ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4658/2007

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1271 din 16

octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în

contradictoriu cu pârâtul S.A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat

restrângerea dreptului la libera circulație a pârâtului pentru o perioadă de

cel mult 3 ani.

Făcând aplicarea dispozițiilor

art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, tribunalul a reținut că măsura

restrângerii dreptului la libertatea de mișcare pe teritoriile tuturor statelor

membre ale Uniunii Europene este disproporționată, având în vedere

împrejurările cauzei, returnarea pârâtului din Olanda în baza unui acord de

readmisie, și scopul legitim urmărit.

A mai reținut tribunalul că,

simpla evocare a unui acord internațional nu reprezintă o probă a temeiniciei

cererii, reclamantei revenindu-i obligația de a dovedi încălcarea de către

pârât a condițiilor în care se exercită dreptul.

Apelurile declarate de reclamantă

și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost respins

prin decizia civilă nr. 32A din 8 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII a civilă.

Curtea de apel a constatat că

apelantele nu au exprimat nici o critică în legătură cu aspectele analizate de

instanța de fond, ci s-au limitat să invoce existența acordului de readmisie

încheiat de România cu Olanda și că dreptul la libertatea de mișcare nu este un

drept absolut.

Reclamanta nu a relevat nici o

situație care să justifice aplicarea măsurii pe maximul duratei prevăzute de

lege ori vreun argument pe baza căruia instanța de judecată să aibă

posibilitatea individualizării duratei limitării dreptului la liberă

circulație.

Împotriva acestei decizii, în

termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând

dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 25 și art. 53

din Constituția României, reclamanta a arătat că măsura restrângerii dreptului

la liberă circulație în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii

publice.

Nu se poate

susține, arată reclamanta că măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente

juridice internaționale, iar autoritățile române nu au competența de a cerceta

și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare

săvârșit de autoritățile străine.

Mai arată

recurenta, că întrucât prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și-au încetat

aplicabilitatea odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, se impune

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație doar pe teritoriul

Olandei.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a

aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au

prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea

actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire

a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Prin urmare,

odată cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să

interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum

s-a arătat, are prioritate.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de

data aderării, ce au generat drepturi și obligații.

Această

prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare,

ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma

comunitară, chiar dacă la data soluționării în fond a cauzei România nu era

stat membru al Uniunii Europene.

Dreptul la

libertatea de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene

este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost

adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.

Actul

normativ menționat este cuprins în anexele protocolului de aderare, care

cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a

devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit

legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept

absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea

libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor

de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională

sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita

celui în cauză.

Soluția este

în deplin acord cu

art. 6 din Tratatul privind

Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate,

așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare,

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea

trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din

directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară.

Față de aceste

considerente, se constată că în mod corect instanța de apel a constatat că, în

cauză, măsura restrângerii libertății de circulație nu se poate dispune pentru

că nu s-a făcut dovada că o astfel de măsură ar fi necesară într-un stat

democratic.

Instanțele

române nu au cenzurat măsurile dispuse de autoritățile străine ci au fost

investite cu o cerere prin care să dispună restrângerea libertății de

circulație, în urma măsurilor dispuse de autoritățile străine și pe baza legii

naționale.

Or,

plenitudinea de jurisdicție în soluționarea acestui gen de cerere nu presupune

cenzurarea măsurilor anterioare dispuse de autoritățile străine ci aplicarea

legii interne și verificarea compatibilității acesteia cu legislația Uniunii

Europene.

Față de aceste considerente, se

va constata că recursul declarat este nefondat și, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor, în prezent,

Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 32A din

8 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2007.