pentru cele expuse, s-a admis în parte acțiunea, reținându-se că, are calitate de persoană îndreptățită, conform Legii nr.10/2001 numai reclamantul pentru cota de ˝ parte din imobilul preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974.

Dată fiind manifestarea de voință exprimată în subsidiar, precum și dispozițiile art.20 din Legea nr.10/2001, tribunalul a acordat reclamantului satisfacție parțială, în privința drepturilor solicitate, stabilind că este îndreptățit la măsuri reparatorii, sub forma titlurilor prevăzute de Legea nr.247/2005, urmând ca primăria să efectueze procedurile necesare pentru finalizare. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr.119A din 19 aprilie 2007, a admis apelul declarat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. Satu Mare, Primăria Municipiului Carei, Primarul Municipiului Carei, C.F. și C.R.M. împotriva sentinței civile nr.921 din 23 octombrie 2006 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în următorul sens: S-a constatat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite conform Legii nr.10/2001 pentru întreg imobilul preluat în baza Decretului nr.223/1974 de către Statul Român și nu numai reclamantul C.T.

pentru cota de ˝ parte. A fost menținută dispoziția prin care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins cererea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare și cea pentru restituire în natură a imobilului. S-a constatat că, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor bănești, ce reprezintă valoarea de piață a imobilului în litigiu, conform normelor internaționale. A fost înlăturată dispoziția prin care a fost obligată unitatea investită cu soluționarea notificării să efectueze procedurile cuprinse în Titlul VII al Legii nr.247/2005 și cea de respingere a cererii formulate de reclamanta C.A. Instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului C.T.

și a soției sale decedate, C.G., trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul nr.223/1974. După preluarea în favoarea statului, imobilul a fost închiriat intimatului C.F., cumpărat ulterior și intabulat în cartea funciară la 3 februarie 1997 în favoarea sa și a soției C.R.M., dată de la care înscrierile vizând acest imobil au devenit opozabile tuturor, inclusiv reclamanților. Invocându-se art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, instanța a reținut că actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procedurii de privatizare, având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

S-a mai arătat că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost ulterior prorogat și s-a reținut a fi împlinit la 14 august 2002. Raportat la acest termen, instanța de apel, față de critica formulată, a reținut că nu poate fi apreciat ca o îngrădire a accesului la justiție, în condițiile în care nu este un termen scurt și a fost prelungit de legiuitor, pentru a da posibilitatea celor interesați să promoveze acțiuni în justiție, în vederea realizării drepturilor pretinse. Apreciindu-se că este un termen de prescripție, ce poate fi întrerupt și suspendat, poate opera numai în situațiile strict și limitativ prevăzute de Decretul nr.167/1958, pentru a asigura respectarea principiilor securității raporturilor juridice.

Astfel, cauzele de întrerupere a prescripției, prevăzute de art.16 din decretul enunțat, sunt recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, introducerea unei cereri de chemare în judecată printr-un act începător de executare. Ori, faptul că apelantul a formulat o notificare în baza Legii nr.112/1995 la comisia competentă și la care nu a primit răspuns, nu echivalează cu o cerere de chemare în judecată, ori cu un alt motiv de întrerupere a cursului prescripției.

În ceea ce privește suspendarea cursului prescripției, în art.13 din același decret se prevede că operează cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forțele armate puse pe picior de război, până la rezolvarea unei reclamații administrative în temeiul unui contract de transport, astfel că, notificarea formulată în condițiile arătate mai sus nu se încadrează în niciuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare a prescripției. Reclamantul avea posibilitatea ca, fără să îi fie soluționată notificarea, să promoveze în temeiul art.46 alin.(5) din Legea nr.10/2001, o acțiune în justiție, prin care să solicite anularea înstrăinării, cu atât mai mult cu cât chiriașul devenit proprietar și-a intabulat în cartea funciară dreptul dobândit încă din anul 1997, dată după care a devenit opozabil tuturor.

În această situație, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a apreciat prescris dreptul la acțiune și că nu se mai pot analiza împrejurările referitoare la respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași sau vânzător la data înstrăinării. Întrucât contractul de vânzare-cumpărare produce efecte juridice în continuare, restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă. S-a mai reținut că, imobilul în litigiu a fost proprietatea soților C., drept dobândit în timpul căsătoriei, care a fost un bun comun, în codevălmășie, fără a fi stabilite cotele legale ce ar fi trebuit să revină fiecăruia. Faptul că Statul Român a preluat de la fiecare soț separat imobilul, nu echivalează cu partajarea bunurilor comune, ci, contrar dispozițiilor art.36 din Codul familiei, fără a exista o hotărâre judecătorească prin care să fie stabilită cota fiecărui soț, care să devină bun propriu, s-a făcut un partaj contrar normelor legale respective.

S-a făcut dovada că reclamanta C.A. este singura moștenitoare a defunctei C.G., fosta soție a reclamantului C.T. Notificările, formulate în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995 și ale Legii nr.10/2001, au avut ca obiect restituirea în natură a întregului imobil ce a constituit proprietatea celor doi soți. Singurul care a formulat notificările a fost reclamantul C.T., dar el a solicitat restituirea unui bun comun preluat de Statul Român, fără să se fi procedat la un partaj și să fi fost stabilite cotele de proprietate ale fiecărui soț, motiv pentru care s-a apreciat că demersul apelantului trebuia calificat ca fiind făcut în baza mandatului tacit, instituit de art.35 din Codul familiei și nu ca un demers propriu, numai pentru cota sa de proprietate.

Un argument în plus este împuternicirea dată de reclamanta C.A. tatălui ei, reclamantul C.T., după decesul mamei sale, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru a face demersuri, în continuare, în vederea restituirii imobilului și pentru a continua procesul pornit împreună cu mama sa. În aceste condiții, nu poate fi vorba de lipsa unei notificări, ci dimpotrivă, se reține că sunt incidente dispozițiile art.4 din Legea nr.10/2001, C.A. având calitate de persoană îndreptățită, alături de reclamantul C.T., pentru a beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil în litigiu, urmând ca cei doi să procedeze la stabilirea cotelor de proprietate conform dreptului comun. Vânzarea de către stat a bunului reclamanților, anterior soluționării notificărilor prin care l-au revendicat, atât în baza Legii nr.112/1995, cât și a Legii nr.10/2001, îi împiedică efectiv să beneficieze de dreptul lor, nefiindu-le acordate nici despăgubiri echivalente.

Potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Față de cele expuse, s-a reținut de către instanța de apel că, singura modalitate de reparare efectivă a prejudiciului reclamanților, creat prin preluarea abuzivă a proprietății și imposibilitatea restituirii în natură, este cea a acordării despăgubirilor bănești, constând în contravaloarea imobilului, calculată potrivit normelor internaționale în materie, ceea ce a impus adoptarea soluției deja enunțate.

Împotriva deciziei civile nr.119A din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea criticii din recurs, se învederează că, în mod greșit, instanța de apel nu a procedat la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.153 din 22 ianuarie 1997, privind apartamentul în litigiu și la restituirea în natură, apreciind prescris dreptul la acțiunea în nulitate întemeiată pe art.45 alin.(5) din Legea nr.10/2001. Susțin recurenții că, termenul de un an, prevăzut de art.45 alin.(5) din Legea nr.10/2001 pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității, este un termen de prescripție care poate fi suspendat sau întrerupt și nu un termen exclusiv de decădere din drepturi, așa cum se prevede în art.17 alin.(2) sau art.20 alin.(5)din Legea nr.10/2001.

În același sens, precizează că au invocat suspendarea termenului de prescripție, în condițiile în care nu au fost soluționate notificările întocmite în baza Legilor nr.112/1995 și nr.10/2001, cât și a lipsei răspunsului entității deținătoare a imobilului, deoarece nu li s-au atribuit despăgubiri, imobilul fiind înstrăinat. Într-o altă ordine de idei, recurenții susțin că au dovedit reaua-credință a intimaților cumpărători, aceștia având cunoștință despre notificări și că nu a fost respectat termenul limită de șase luni, prevăzut de Legea nr.112/1995 în vederea manifestării opțiunilor foștilor proprietari și s-a procedat la cumpărarea imobilului. Recursul a fost găsit nefondat pentru următoarele considerente : Prin hotărârea recurată, corect instanța de apel a reținut că imobilul situat în Carei, evidențiat în CF nr. 8409 Carei, nr.top 1713/5, 21975/9/20 - apartament compus din două camere și dependințe – a constituit proprietatea reclamanților C.T.

și C.G. (în prezent decedată), preluat de Statul Român în baza Decretului nr.223/1974. Ulterior, prin contractul de închiriere nr.457 din 6 noiembrie 1989, EGCL Carei a închiriat apartamentul intimatului C.F., ce a fost apoi cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr.153 din 22 ianuarie 1997. La 3 februarie 1997, același imobil a fost intabulat în favoarea soților C.F. și C.R.M., moment de la care toate înscrierile din cartea funciară au devenit opozabile terților.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere a prescripției termenului pentru constatarea nulității actelor de înstrăinare, se impune a fi menționat că, potrivit art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, toate actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procedurii de privatizare rămân valabile, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și conform alin.(5), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv la 14 august 2001. Prin O.U.G. nr.109/2001 și O.U.G. nr.145/2001, acest termen a fost prelungit până la 14 august 2002. Cu certitudine, termenul respectiv este unul de prescripție care poate fi supus întreruperii și suspendării.

În vederea respectării principiilor securității raporturilor juridice, întreruperea și suspendarea cursului prescripției operează strict și limitativ în condițiile prevăzute de art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958. În speță, reclamantul C.T. a formulat notificare în baza Legii nr.112/1995 la comisia competentă, notificare ce nu a fost soluționată. Unul dintre motivele întreruperii prescripției, prevăzute de Decretul nr.167/1958 este și acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, dar formularea respectivei notificări nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată și nici cu celelalte motive de întrerupere a prescripției prevăzute de același act normativ.

Reclamantul nu s-a aflat în niciunul dintre cazurile de suspendare a prescripției prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958, deoarece avea posibilitatea ca, pentru nesoluționarea notificării, în temeiul art.46 alin.(5) din Legea nr.10/2001 să promoveze acțiune în justiție prin care să solicite anularea înstrăinării. În plus, trebuie avut în vedere că, chiriașul care a devenit proprietar prin cumpărarea imobilului și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară la 3 februarie 1997, dată de la care acest drept a devenit opozabil terților, inclusiv reclamantului. Reclamantul a introdus acțiunea la 10 noiembrie 2005, după aproape patru ani față de momentul expirării termenului legal, astfel că, prin hotărârea recurată, corect s-a reținut prescrierea dreptului la acțiune privind valabilitatea actelor de înstrăinare a imobilului.

În raport de constatarea împlinirii termenului de prescripție, devine inutilă analiza celorlalte critici referitoare la reaua-credință a cumpărătorilor și la nerespectarea termenului de șase luni, ca termen limită de cumpărare a imobilului conform Legii nr.112/1995. Față de considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți a fost respins, menținându-se ca legală și temeinică hotărârea recurată.