ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4154/2008

Asupra recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată adresată Curții de Apel București, reclamantele C.R.P. și P.L. au solicitat,

în contradictoriu cu M.S.P., obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești

reprezentând prima de vacanță, începând cu anul 2001, sume actualizate cu rata

inflației, pentru fiecare reclamantă fiind precizată perioada de acordare a

acestor drepturi diferențiat, în funcție de data încheierii raporturilor de

serviciu cu pârâtul.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat, în esență, că sunt în

raporturi de serviciu cu pârâtul, raporturi

guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,

iar potrivit

dispozițiilor art. 34 alin. (2)

din lege, au dreptul pe lângă indemnizația de

concediu la o primă egală

cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se

impozitează separat.

Au mai arătat

reclamanții faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea

aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de acest drept în

anii 2001 - 2006, deși dreptul

subzistă și

în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.

Prin sentința nr. 69/F-C

din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel Pitești a fost admisă acțiunea

reclamantelor C.R.P. și P.L. privind plata primelor de vacanță pe perioada

solicitată și respinsă cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în

esență, pe de o parte, nelegalitatea normelor

respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă

parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 -

2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai

imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost

suspendat exercițiul său.

În ceea ce

privește cererea de chemare în garanție formulată în dosar, instanța de fond a

reținut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de

bani ce se solicită nu sunt la dispoziția M.E.F.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.S.P.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304

pct. 8, pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se susține că prin apariția OUG nr. 146/2007

privind aprobarea plății primelor de concediu suspendate în perioada 2001-2006,

acțiunea reclamantelor apare ca lipsită de obiect.

S-a precizat că

intimatele   reclamante au primit prima de concediu aferentă anului 2001 - 2002,

iar sumele reprezentând primele de concediu neachitate urmează să fie achitate

în lunile iunie și respectiv octombrie.

De asemenea,

recurenta a precizat că sumele reținute de instanța de fond nu sunt corecte,

fiind calculate în mod greșit.

Recursul este nefondat.

Examinând cauza în

raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ.

,

Înalta Curte va respinge recursul formulat pentru considerentele

expuse

în continuare.

Prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe

lângă indemnizația de concediu să li se

acorde

o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Prin legi bugetare

succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum corect a

reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia și aceasta pentru că s-ar

încălca

principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate,

din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru

concediul de odihnă.

Nu se poate

considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni

atât dispozițiilor art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor prevăzute de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de

amânare a punerii în aplicare a dispoziției

legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât

a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel,

ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a

aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput

și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge

la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie

golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor

situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute

să

nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

De

asemenea, nu poate fi admisă critica recurentului cu privire la

lipsa de obiect a recursului, întrucât sumele

datorate nu au fost achitate integral, așa cum rezultă din înscrisul prezentat

de recurent, (fila 4 dosar recurs).

Nici critica cu

privire la reținerea greșită a sumelor datorate nu poate fi primită, având în

vedere înscrisul depus la dosarul de fond de recurentă (fila 81 dosar fond), în

care sunt arătate sumele ce trebuie achitate intimatelor-pârâte.

Prin urmare,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge

recursul declarat în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge  recursul

declarat de M.S.P. împotriva sentinței nr. 69/F-C din  30 aprilie 2008 a Curții

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 noiembrie 2008.