Tapkan și alții împotriva Turciei

Să se asigure securitatea vieții liderului nostru național, președintele APO, și să nu se dezvolte practici deshonorante;

(...) judecata să fie pronunțată în virtutea dreptului internațional și procedura să asigure egalitate părților;

Să se permită observatorilor internaționali să-și facă treaba în cadrul cauzei și aceasta fără entrave;

Să-i fie permis liderului nostru național, președintele APO, să se întâlnească cu consilierii săi juridici și avocații și aceasta fără nicio entravă;

Republica Turcia să acționeze în virtutea dreptului internațional al războiului;

Să fie denunțat de alte puteri și state complotul dezvoltat de Republica Turcia, Israelul și Statele Unite, și în sensul aceluia, presiune să fie exercitată pe Turcia;

O conferință internațională kurd să fie organizată și partidul PKK, care este voința poporului kurd, să participe la această conferință. (...) vrem ca acțiune să fie luată pentru a satisface fără așteptare revendicările noastre. Blestemat să fie complotul internațional, trăiască APO! (...) » La 8 martie 1999, pentru orice scop, Ministerul Justiției a transmis această cerere procurorului Republicii din Aydın. La 15 martie 1999, procurorul Republicii a ordonat expertiza acestei cereri pentru a determina dacă, din conținutul ei, era susceptibilă să constituie o infracțiune. La 24 martie 1999 a fost remis procurorului Republicii un raport de expertiză stabilit de un comitet de trei experți, potrivit căruia cererea litigoasă nu constituia în nici un fel, din conținutul ei, o incitare la crimă în sensul articolelor 311 și 312 ale codului penal. Totuși, acest raport concluziona că acea cerere prezenta caracteristicile propagandei separatiste împotriva integrității teritoriale ale statului, în sensul articolului 8 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Raportul afirma în special: « B) Apreciere în vederea infracțiunii propagandei teroriste (art. 8 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului): (...) Principiul juridic pe care se dorește protejarea prin acest articol este fundația unitară ale statului Republicii Turcia, garantată de art. 2 al Constituției, și consecința sa naturală și obligatorie care este integritatea teritorială. Se recunoaște că PKK, al cărui lider este Abdullah Öcalan, este o organizație teroristă având ca scop întemeierea unui stat kurd independent într-o parte definită ale Turciei. În cererea care faceobectul prezentei examene, Abdullah Öcalan, liderul grupării teroriste PKK, [este calificat ca] « lider național », [și] activitățile teroriste conduse în fruntea PKK ca « drept rezistență legitim ». Invocând acceptarea grupării teroriste PKK ca « parte în război » și, pentru acest motiv, cererea ca Abdullah Öcalan, liderul acestei grupări, să fie judecat potrivit dreptului internațional, acea cerere apare ca concluzia unei înțelegeri luând direct ca țintă integritatea teritorială ale statului Republicii Turcia [(...) ilegibil]. La lumina acestor explicații, în această cauza, sunt întrunite caracteristicile infracțiunii propaganda separatistă împotriva integrității teritoriale enunțate la art. 8 al legii privind lupta împotriva terorismului. » La 13 iulie 1999, procurorul Republicii a inculpat reclamanții pentru propagandă separatistă împotriva integrității teritoriale și naționale ale statului Republicii Turcia și a cerut condamnarea lor în virtutea articolului 8 § 1 al legii nr. 3713. La 7 septembrie 1999, curtea de asisă din Aydın, acționând pe baza unei comisii rogatorii a curții de securitate a statului din Izmir, a ținut o ședință în cursul căreia a procedat la lectura actului de acuzare al procurorului și a anunțat acuzaților faptele care li se imputau. La această ocazie, reclamanții, care nu erau asistați de un avocat, au declarat nu au primit notificare a actului de acuzare și nu au fost informați la timp de motivele urmăririi lor. Ei au cerut în consecință un termen pentru a-și pregăti apărarea. La finele acestei ședințe, curtea de asisă a ordonat notificarea actului de acuzare reclamanților și le-a acordat un termen pentru a-și pregăti apărarea. La 23 septembrie 1999, în absența reclamanților, curtea de securitate a statului a procedat în special la lectura procesului-verbal de expertizie, raportului de expertizie și cererii adresate de reclamanți Ministerului Justiției. A pronunțat o amânare a ședinței în așteptarea mărturiilor acuzaților depuse în fața curții de asisă. La 24 septembrie 1999, curtea de asisă a procedat la ascultarea acuzaților și a citit mărturiile lor depuse în fața procurorului Republicii. Nouă acuzați prezenți la ședință și-au prezentat apărarea și au negat faptele care li se imputau; au declarat pur și simplu că doreau exprime opinia lor și, în nici un fel, comite o infracțiune. Un acuzat prezent la ședință a refuzat prezenta apărarea. La 22 octombrie 1999, curtea de asisă a ascultat nouă acuzați în apărarea lor, care au negat faptele ce li se imputau, declarând s-au mulțumit exprimă opinia lor. La 14 decembrie 1999, curtea de securitate a statului a notat că reclamanții reitera concluziile lor în apărare, așa cum au fost prezentate curții în memoriile lor în apărare din 24 septembrie și 22 octombrie 1999, în care contestau insuficiența și parțialitatea concluziilor raportului de expertizie. După ce a ascultat procurorul Republicii în rechiziționul pe fond și a procedat la examinarea elementelor de dovadă care i-au fost prezentate, a condamnat reclamanții la o peină zece luni închisoare și la o amendă 666 666 666 lire turce (TRL) [aproximativ 1 260,50 euro (EUR)] în virtutea articolului 8 § 1 al legii nr. 3713. Observând că acuzatul M. Tapkan fusese anterior condamnat de tribunalul corectional din Antalya, a majorat peina sa în virtutea articolului 81 § 1 al codului penal și l-a condamnat în consecință la o peină unsprezece luni închisoare și la o amendă 672 116 666 TRL [aproximativ 1 271 EUR]. De altfel, observând că M. Kıran fusese anterior condamnat cu suspensiune la o peină unu an opt luni închisoare și 44 666 666 TRL amendă, a pronunțat ridicarea suspensiunii și execuția penei corespunzătoare. A procedat similar privitor la M. Vural care fusese anterior condamnat la o peină unu an închisoare cu suspensiune. La 11 ianuarie 2000, reclamanții s-au pourvăzut în casație. În declarația lor de parvoi, au criticat conținutul raportului de expertizie, au contestat imparțialitatea acestuia și au declarat că jurisdicția primei instanțe se pronunțase fără considerare contextul și circumstanțele în care se înscria declarația litigoasă, pronunțându-se deci doar pe baza unui raport de expertizie care nu ar putea totuși o lega. Ei susțineau că, în cursul procedurii în cauză, dreptul lor apărare nu fusese respectat și au cerut în consecință anularea sentinței primei instanțe. La 2 mai 2000, Curtea de Casație debuta interesații din parvoi, urmând în aceasta avisul procurorului general din 6 aprilie 2000 care nu fusese comunicat reclamanților. La 1 iunie 2000, textul sentinței a fost depus în dosarul cauzei la grefa jurisdicției primei instanțe. La 23 decembrie 2000, M. Ertaș a beneficiat o eliberare condiționată. La 27 februarie 2001, curtea de securitate a statului a suspendat execuția penei M. Çetinkaya în virtutea legii nr. 4616. La 2 martie 2001, a pronunțat eliberare condiționată M. Kıran. La 11 aprilie 2001, a suspendat execuția penelor MM. Tan, Ertaș, Vural, Gülmez, Polat, Korkut și Keklik în virtutea legii nr. 4616. Decizia privitoare M. Vural conține suspensiune condamnării sale zece luni închisoare și amenda pentru propaganda separatistă dar nu conține nicio mențiune privitor pena anterioară a cărei suspensiune fusese anulată din cauza procedurii litigioase. La 27 aprilie 2001, a suspendat de asemenea peina M. Budak. La 30 aprilie 2001, a suspendat execuția penelor MM. Kıran, Elbir, Dayan, Olsoy și Ay. Decizia privitoare M. Kıran precizează că suspensiunea valorează pentru condamnarea sa zece luni închisoare și amendă pronunțată la 14 decembrie 1999 cât și pentru pena anterioară a cărei suspensiune fusese anulată din cauza procedurii litigioase. La 18 mai 2001, a suspendat execuția penei M. Doğan. La 3 martie 2003, curtea de asisă Nazilli a pronunțat eliberare condiționată M. Elbir privitor condamnării sale inițiale pentru care se găsea încarcerat la momentul faptelor litigioase. La 31 martie 2003, curtea de asisă Bergama a pronunțat de asemenea eliberare condiționată M. Ay, privitor condamnării sale inițiale. Aceasta a devenit efectivă la 12 noiembrie 2003. La 25 aprilie 2003, curtea de securitate a statului a pronunțat de asemenea eliberare condiționată M. Gülmez în ceea ce privește condamnarea sa inițială. La 6 august 2003, curtea de securitate a statului a pronunțat ridicarea penei M. Tapkan, din considerare pentru abrogarea articolului 8 § 1 al legii nr. 3713. La 19 august 2003, curtea de asisă Tekirdağ a pronunțat eliberare condiționată M. Polat, privitor condamnării sale inițiale. Aceasta a devenit efectivă la 28 august 2003. La 17 octombrie 2003, curtea de asisă Aydin a pronunțat eliberare condiționată M. Çetinkaya privitor condamnării sale inițiale. La 27 septembrie 2004, curtea de asisă Izmir a pronunțat eliberare condiționată M. Vural privitor condamnării sale inițiale. La 23 iunie 2005, curtea de asisă Izmir a pronunțat ridicarea penei reclamanților, cu excepția M. Tapkan, asortită cu toate consecințele sale juridice, în virtutea articolului 19 al legii nr. 4928 privind abrogarea articolului 8 al legii nr. 3713. La 24 iunie 2005, procurorul Republicii a stabilit un proces-verbal potrivit căruia nici unul dintre reclamanți nu a fost plasat în arest nici deținut în execuție condamnării la peina zece luni închisoare și amendă pronunțată la finele procedurii litigioase. Acest proces-verbal nu conține nicio mențiune privitor execuției sau nu peelor corespunzătoare condamnărilor anterioare MM. Kıran și Vural, a căror suspensiune fusese anulată. La 29 decembrie 2005, M. Budak a beneficiat o eliberare condiționată. B. Dreptul intern relevant art. 8 § 1 al legii nr. 3713, după cum a fost modificat de legea nr. 4126 din 27 noiembrie 1995, se citea după cum urmează: « Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunări și manifestații având ca scop să aducă atingere integrității teritoriale ale statului Republicii Turcia sau unității indivizibile ale națiunii sunt interzise. Cine urmărește o atare activitate este condamnat la o peină unu trei ani închisoare și la o amendă o sută trei sute milioane lire turce. În caz recidivă, penele infligite nu sunt convertite în amendă. » Această dispoziție a fost abrogată de legea nr. 4928 din 19 iunie 2003. În virtutea articolului 251 al codului procedură penală, după cum era în vigoare la epoca faptelor, atunci când instruirea definitivă pare terminată, cuvântul se acordă în primul rând părții interveniente, dacă există una. Apoi, ministerul public pronunță rechiziționul final. În final, cuvântul se acordă inculpatului. PREȚURI 1. Invocând art. 6 §§ 1 și 3 b) combinat cu art. 14 al Convenției, reclamanții susțin au suferit în mai mulți privințe, în cursul urmăririi penale angajate împotriva lor, o negare judecață echitabilă și leziuni drepturilor apărării. Ei susțin în special nu au fost informați la timp existența și conținutul raportului de expertizie și n-au putut prezenta apărare după rechiziționul pe fond al procurorului. Ei susțin de asemenea că exigențele judecății echitabile nu au fost respectate în cursul procedurii în fața Curții de Casație datorită defectului de notificare avisa procurorului general. 2. Invocând art. 10 al Convenției, reclamanții susțin o încălcare dreptului lor libertate expresie, în măsura în care au fost condamnați pentru exprimare opinia lor privitor arestării Abdullah Öcalan. PE DREPT A. Excepții preliminare 1. Privind calitatea victimă reclamanților Bazând pe jurisprudența Curții (Aslı Güneș c. Turcia (dec.), nr. 53916/00, 13 mai 2004), Guvernul excepționează absența calității victimă reclamanților. El precizează în acest sens că condamnarea lor a fost declarată nulă și neavenită de o decizie judiciară pronunțată de curtea de asisă Izmir la 23 iunie 2005, deci nu au fost în nici un fel afectați de sentința de condamnare pronunțată împotriva lor. Reclamanții contestă aceste argumente. Curtea a avut deja ocazia preciza că non-survenance unei sentințe condamnare constituie, în virtutea dreptului național, un mecanism juridic specific având ca efect ștergere condamnării penale și stingere penelor corespunzătoare. De altfel, el se prezintă ca mecanism curățare dosarului judiciar (Aslı Güneș, decizie precitată). În circumstanțele cauzei de față, Curtea constată că jurisdicțiile naționale au pronunțat ridicarea penei litigioase respectiv la 6 august 2003 și 23 iunie 2005, privitor M. Tapkan și alți reclamanți. De altfel, ridicarea penei comportă în principiu ștergere condamnării interesaților și a mențiunei ei în dosarul lor judiciar, punând astfel capăt tuturor consecințelor daunabili corespunzătoare grefului derivat din defectul echității procedurii în fața curții de securitate a statului. Oricum, nici un element dosarului nu permite stabilească ce s-a întâmplat anulării suspensiunii a cărei pene anterioare MM. Kıran și Vural au fost supuse în cursul procedurii litigioase. Partajând dacă alți reclamanți nu mai apar afectați în nici un fel, privitor grief, de condamnarea de care au fost supuși și nu pot pretinde au interes, în sensul articolului 34 al Convenției, continuă examinarea acestei părți cererii (a se vedea Aslı Güneș, decizie precitată), elementele de care dispune Curtea nu-i permit să procedeze la o atare afirmație privitor MM. Kıran și Vural. Decurge din aceasta că această parte cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției pentru cât timp concerne reclamanții cu excepția MM. Kıran și Vural. Privitor acestora din urmă, Curtea estimează că această ramură excepție ridică întrebări strâns legate cu fondul grefului derivat art. 6 al Convenției. Partajând, ea decide unire cu fondul. Privitor grefului derivat atentării libertate expresie, Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia o decizie sau măsură favorabilă unui reclamant nu suficiente în principiu-i retrage calitatea « victimă » decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi reparat încălcarea Convenției (Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 73, CEDO 1999-VI). Oricum, în cazul, ridicarea condamnării litigioase nu previne în nici un fel nici nu repară consecințele unei proceduri penale ale cărei reclamanți au suferit direct daunele din cauza atentării în derivare libertate expresie. Partajând, privitor grief, este cazul respinge excepție Guvernului privitor absența calității victimă reclamanților. 2. Privind tardivitate cererii Guvernul invită Curtea respinge prezenta cerere pentru nerespectare termenul șase luni. El susține pentru aceasta că sentința Curții de Casație este datată 2 mai 2000, în timp cererea de față a fost introdusă 4 decembrie 2000. Reclamanții contestă această afirmație. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când reclamantul are dreptul se-i fi semnificată din oficiu copia deciziei interne definitive, este mai conform obiectul și scop articolului 35 § 1 al Convenției considera că termenul șase luni începe curgere de la data semnificării copiei deciziei (a se vedea Worm c. Austria, sentință din 29 august 1997, Culegere hotărârilor și deciziilor 1997-V, p. 1547, § 33). Oricum, atunci când semnificarea nu este prevăzută dreptul intern, cum este în cazul de față, Curtea estimează că trebuie considera data pun la dispoziție decizie, data de la care părțile pot cu adevărat lua cunoștință conținutu acesteia (a se vedea, în special, Seher Karataș c. Turcia, nr. 33179/96, §§ 27-29, 9 iulie 2002). În cazul de față, Curtea constată că sentința Curții de Casație datată 2 mai 2000 a fost pusă dispoziția părților la grefa curții de securitate a statului Izmir la 1 iunie 2000. Oricum, prezenta cerere a fost introdusă 27 noiembrie 2000, deci într-un termen șase luni. Trebuie deci respinge excepție Guvernului. B. Grief derivat art. 10 al Convenției Reclamanții susțin că condamnarea lor pentru propaganda separatistă a adus atingere dreptului lor libertate opinie și expresie, așa cum este garantat de art. 10 al Convenției, în virtutea căruia: « 1. Orice persoană are dreptul libertate expresie. Drept aceasta cuprinde libertate opinie și libertate primi comunica informații idei fără putea avea ingerință autorități publice și fără considerare frontieră (...) 2. Exercitarea acestor libertăți comportand datorii responsabilități poate fi supusă anumite formalități, condiții, restricții sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securitate națională, integrității teritoriale saupreturii publice, apărare ordinii și prevenire crimei, (...) » Guvernul amintește că scrisoare reclamanților făcea apologia unui lider terorist, deci ingerință litigoasă trebuie analizată în vederea art. 10 § 2. El precizează că peina reclamanților a fost asortită suspensiune deci aceștia nu au fost deranjați peste măsură. Reclamanții contestă aceste afirmații. Ei subliniază că cu excepția ei și agenți ale stabilirii penitenciare, nimeni nu putut citi scrisul litigios deci infracțiune propaganda nu ar putut fost constituită. Ei precizează de altfel că scrisul lor nu comportă nicio chemare nici incitare violență dar se mulțumește face cunoscute dorințele lor, care nu au beneficiat nicio publicitate, deci nu se saurait vorbi separatism. Curtea estimează, la lumina ansamblul argumentelor părților, că grief pun întrebări serioase fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această fază examinării cererii, dar necesită examinare fond; decurge din aceasta că grief nu saurait fi declarat în mod evident neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv inadmisibilitate nu a fost relevat. C. Grefuri derivate art. 6 al Convenției MM. Kıran și Vural susțin au suferit în mai mulți privințe, în cursul urmăririi penale angajate împotriva lor, o negare judecață echitabilă și leziuni drepturilor apărării, în vederea în special absența comunicării avisa procurorului general aproape Curtea de Casație. Ei invocă art. 6 §§ 1 și 3 b) al Convenției în virtutea căruia: « 1. Orice persoană are dreptul că cauza sa fie auzită în echitate (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor drepturilor și obligațiilor sale caracter civil (...) (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la: b) dispune timp facilități necesare pregătire apărare; (...) » Guvernul contestă aceste afirmații. Curtea estimează, la lumina ansamblul argumentelor părților, că grefuri pun întrebări serioase fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această fază examinării cererii, dar necesită examinare fond; decurge din aceasta că grefuri nu saurait fi declarate în mod evident neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv inadmisibilitate nu a fost relevat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide uni cu fondul excepție bazată calitate victimă MM. Kıran și Vural privitor grief derivat art. 6 al Convenției; Declară recevabile, sub rezervă oricăror mijloace pe fond, grief care toți reclamanții derivă art. 10 al Convenției, precum și pe acelea MM. Kıran și Vural în vederea art. 6 al Convenției; Declară cererea inadmisibilă pentru restul. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte ANEX Lista reclamanților 1. Șükrü TAPKAN, născut 1954 2. Dilaver KEKLİK, născut în 1959 3. Murat DOĞAN, născut în 1966 4. Mehmet Hazbin KORKUT, născut în 1970 5. Hilmi OLSOY, născut în 1968 6. Fuat AY, născut în 1974 7. Ali BUDAK, născut în 1973

Celalettin POLAT, născut în 1971

Ahmet ERTAȘ, născut în 1966 10. İlhami GÜLMEZ, născut în 1965

Hamdullah KIRAN, născut în 1965 12. İbrahim ELBİR, născut în 1966

Welat ÇETİNKAYA, născut în 1974

Hüseyin VURAL, născut în 1972 15. İlhan DAYAN, născut în 1974

Rıza TAN, născut în 1974

Que soit assurée la sécurité de la vie de notre leader national, le président APO, et que ne soient pas développées des pratiques déshonorantes ;

(...) que le jugement soit fait en vertu du droit international, et que la procédure assure l’égalité des parties ;

Que l’on permette aux observateurs internationaux de faire leur travail dans le cadre de l’affaire et ce sans entrave ;

Que notre leader national, le président APO, puisse s’entretenir avec ses conseillers juridiques et ses avocats et ce sans aucune entrave ;

Que la République de Turquie agisse en vertu du droit international de la guerre ;

Que soit dénoncé par les autres puissances et états le complot développé par la République de Turquie, Israël et les États-unis, et, en ce sens, qu’il soit fait pression sur la Turquie ;

Que soit organisée une conférence internationale kurde et que le parti PKK, qui est la volonté du peuple kurde, participe à cette conférence. (...) nous voulons qu’il soit passé à l’action afin de satisfaire sans attente à nos revendications. Que soit maudit le complot international, vive APO ! (...) » Le 8 mars 1999, à toutes fins utiles, le ministère de la Justice transmit cette requête au procureur de la République d’Aydın. Le 15 mars 1999, le procureur de la République ordonna l’expertise de cette requête afin de déterminer si, de par son contenu, elle était susceptible de constituer une infraction. Le 24 mars 1999 fut remis au procureur de la République un rapport d’expertise établi par un comité de trois experts, aux termes duquel la requête litigieuse ne constituait aucunement, de par son contenu, une incitation au crime au sens des articles 311 et 312 du code pénal. Toutefois, ce rapport conclut que ladite requête présentait les caractéristiques d’une propagande séparatiste contre l’intégrité territoriale de l’État, au sens de l’article 8 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Le rapport énonce notamment : « B) Appréciation au regard de l’infraction de propagande terroriste (article 8 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme) : (...) Le [principe] juridique que l’on veut protéger par cet article est le fondement unitaire de l’État de la République de Turquie, garanti par l’article 2 de la Constitution, et sa conséquence naturelle et obligatoire qui est l’intégrité territoriale . Il est reconnu que le PKK, dont Abdullah Öcalan est le leader, est une organisation terroriste ayant pour objet de fonder un État kurde indépendant dans une partie définie de la Turquie. Dans la requête faisant l’objet du présent examen, Abdullah Öcalan, le leader du groupement terroriste PKK, [est qualifié de] « leader national », [et] les activités terroristes menées à la tête du PKK de « droit de résistance légitime ». Faisant valoir l’acceptation du groupement terroriste PKK comme « la partie en guerre » et, pour cette raison, la demande qu’Abdullah Öcalan, leader de ce groupement, soit jugé selon le droit international, ladite requête apparaît comme la conclusion d’une compréhension prenant directement pour cible l’intégrité territoriale de l’État de la République de Turquie [(...) illisible]. A la lumière de ces explications, dans cette affaire, sont réunies les caractéristiques de l’infraction de propagande séparatiste contre l’intégrité territoriale énoncée à l’article 8 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme. » Le 13 juillet 1999, le procureur de la République inculpa les requérants du chef de propagande séparatiste contre l’intégrité territoriale et nationale de l’État de la République de Turquie et requit leur condamnation en vertu de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713. Le 7 septembre 1999, la cour d’assises d’Aydın, agissant sur commission rogatoire de la cour de sûreté de l’État d’Izmir, tint une audience au cours de laquelle elle procéda à la lecture de l’acte d’accusation du procureur et énonça aux accusés les faits reprochés. A cette occasion, les requérants, qui n’étaient pas assistés par un avocat, déclarèrent ne pas avoir obtenu notification de l’acte d’accusation et ne pas avoir été informés à temps des motifs de leurs poursuites. Ils sollicitèrent en conséquence un délai pour préparer leur défense. Au terme de cette audience, la cour d’assises ordonna la notification de l’acte d’accusation aux requérants et leur accorda un délai pour préparer leur défense. Le 23 septembre 1999, en l’absence des requérants, la cour de sûreté de l’État procéda notamment à la lecture du procès-verbal d’expertise, du rapport d’expertise et de la requête adressée par les requérants au ministère de la Justice. Elle prononça un report d’audience dans l’attente des dépositions des accusés faites devant la cour d’assises. Le 24 septembre 1999, la cour d’assisses procéda à l’audition des accusés et lut leurs dépositions faites devant le procureur de la République. Neuf accusés présents à l’audience présentèrent leur défense et nièrent les faits qui leur étaient reprochés ; ils déclarèrent avoir simplement voulu exprimer leur opinion et, en aucune façon, commettre une infraction. Un accusé présent à l’audience refusa de présenter sa défense. Le 22 octobre 1999, la cour d’assises entendit neuf accusés en leur défense, lesquels nièrent les faits reprochés, déclarant s’être contentés d’exprimer leur opinion. Le 14 décembre 1999, la cour de sûreté de l’État nota que les requérants réitéraient leurs conclusions en défense, telles que soumises à la cour dans leurs mémoires en défense des 24 septembre et 22 octobre 1999, dans lesquels ils contestaient l’insuffisance et la partialité des conclusions du rapport d’expertise. Après avoir entendu le procureur de la République dans ses réquisitions au fond et avoir procédé à l’examen des éléments de preuve qui lui furent soumis, elle condamna les requérants à une peine de dix mois d’emprisonnement et à une amende de 666 666 666 livres turques (TRL) [environ 1 260, 50 euros (EUR)] en vertu de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713. Relevant que l’accusé M. Tapkan avait fait l’objet d’une précédente condamnation par le tribunal correctionnel d’Antalya, elle augmenta sa peine en vertu de l’article 81 § 1 du code pénal et le condamna en conséquence à une peine de onze mois d’emprisonnement et à une amende de 672 116 666 TRL [environ 1 271 EUR]. En outre, relevant que M. Kıran avait été antérieurement condamné avec sursis à une peine d’un an et huit mois d’emprisonnement et à 44 666 666 TRL d’amende, elle prononça la levée de ce sursis et l’exécution de la peine y afférente. Elle fit de même s’agissant de M. Vural qui avait été antérieurement condamné à une peine d’un an d’emprisonnement avec sursis. Le 11 janvier 2000, les requérants se pourvurent en cassation. Dans leur déclaration en pourvoi, ils critiquèrent le contenu du rapport d’expertise, remirent en cause son impartialité et déclarèrent que la juridiction de première instance s’était prononcée sans prendre en considération le contexte et les circonstances dans lesquelles s’inscrivait la déclaration litigieuse, statuant ainsi uniquement sur la base d’un rapport d’expertise qui ne saurait pourtant la lier. Ils soutinrent que, lors de la procédure en question, leur droit de défense n’avait pas été respecté et demandèrent en conséquence l’annulation du jugement de première instance. Le 2 mai 2000, la Cour de cassation débouta les intéressés de leur pourvoi, suivant en cela l’avis du procureur général en date du 6 avril 2000 qui n’avait pas été communiqué aux requérants. Le 1 er juin 2000, le texte de l’arrêt fut versé au dossier de l’affaire près le greffe de la juridiction de première instance. Le 23 décembre 2000, M. Ertaș bénéficia d’une libération conditionnelle. Le 27 février 2001, la cour de sûreté de l’État sursit à l’exécution de la peine de M. Çetinkaya en vertu de la loi n o 4616. Le 2 mars 2001, elle prononça la libération conditionnelle de M. Kıran. Le 11 avril 2001, elle sursit à l’exécution des peines de MM. Tan, Ertaș, Vural, Gülmez, Polat, Korkut et Keklik en vertu de la loi n o 4616. La décision relative à M. Vural porte sursis à sa condamnation à dix mois d’emprisonnement et à une amende pour propagande séparatiste mais ne contient aucune mention quant à la peine antérieure dont le sursis avait été annulé en raison de la procédure litigieuse. Le 27 avril 2001, elle sursit de même à la peine de M. Budak. Le 30 avril 2001, elle sursit à l’exécution de la peine de MM. Kıran, Elbir, Dayan, Olsoy et Ay. La décision relative à M. Kıran précise que ce sursis vaut tant pour sa condamnation à dix mois d’emprisonnement et à une amende prononcée le 14 décembre 1999 que pour la peine antérieure dont le sursis avait été annulé en raison de la procédure litigieuse. Le 18 mai 2001, elle sursit à l’exécution de la peine de M. Doğan. Le 3 mars 2003, la cour d’assises de Nazilli prononça la libération conditionnelle de M. Elbir s’agissant de sa condamnation initiale pour laquelle il se trouvait incarcéré lors des faits litigieux. Le 31 mars 2003, la cour d’assises de Bergama prononça de même la libération conditionnelle de M. Ay, s’agissant de sa condamnation initiale. Celle-ci fut effective le 12 novembre 2003. Le 25 avril 2003, la cour de sûreté de l’État prononça également la libération conditionnelle de M. Gülmez en ce qui concerne sa condamnation initiale. Le 6 août 2003, la cour de sûreté de l’État prononça la levée de la peine de M. Tapkan, ce eu égard à l’abrogation de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713. Le 19 août 2003, la cour d’assises de Tekirdağ prononça la libération conditionnelle de M. Polat, s’agissant de sa condamnation initiale. Celle-ci devint effective le 28 août 2003. Le 17 octobre 2003, la cour d’assises d’Aydin prononça la libération conditionnelle de M. Çetinkaya quant à sa condamnation initiale. Le 27 septembre 2004, la cour d’assises d’Izmir prononça la libération conditionnelle de M. Vural quant à sa condamnation initiale. Le 23 juin 2005, la cour d’assises d’Izmir prononça la levée de la peine des requérants, hormis M. Tapkan, assortie de toutes ses conséquences juridiques, en vertu de l’article 19 de la loi n o 4928 portant abrogation de l’article 8 de la loi n o 3713. Le 24 juin 2005, le procureur de la République établit un procès-verbal aux termes duquel aucun des requérants ne fut placé en garde à vue ni détenu en exécution de la condamnation à la peine de dix mois d’emprisonnement et à l’amende prononcée à l’issue de la procédure litigieuse. Ce procès-verbal ne porte aucune mention quant à l’exécution ou non des peines afférentes aux condamnations antérieures de MM. Kıran et Vural, dont le sursis avait été annulé. Le 29 décembre 2005, M. Budak bénéficia d’une libération conditionnelle. B. Le droit interne pertinent L’article 8 § 1 de la loi n o 3713, tel que modifié par la loi n o 4126 du 27 novembre 1995, se lisait comme suit : « La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’État de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidives, les peines infligées ne sont pas converties en amende. » Cette disposition a été abrogée par la loi n o 4928 du 19 juin 2003. En vertu de l’article 251 du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, lorsque l’instruction définitive paraît terminée, la parole est donnée en premier lieu à la partie intervenante, s’il y en a une. Ensuite, le ministère public prononce son réquisitoire final. Enfin, la parole est donnée au prévenu. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) combiné avec l’article 14 de la Convention, les requérants prétendent avoir subi à maints égards, pendant les poursuites pénales engagées contre eux, un déni de procès équitable et des atteintes aux droits de la défense. Ils allèguent notamment ne pas avoir été informés à temps de l’existence et du contenu du rapport d’expertise et de n’avoir pu présenter de défense après les réquisitions au fond du procureur. Ils soutiennent également que les exigences du procès équitable non pas été respectées durant la procédure devant la Cour de cassation en raison du défaut de notification de l’avis du procureur général. 2. Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants allèguent une violation de leur droit à la liberté d’expression, dans la mesure où ils ont été condamnés pour avoir exprimé leur opinion sur l’arrestation d’Abdullah Öcalan. EN DROIT A. Exceptions préliminaires 1. Sur la qualité de victime des requérants Se fondant sur la jurisprudence de la Cour ( Aslı Güneș c. Turquie (déc.), n o 53916/00, 13 mai 2004), le Gouvernement excipe de l’absence de qualité de victime des requérants. Il précise à cet égard que leur condamnation a été déclarée nulle et non avenue par une décision judiciaire prononcée par la cour d’assises d’Izmir le 23 juin 2005, de sorte qu’ils n’ont en rien été affectés par le jugement de condamnation prononcé à leur encontre. Les requérants contestent ces arguments. La Cour a déjà eu l’occasion de préciser que la non-survenance d’un jugement de condamnation constitue, en vertu du droit national, un mécanisme juridique spécifique ayant pour effet d’effacer la condamnation pénale et éteindre les peines afférentes. En outre, il se présente comme un mécanisme d’apurement du casier judiciaire ( Aslı Güneș , décision précitée). Dans les circonstances d’espèce, la Cour constate que les juridictions nationales ont prononcé la levée de la peine litigieuse respectivement les 6 août 2003 et 23 juin 2005, s’agissant de M. Tapkan et des autres requérants. En outre, cette levée de peine emporte en principe effacement de la condamnation des intéressés et de sa mention sur leur casier judiciaire, mettant ainsi fin à toutes les conséquences dommageables afférentes au grief tiré du défaut d’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’État. En l’occurrence toutefois, aucun élément du dossier ne permet d’établir ce qu’il est advenu de l’annulation du sursis dont les peines antérieures de MM. Kıran et Vural ont fait l’objet lors de la procédure litigieuse. Partant si les autres requérants n’apparaissant plus affectés en rien, quant à ce grief, par la condamnation dont ils ont fait l’objet et ne sauraient prétendre avoir intérêt, au sens de l’article 34 de la Convention, à poursuivre l’examen de cette partie de la requête (voir Aslı Güneș , décision précitée), les éléments dont disposent la Cour ne lui permettent pas de procéder à une telle assertion s’agissant de MM. Kıran et Vural. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention pour autant qu’elle concerne les requérants hormis MM. Kıran et Vural. Quant à ces derniers, la Cour estime que cette branche de l’exception pose des questions étroitement liées au fond du grief tiré de l’article 6 de la Convention. Partant, elle décide de la joindre au fond. Quant au grief tiré de l’atteinte à la liberté d’expression, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une décision ou mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 73, CEDH 1999 ‑ VI). Or, en l’occurrence, la levée de la condamnation litigieuse ne prévient aucunement ni ne répare les conséquences d’une procédure pénale dont les requérants ont directement subi les dommages en raison de l’atteinte en découlant à l’exercice de leur liberté d’expression. Partant, quant à ce grief, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement concernant l’absence de qualité de victime des requérants. 2. Sur la tardiveté de la requête Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non-respect du délai de six mois. Il soutient pour ce faire que l’arrêt de la Cour de cassation est daté du 2 mai 2000, alors que la présente requête a été introduite le 4 décembre 2000. Les requérants contestent cette affirmation. La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, lorsque le requérant est en droit de se voir signifier d’office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l’objet et au but de l’article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (voir Worm c. Autriche , arrêt du 29 août 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ V, p. 1547, § 33). Or, lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, comme en l’espèce, la Cour estime qu’il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (voir, notamment, Seher Karataș c. Turquie , n o 33179/96, §§ 27 ‑ 29, 9 juillet 2002). En l’espèce, la Cour constate que l’arrêt de la Cour de cassation daté du 2 mai 2000 a été mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’État d’Izmir le 1 er juin 2000. Or, la présente requête a été introduite le 27 novembre 2000, soit dans un délai de six mois. Il convient donc de rejeter cette exception du Gouvernement. B. Grief tiré de l’article 10 de la Convention Les requérants soutiennent que leur condamnation pour propagande séparatiste a porté atteinte à leur droit à la liberté d’opinion et d’expression, tel que garanti par l’article 10 de la Convention, en vertu duquel : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, (...) » Le Gouvernement rappelle que la lettre des requérants faisait l’apologie d’un dirigeant terroriste, de sorte que l’ingérence litigieuse doit s’analyser au regard de l’article 10 § 2. Il précise que la peine des requérants a été assortie d’un sursis de sorte que ces derniers n’ont pas été inquiétés outre mesure. Les requérants contestent ces allégations. Ils soulignent qu’hormis eux-mêmes et les agents de l’établissement pénitentiaire, personne n’avait pu lire l’écrit litigieux de sorte que l’infraction de propagande ne saurait avoir été constituée. Ils précisent en outre que leur écrit ne comporte aucun appel ni incitation à la violence mais se contente de faire part de leurs souhaits, lesquels n’ont bénéficié d’aucune publicité, de sorte que l’on ne saurait parler de séparatisme. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. C. Griefs tirés de l’article 6 de la Convention MM. Kıran et Vural prétendent avoir subi à maints égards, pendant les poursuites pénales engagées contre eux, un déni de procès équitable et des atteintes aux droits de la défense, eu égard notamment à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Ils invoquent l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention en vertu duquel : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » Le Gouvernement conteste ces allégations. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre au fond l’exception tirée de la qualité de victime de MM. Kıran et Vural quant au grief tiré de l’article 6 de la Convention ; Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, le grief que tous les requérants tirent de l’article 10 de la Convention, ainsi que ceux de MM. Kıran et Vural au regard de l’article 6 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président ANNEXE Liste des requérants 1. Șükrü TAPKAN, né 1954 2. Dilaver KEKLİK, né en 1959 3. Murat DOĞAN, né en 1966 4. Mehmet Hazbin KORKUT, né en 1970 5. Hilmi OLSOY, né en 1968 6. Fuat AY, né en 1974 7. Ali BUDAK, né en 1973

Celalettin POLAT, né en 1971

Ahmet ERTAȘ, né en 1966 10. İlhami GÜLMEZ, né en 1965

Hamdullah KIRAN, né en 1965 12. İbrahim ELBİR, né en 1966

Welat ÇETİNKAYA, né en 1974

Hüseyin VURAL, né en 1972 15. İlhan DAYAN, né en 1974

Rıza TAN, né en 1974