ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3169/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

București reclamanții L.S.C., P.P., B.D.F., G.T., T.D.M., I.B.G., O.G.V., P.N.,

F.V., J.Ș., C.K.F. și R.D., au solicitat obligarea pârâtului M.I.R.A. la plata

drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005 și

2006, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.

Reclamanții au mai solicitat

obligarea M.E.F. la alocarea fondurilor necesare pentru efectuarea plății

acestor drepturi salariale.

Motivându-și acțiunea,

reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de salariați la I.N.E.P., iar

potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, au dreptul, pe

lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu. Au mai arătat că, printr-o serie de legi

adoptate ulterior, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, dar se

consideră îndreptățiți să primească primele de vacanță întrucât suspendările

menționate sunt nelegale și și-au încetat aplicabilitatea.

Reclamanții au susținut că

suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor

legislației muncii și normelor constituționale, invocând în acest sens

dispozițiile art. 16, art. 15 alin. (2), art. 14 și art. 53 din Constituția

României.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat

întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.F., solicitând respingerea

cererii formulate de reclamanți ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii

acțiunii, obligarea chematului în garanție la virarea sumelor necesare

efectuării acestor plăți.

Prin sentința civilă nr. 2746

din 6 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat

pârâtul M.I.R.A. la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță

pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflație, la data plății

efective. Totodată, a obligat pârâtul M.E.F. la alocarea fondurilor necesare

efectuării plăților, respingând cererea de chemare în garanție a acestei părți.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art.

37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, la plecarea în concediu de odihnă,

funcționarii publici cu statut special au dreptul la o primă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul M.I.R.A. împotriva M.E.F., Curtea a

apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în cauză neexistând un raport juridic legal

sau convențional de garanție a sumelor ce reprezintă primele de vacanță

solicitate de reclamanți, M.E.F. neavând obligația să garanteze plata acestor

sume, în contextul în care reclamanții nu sunt salariații acestui minister.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul M.E.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F.

să fie obligat la alocarea fondurilor către M.I. ar duce la nesocotirea Legii nr.

500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune

instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Se mai susține faptul că

între reclamanți și M.E.F. nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale

care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate de pârât.

Raporturile de muncă sunt

între reclamant pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea

pe de altă parte, M.I. fiind ordonator principal de credit.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit prevederilor art. 60

alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanție o altă persoană

împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții

cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Or, în cauză, între

autoritatea chemată în garanție și autoritatea pârâtă nu există un raport

juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în

sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/ 2002 privind finanțele publice,

neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform

art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite au

obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile

pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu

încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani,

comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate”

[alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget și poartă discuții cu

ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență

hotărăște Guvernul”.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Nu se poate considera că

acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a

dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A considera altfel ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

golit de conținut și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi

admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de

chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul M.E.F. împotriva sentinței nr. 2746 din 6 noiembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în

sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F., cerere formulată de

M.I.R.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2008.