ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5708/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7

decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor a chemat-o în judecată pe pârâta

C.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă

pârâtei dreptul la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o

perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 1675 din 12

decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea

ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Returnarea pârâtei din Spania la data de 7 noiembrie

2006, în baza acordului de readmisie dintre România și această țară, nu

reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât

de semnificative în libertatea de circulație a pârâtei, ingerință care nu poate

fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică și proporțională cu

scopul urmărit.

De asemenea, tribunalul a mai

reținut că în cauză nu au fost administrate probe concludente din care să

rezulte că restrângerea temporară a dreptului la liberă circulație al pârâtei

se înscrie în limitele art. 53 alin. (1) din Constituție, în sensul că se

impune în vederea apărării securității naționale, sănătății ori moralei publice,

a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În drept, tribunalul a ținut seama

de dispozițiile Legii nr. 248/2005, art. 20 din Constituția României, art. 2

din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum

și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în cauza

Oliviera contra Olandei.

Prin decizia nr. 152 din 9 martie

2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamantă și de Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul București împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, care constituie temeiul juridic invocat de reclamantă

pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului,

trebuie coroborate cu dispozițiile Protocolului nr. 4 adițional al Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

De asemenea, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, trebuie să

se țină seama și de prevederile Directivei 2004/38 a Parlamentului European și

a Consiliului, căreia dreptul intern trebuie să-i cedeze supremația.

Potrivit Directivei, trebuie manifestată precauție în limitarea

dreptului la liberă circulație al unei persoane, doar pentru situații extreme,

ce țin de motive de ordine publică sau de siguranță publică sau când

beneficiarii dreptului de ședere au devenit o sarcină excesivă pentru sistemul

de asistență socială.

În speță, nu s-a făcut dovada

necesității acestei măsuri extreme, cererea reclamantei fiind corect respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta

arată că pârâta a fost returnată din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în

baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții contractante.

Măsura solicitată se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță și cu art. 2 din

Protocolul 4 adițional la Convenție.

Legiuitorul constituant a stipulat

că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de

lege.

Or, aceste reguli, sunt strict

stabilite în Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate

se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și

îndeplinească obligațiile legale ce le revin.

Nerespectarea prevederilor Legii nr.

248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se

justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre

cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de

autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă

dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii

Europene.

În ceea ce privește aplicabilitatea

Directivei 2004/38/CE, susținerile instanței de apel sunt nefondate, deoarece

la data la care pârâta a fost returnată, România nu era încă membră a Uniunii

Europene, dispozițiile tratatului de aderare și implicit ale Directivei nefiind

obligatorii.

În plus, Legea nr. 248/2005 nu

contravine prevederilor acestei Directive, constituind cadrul juridic intern

pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii

Europene.

Recurenta susține că măsura

solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public,

având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce

atingere ordinii publice în acel stat.

De asemenea, scopul legitim constă

și în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și

capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.

Intimata nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este

un drept garantat de legea națională, dar și de convențiile internaționale la care

România este parte și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor

limitări.

Prin urmare, toate criticile

recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la

liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede

posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția

pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.

Ceea ce a mai reținut, în mod just,

curtea de apel este faptul că, pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului

la liberă circulație a unui cetățean, este necesar ca, în aplicarea

dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.248/2005, care prevede posibilitatea

luării unei atare măsuri, instanța să respecte și dispozițiile art. 2 pct. 2

din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adică

să verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de interes general

prevăzute în pct.3 al articolului.

Aceasta deoarece România este, încă

din anul 1993, membră a Consiliului Europei și, în această calitate, este

ținută să respecte Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), precum și

protocoalele adiționale la aceasta, iar în măsura în care o normă de drept

internă ar veni în contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din

urmă.

Pentru acest considerent, în mod corect a reținut curtea de apel că

simpla returnare a pârâtei din Spania la data de 7 noiembrie 2006 nu poate să

constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului

acestuia la libera circulație în statele Uniunii Europene, câtă vreme

reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar

corespunde unei situații extreme, necesară pentru limitarea dreptului.

Nu poate fi reținută nici critica

potrivit căreia este greșită soluția curții de apel întemeiată pe Directiva

Parlamentului și a Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, câtă

vreme, la data returnării pârâtei din Spania, România nu era membră a Uniunii

Europene.

Dobândind acest statut la 1 ianuarie

2007, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar,

aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre

ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat pin menționata Directivă a Parlamentului

European și a Consiliului nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, care în speță a fost

corect invocată de curtea de apel, din moment ce a fost chemată să soluționeze

un litigiu purtat între stat, printr-o direcție a Ministerului Administrației

și Internelor, și un particular.

Din această perspectivă, faptul că

pârâta a fost returnată din Italia înaintea datei de 1 ianuarie 2007 nu are

nicio relevanță, câtă vreme prin cererea de față reclamanta solicită a se lua

pe viitor o altă măsură punitivă față de pârâtă, distinctă de aceea a

returnării, măsură în evaluarea căreia nu poate fi ignorat actualul cadru

legislativ.

Cum reclamanta nu a fost în măsură

să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de

scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, împotriva deciziei nr. 152 din 9 martie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2007.