ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3169/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanții L.S.C., P.P., B.D.F., G.T., T.D.M., I.B.G., O.G.V., P.N., F.V., J.Ș., C.K.F. și R.D., au solicitat obligarea pârâtului M.I.R.A. la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. Reclamanții au mai solicitat obligarea M.E.F. la alocarea fondurilor necesare pentru efectuarea plății acestor drepturi salariale. Motivându-și acțiunea, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de salariați la I.N.E.P., iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003, au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Au mai arătat că, printr-o serie de legi adoptate ulterior, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, dar se consideră îndreptățiți să primească primele de vacanță întrucât suspendările menționate sunt nelegale și și-au încetat aplicabilitatea. Reclamanții au susținut că suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor legislației muncii și normelor constituționale, invocând în acest sens dispozițiile art. 16, art. 15 alin. (2), art. 14 și art. 53 din Constituția României. Pârâtul M.I.R.A. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.F., solicitând respingerea cererii formulate de reclamanți ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii acțiunii, obligarea chematului în garanție la virarea sumelor necesare efectuării acestor plăți.

Prin sentința civilă nr. 2746 din 6 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul M.I.R.A. la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective. Totodată, a obligat pârâtul M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților, respingând cererea de chemare în garanție a acestei părți. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, la plecarea în concediu de odihnă, funcționarii publici cu statut special au dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M.I.R.A. împotriva M.E.F., Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în cauză neexistând un raport juridic legal sau convențional de garanție a sumelor ce reprezintă primele de vacanță solicitate de reclamanți, M.E.F. neavând obligația să garanteze plata acestor sume, în contextul în care reclamanții nu sunt salariații acestui minister. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.E.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către M.I. ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Se mai susține faptul că între reclamanți și M.E.F. nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate de pârât. Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea pe de altă parte, M.I. fiind ordonator principal de credit. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritatea pârâtă nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/ 2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport. Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate” [alin. (1)] iar „M.E.F.

examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul”. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de conținut și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul M.E.F. împotriva sentinței nr. 2746 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F., cerere formulată de M.I.R.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2008.