BAKAY v. TURKEY

Reclamantul se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că procedura penală încheiată împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un termen rezonabil. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat.

Reclamantul se plâng, în conformitate cu art. 5 din Convenție, că a fost supus unui tratament nedrept în timp ce a fost în custodie de poliție. Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în conformitate cu art. 3 din Convenție. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta poate aborda doar o chestiune într-o perioadă de șase luni de la data la care a fost luată decizia finală în dreptul intern. Cu toate acestea, într-un caz în care un reclamant se folosește de un remediu intern și devine clar, într-o etapă ulterioră, că acest remediu nu a fost eficace, perioada de șase luni prevăzută la art. 35 din convenție ar trebui, în principiu, să fie calculată de la momentul în care reclamantul a devenit conștient sau ar fi trebuit să devină conștient de ineficacitatea remediului (a se vedea İçöz Turcia) (dec.), nr. 54919/00, 9 ianuarie 2003). Curtea constată în acest sens că, reclamantul s-a plâns în fața Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır că a fost supus unui tratament bolnav în custodie de poliție. Cu toate acestea, nu a fost inițiată nici o investigație oficială de către autoritățile judecătorilor în cazul plângerii sale. Curtea consideră că incapacitatea autorităților judiciare să acționeze trebuie să fie evidentă treptat până la 15 aprilie 1999 când Curtea de Securitate de Stat și-a pronunțat prima hotărâre cu privire la această chestiune și că, prin urmare, reclamantul ar trebui să fi fost conștient de ineficacitatea recourslor în dreptul intern până la data respectivă. În consecință, perioada de șase luni prevăzută la art. 35 din convenție ar trebui considerată că a început să se desfășoare cel târziu la 15 aprilie 1999 (a se vedea İçöz , citată mai sus). Prin urmare, cererea ar trebui să fi fost introdusă în orice caz cel târziu în octombrie 1999. Cu toate acestea, a fost introdusă cu Curtea la 17 septembrie 2001. Rezultă că această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plâng în temeiul articolului 5 din Convenție că a fost păstrat în custodie de poliție pentru o perioadă excesivă de timp. Curtea nu poate trata o chestiune decât într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. Atunci când actele unei autorități nu sunt deschise unei soluții eficace, perioada de șase luni de la data la care a avut loc actul (a se vedea Arslan c. Turcia (dec.), nr. 31320/02, 1 iunie 2006). Curtea observă că reclamantul a fost retras în custodie de poliție la 11 august 1994 și că detenția sa de poliție s-a încheiat la 29 august 1994, atunci când judecătorul a ordonat detenția sa în închisoare. Reclamantul și-a depus cererea la Curtea la 17 septembrie 2001, adică mai mult de șase luni mai târziu. Rezultă că aceste plângeri au fost introduse din timp și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ § 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul susține sub același cap că, între 1994 și 1999, a existat un judecător militar în cadrul Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır. Curtea remarcă că procesul reclamantului a început în fața Curții de Securitate de Stat Diyarbakır, a cărui compoziție includea un judecător militar. La 15 aprilie 1999, această instanță a condamnat reclamantul. La 18 iunie 1999, Constituția a fost modificată și judecătorul militar de la tribunalul de Securitate de Stat a fost înlocuit de un judecător civil. La 10 februarie 2000, Curtea de Casație a anulat condamnarea reclamantului și a trimis cazul Curții de Securitate de Stat. După remisie, procesul reclamantului a reluat la o instanță compusă din trei judecători civili care au efectuat o reexaminare deplină a faptelor cauzei și o reevaluare a probei și a legii prezentate în fața acesteia. În consecință, la 14 decembrie 2000, reclamantul a fost condamnat de o instanță de acest tip (a se vedea Tarlan c. Turcia (dec.), nr. 31096/02, 30 martie 2006). Rezulta că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul susține că neaplicabilitatea Legii nr. 4616 persoanelor care au comis infracțiuni în temeiul articolului 168 din Codul Penal au creat o distincție între persoanele care au același statut judiciar și care au încălcat dreptul la libertate. În acest sens, el invocă articolele 1, 5, 6, 7, 13, 14, 17 și 18 din Convenție. Sub aceleași șefi, el susține în continuare că faptul că el a fost condamnat la un termen de închisoare în temeiul Legii nr. 3713 a însemnat că el nu a avut dreptul la eliberare condiționată automată până când el a îndeplinit trei sferturi din condamnarea sa, spre deosebire de deținuții condamnați în temeiul legii penale obișnuite, care au avut dreptul la eliberare cu eliberare după ce a respectat două cincimi din condamnarea lor. Curtea consideră că această parte a cererii ar trebui examinată în conformitate cu art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 5 § 1 litera (a) din Convenție. Curtea reiterează că art. 14 nu se referă la toate diferențele de tratament, ci numai la diferențele care au ca bază sau motiv o caracteristică personală („status”) prin care persoanele sau un grup de persoane sunt distinse unul de altul (a se vedea Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen c. Danemarca; Hotărârea din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 23, p. 29, § 56). În cazul instantaniei, distincțiile se plângeau nu au fost făcute între diferite grupuri de oameni, ci între diferite tipuri de infracțiuni, în conformitate cu punctul de vedere legislativ asupra gravității lor (a se vedea Gerger v. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999). Prin urmare, Curtea nu consideră niciun motiv pentru concluzia că aceste practici constituie o formă de „discriminare” care este contrară convenției. Rezultă că aceste plângeri sunt manifestement nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.

Prin scrisoarea din 16 martie 2006, reprezentantul reclamantului a prezentat în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția reclamantului pe reținere a reținutului a fost excesiv de lungă. În cele din urmă, el a susținut că prezența judecătorului militar pe bancă a instanței de securitate de stat în timpul cinci ani a încălcat dreptul reclamantului în temeiul articolului 6 § 2 din Convenția. Curtea reiterează că poate aborda o problemă numai în termen de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. Atunci când actele unei autorități nu sunt deschise la niciun remediu eficace, termenul de șase luni de la data la care a avut loc actul Curtea observă că detenția reclamantului pe cale de retragere și procedura penală împotriva acestuia s-au încheiat la 14 decembrie 2000 și, respectiv, la 2 iulie 2001, în timp ce aceste plângeri au fost depuse în fața Curții la 16 martie 2006, adică mai mult de șase luni mai târziu. Prin urmare, aceste plângeri au fost introduse din timp și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la durata procedurii penale împotriva sa; declara restul cererii inadmisibil. Vincent Berger Boštjan M. Președintele grefierului Zupančič

The applicant complains under Article 6 of the Convention that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a reasonable time. The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

The applicant complains under Article 5 of the Convention that he was subjected to ill-treatment while in police custody. The Court considers that this complaint should be examined under Article 3 of the Convention. It further points out that under Article 35 § 1 of the Convention it may only deal with a matter within a period of six months from the date on which the final decision was taken in domestic law. However, in a case where an applicant avails himself of a domestic remedy and it becomes clear, at a later stage, that this remedy was not effective, the six-month period provided for in Article 35 of the Convention should in principle be calculated from the time when the applicant became aware, or should have become aware of, the ineffectiveness of the remedy (see İçöz v. Turkey (dec.), no. 54919/00, 9 January 2003). The Court notes in this connection that, the applicant complained before the Diyarbakır State Security Court that he had been subjected to ill ‑ treatment in police custody. However, no official investigation was initiated by the prosecuting authorities into his complaint. The Court considers that the failure of the judicial authorities to act must have become gradually apparent up until 15 April 1999 when the State Security Court rendered its first judgment on the matter, and that, therefore, the applicant should have been aware of the ineffectiveness of remedies in domestic law by that date. Accordingly, the six-month period provided for in the Article 35 of the Convention should be considered to have started running not later than 15 April 1999 (see İçöz , cited above). The application should therefore in any event have been introduced not later than October 1999. However, it was introduced with the Court on 17 September 2001. It follows that this part of the application has been introduced out of time and must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

The applicant complains under Article 5 of the Convention that he was kept in police custody for an excessive length of time. The Court may only deal with a matter within a period of six months from the date on which the final decision was taken. When the acts of an authority are not open to any effective remedy, the six-month period runs from the date on which the act took place (see Arslan v. Turkey (dec.), no. 31320/02, 1 June 2006). The Court observes that the applicant was taken into police custody on 11 August 1994 and that his detention in police custody ended on 29 August 1994, when the judge ordered his detention on remand. The applicant introduced his application with the Court on 17 September 2001, i.e. more than six months later. It follows that these complaints have been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

The applicant maintains under the same head that, between 1994 and 1999, there was a military judge on the bench of the Diyarbakır State Security Court. The Court notes that the applicant’s trial commenced before the Diyarbakır State Security Court, whose composition included a military judge. On 15 April 1999 this court convicted the applicant. On 18 June 1999, the Constitution was amended and the military judge on the bench of the State Security Court was replaced by a civilian judge. On 10 February 2000 the Court of Cassation quashed the applicant’s conviction and remitted the case to the State Security Court. After the remission, the applicant’s trial resumed at a court which was composed of three civilian judges who carried out a full re-examination of the facts of the case and a re-assessment of the evidence and law presented before it. Consequently, on 14 December 2000, the applicant was convicted by a court of this nature (see Tarlan v. Turkey (dec.), no. 31096/02, 30 March 2006). It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

The applicant contends that the non-applicability of Law No. 4616 to persons who committed offences under Article 168 of the Criminal Code created a distinction between individuals who had the same judicial status and was in violation of their right to liberty. In this connection, he invokes Articles 1, 5, 6, 7, 13, 14, 17 and 18 of the Convention. Under the same heads, he further contends that the fact that he was sentenced to a term of imprisonment under Law no. 3713 meant that he was not entitled to automatic parole until he had served three quarters of his sentence, unlike prisoners sentenced under the ordinary criminal law, who were entitled to parole after serving two fifths of their sentence. The Court considers that this part of the application should be examined under Article 14 of the Convention, in conjunction with Article 5 § 1 (a) of the Convention. The Court reiterates that Article 14 is not concerned with all differences of treatment but only with differences having as their basis or reason a personal characteristic (“status”) by which persons or a group of persons are distinguishable from each other (see Kjeldsen, Busk Madsen and Pedersen v. Denmark, judgment of 7 December 1976, Series A no. 23, p. 29, § 56). In the instant case, the distinctions complained of were made not between different groups of people, but between different types of offence, according to the legislature’s view of their gravity (see Gerger v. Turkey [GC], no. 24919/94, § 69, 8 July 1999). The Court, therefore, sees no ground for concluding that these practices amount to a form of “discrimination” that is contrary to the Convention. It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

By a letter dated 16 March 2006, the applicant’s representative submitted under Article 5 § 3 of the Convention that the applicant’s detention on remand was excessively long. He finally maintained that the presence of the military judge on the bench of the state security court during five years violated the applicant’s right under Article 6 § 2 of the Convention. The Court reiterates that it may only deal with a matter within a period of six months from the date on which the final decision was taken. When the acts of an authority are not open to any effective remedy, the six-month period runs from the date on which the act took place The Court observes that the applicant’s detention on remand and the criminal proceedings against him ended on 14 December 2000 and 2 July 2001 respectively whereas these complaints were lodged with the Court on 16 March 2006 i.e. more than six months later. It follows that these complaints have been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicant’s complaint concerning the length of the criminal proceedings against him; Declares the remainder of the application inadmissible. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President