ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6901/2008

Constată că prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2614/108/2007, reclamanta

K.G.M.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin Primar,

solicitând anularea dispoziției nr. 9311 din 23 mai 2007 emisă de acesta din

urmă și obligarea pârâtului la a soluționa notificarea, în sensul acordării de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru toate bunurile revendicate prin

notificarea înregistrată sub nr. 100 din 23 mai 2001.

În motivarea în fapt, reclamanta a

arătat că prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc

„V.Ș.” sub nr. 100 din 23 mai 2001( și adresată inițial Prefecturii Județului

Arad), a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

utilajele și instalațiile ce au aparținut Întreprinderii „Pivnițele Victoria”,

naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, precum și restituirea sumei de

206.327 lei actualizată, ridicată din casieria întreprinderii cu ocazia

naționalizării.

Prin dispoziția nr. 9311 din 23 mai

2007 notificarea a fost respinsă cu motivarea că utilajele și instalațiile

revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, fiind bunuri mobile.

Reclamanta a arătat că respingerea

notificării este nelegală întrucât, contrar susținerilor pârâtei, utilajele și

instalațiile revendicate pot face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1073/4

octombrie 2007 Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă, reținându-se în

esență, că în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care prevede

acordarea de măsuri reparatorii și pentru utilajele și instalațiile preluate de

stat sau alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care

acestea au fost înlocuite, casate sau distruse), dispozițiile art. 6.2 lit. d)

din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin

H.G. nr. 250/2007 prevăd că incidența beneficiului legii se apreciază de la

data intrării în vigoare a acesteia, astfel că acordarea de măsuri reparatorii

pentru aceste categorii de bunuri este condiționată de existența lor fizică la

acest moment.

În cauză, reclamanta nu a făcut

dovada că bunurile mobile care au devenit imobile prin destinație, respectiv,

prin încorporare în imobil, au servit funcționării întreprinderii, dacă acestea

au existat în materialitatea lor la data formulării notificării și nici dovada

că antecesorul reclamantei a fost proprietarul imobilului.

Solicitarea reclamantei de

restituire a sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată de la casieria

întreprinderii cu ocazia naționalizării nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta care a susținut că în mod greșit tribunalul a apreciat

că nu s-a făcut dovada faptului că bunurile mobile în litigiu au servit

funcționării întreprinderii, întrucât a fost depus la dosar procesul-verbal de

naționalizare a Întreprinderii „Pivnițele Victoria” întocmit la 17 iunie 1948

în baza Legii nr. 119/1948 (filele 7-12 dosar prima instanță), din care rezultă

întregul inventar al utilajelor și instalațiilor găsite în incinta unității de

către comisia de naționalizare și care, evident, erau întrebuințate în momentul

respectiv în activitatea productivă a unității.

Or, câtă vreme aceste utilaje se

aflau în incinta unității la momentul inventarierii de către comisia de

naționalizare, este lesne de presupus că ele serveau la funcționarea

întreprinderii.

Acest fapt rezultă și din natura

utilajelor enumerate în procesul-verbal întocmit la 11 iunie 1948, care sunt

specifice unei fabrici de îmbuteliere de băuturi alcoolice (pompa de vin,

butoaie, utilaje aferente fabricii de gheață etc.).

Cât privește susținerea că utilajele

naționalizate nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, aceasta este contrazisă de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres

posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru astfel de bunuri mobile,

indiferent dacă proprietarul utilajelor era sau nu aceeași persoană cu

proprietarul imobilului din care s-au ridicat utilajele.

S-a criticat și respingerea

capătului de cerere privind acordarea sumei de 206.327 lei actualizate,

confiscată în numerar de la casieria Întreprinderii „Pivnițele Victoria”, cu

ocazia naționalizării, precizându-se că, deși Legea nr. 10/2001 nu face

referire la sumele de bani confiscate de Statul Român, odată cu naționalizarea

întreprinderii în care au fost găsite, potrivit art. 1 din Primul Protocol

adițional la CEDO, restituirea lor este posibilă și obligatorie.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 67/A din 17 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

S-a reținut în considerentele

deciziei, că, deși legal citată, reclamanta nu s-a înfățișat la proces. Cu

toate că în exercitarea rolului activ, instanța a pus în vedere reclamantei să

depună la dosar extrasul de C.F. în care este înscris imobilul „Pivnițele

Victoria” din Arad (pentru a se verifica dacă defunctul tată al acesteia, P.I.,

a fost proprietar al imobilului supus naționalizării), aceasta nu s-a conformat

obligației de a demonstra astfel, justețea pretențiilor.

Mai mult, apelanta-reclamantă nu

numai că nu a răspuns solicitărilor instanței în sensul depunerii actelor doveditoare

la dosar, dar nici nu s-a prezentat la judecată, personal sau prin avocat,

solicitând prin intermediul acestuia din urmă ca judecarea cauzei să se facă în

absența sa.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- În mod greșit instanța de apel a

apreciat că trebuie făcută dovada proprietății imobilului în care își desfășura

activitatea Întreprinderea „Pivnițele Victoria”, având în vedere că acest

imobil nu a fost revendicat, nefiind proprietatea autorului reclamantei.

Acest aspect rezultă din însuși

procesul-verbal de naționalizare, fiind evident că nu putea fi prezentat un

înscris doveditor din care să rezulte situația contrară sub aspectul

proprietății imobilului.

Autorul reclamantei a fost

proprietarul utilajelor și instalațiilor găsite în incinta unității la momentul

inventarierii de către comisia de naționalizare, fiind lesne de presupus că

serveau la buna desfășurare a activității întreprinderii.

- Susținerea instanțelor de fond

potrivit căreia utilajele naționalizate nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001,

este contrazisă de dispozițiile art. 6 alin. (2) din acest act normativ, care

prevăd expres posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru astfel de

bunuri mobile, fără ca legiuitorul să facă distincția între situația în care

proprietarul utilajelor era și proprietarul imobilului și cea în care

proprietarul utilajelor era altă persoană decât cea care deținea proprietatea

imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul Municipiul Arad a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului, întrucât reclamanta nu a făcut

dovada proprietății asupra imobilului, a existenței bunurilor mobile în

materialitatea lor, nepropunând de altfel, nicio probă în dovedirea

pretențiilor sale.

Examinând criticile formulate pe

calea recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Solicitarea reclamantei, de măsuri

reparatorii prin echivalent, a vizat bunuri mobile, utilaje și instalații,

preluate o dată cu întreprinderea naționalizată conform Legii nr. 119/1948,

precum și un bun mobil incorporal (suma de bani confiscată din casierie, la

momentul naționalizării).

Reținând că reclamanta nu este

persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent, instanțele fondului au

apreciat că bunurile pretinse nu constituie obiectul Legii nr. 10/2001

respectiv, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului naționalizat pentru ca astfel, să poată solicita restituirea

bunurilor mobile preluate odată cu imobilul.

Statuarea instanțelor este corectă

numai cu privire la suma de bani pretinsă care într-adevăr, nu poate constitui

obiect al restituirii în condițiile Legii nr. 10/2001, a cărei sferă de

reglementare vizează imobilele preluate abuziv (imobile prin natura lor sau

prin destinație) și nu bunurile mobile incorporale (cum este dreptul de creanță

pe care reclamanta pretinde că l-ar avea ca succesoare a celui deposedat).

În privința bunurilor mobile

devenite imobile prin destinație, situația este nuanțată de dispozițiile art. 6

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, dacă în alin. (1) al art. 6

este avută în vedere situația bunurilor mobile devenite imobile prin

incorporare (deci, imobile prin destinație, ceea ce presupune, în condițiile

art. 469 C. civ., ca acestea să aparțină proprietarului fondului), alin. (2) al

aceluiași articol nu mai vizează în conținutul său, bunuri care să fie

considerate imobile (prin destinație).

Întrucât acest din urmă text

reglementează situația utilajelor și instalațiilor preluate de stat odată cu

imobilul, fără să distingă după cum acestea au aparținut sau nu proprietarului

imobilului, rezultă că nici interpretul nu poate face o asemenea distincție (

ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

).

Ca atare, astfel de bunuri pot

aparține proprietarului fondului (când, potrivit art. 468 C. civ. sunt imobile

prin destinație și supuse ca atare restituirii) sau pot aparține unui terț,

când îndreptățirea la măsuri reparatorii trebuie de asemenea recunoscută, față

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care nu introduc

distincții în ce privește titularul dreptului de proprietate asupra unor

asemenea utilaje ori instalații).

Or, sub aspectul acestei

reglementări, aprecierea instanței de apel potrivit căreia, pentru a putea

stabili dacă reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru utilaje

și instalații, ar fi trebuit ca aceasta să demonstreze că autorul său a fost și

proprietarul întreprinderii naționalizate, este eronată, introducând distincții

pe care legea nu le prevede și ca atare, nu le permite.

În consecință, soluționarea cauzei

s-a făcut fără a fi cercetat pe fondul lui raportul juridic dedus judecății,

imputându-se reclamantei neîndeplinirea unei condiții (calitatea de proprietar

a autorului său asupra întreprinderii naționalizate) aflată la exteriorul

reglementării legale.

De asemenea, această statuare a

instanței nu i-a mai permis acesteia, în mod nelegal, să stabilească elementele

de fapt, a căror verificare o impuneau dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se datorează „în afară de

cazul în care (bunurile) au fost înlocuite, casate sau distruse”.

De aceea, văzând dispozițiile art.

314 C. proc. civ., care permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice

corecta aplicare a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite,

urmează ca hotărârea atacată să fie casată și cauza trimisă spre rejudecare, în

vederea determinării elementelor de fapt.

La reluarea judecății, reținând ca

dezlegată chestiunea de drept legată de aplicabilitatea dispozițiilor art. 6

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în situația în care proprietar al utilajelor

și instalațiilor este altă persoană decât proprietarul imobilului naționalizat,

instanța de trimitere va lămuri calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantei verificând dreptul de proprietate al autorului său asupra bunurilor

(utilaje și instalații) și situația acestor bunuri (respectiv, să nu fi fost

înlocuite, casate sau distruse) din punct de vedere al dispozițiilor legale

menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta K.G.M.M. împotriva deciziei nr. 67/A din 17 martie 2008 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie

2008.