ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2414/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul N.M.P. a chemat în judecată B.C.I.Ț. SA și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța, să fie anulate Hotărârile nr. 2 și 4 a A.G.E.A. din 27 februarie 2006 și să se constate nulitatea absolută a modului de convocare a A.G.O.A. și A.G.E.A. din aceeași dată pentru motivul că au fost încălcate prevederile art. 117 alin. (4) și art. 128 din Legea nr. 31/1990. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 6016 din 6 iulie 2006, a respins excepția lipsei calității procesuale invocată de pârâtă și a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului N.M.P. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut din coroborarea dispozițiilor art. 117 alin. (4) cu art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 cu trimitere și la art. 22 pct. 2 din actul constitutiv în vigoare la momentul convocării că modalitatea de convocare este legală.

Cu referire la încălcarea art. 128 din Legea nr. 31/1990, tribunalul a reținut că prin dispozițiile art. 22 pct. 6 alin. (2) din actul constitutiv nu s-a convenit ca votul să fie exercitat într-un anume fel așa cum susține reclamantul, pentru a se admite că această convenție este nulă. Potrivit tribunalului convenția prevede doar o condiție suplimentară de majoritate pentru ca hotărârile să se ia numai dacă cei doi acționari semnificativi votează în consens. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București care, prin decizia nr. 55 din 31 ianuarie 2007, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.

În esență, Curtea a reținut că modalitatea de convocare a acționarilor s-a realizat legal și statutar întrucât voința socială a fost aceea de a se realiza convocarea prin publicarea convocatorului în Monitorul Oficial și într-un ziar de largă răspândire considerându-se că această modalitate este cea mai eficientă în condițiile în care există un număr mare de acționari. S-a mai reținut că dispozițiile art. 22.6 alin. (2) din actul constitutiv se referă la existența unui consens în luarea deciziilor importante fără să constituie o condiționare a votului și, în fine, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 114 din L.S.C. întrucât nu au fost delegate competențele A.G.E.A. către Consiliul de Administrație . A fost înlăturată și critica în legătură cu încălcarea art. 228 alin. (4) din L.S.C.

pentru motivul că dizolvarea societății nu intervine dacă se reduce numărul de acționari sub cel minim prevăzut de lege decât în ipoteza în care în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acționari nu a fost efectuată completarea în condițiile legii. Și celelalte critici privind data de referință și existența unei posibile conduceri abuzive a societății au fost respinse ca nefondate. Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs, reclamantul N.M.P. prin care a solicitat ca în temeiul motivelor evocate să fie casate hotărârile pronunțate de celalte instanțe iar cauza să fie trimisă pentru rejudecare Tribunalului București. Prin motivul 1 de recurs, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. și a citat în sprijinul său dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciind că nu este necesar ca reclamantul să indice textele de lege pe care își întemeiază pretențiile întrucât obligația de a da o încadrare juridică îi revine judecătorului. Potrivit reclamantului recurent, din moment ce în cuprinsul cererii de chemare în judecată a invocat abuzul de drept ca motiv de nulitate, nu se putea considera că cererea este nemotivată. Autorul admite că și în ipoteza în care nu ar fi fost arătate prin acțiune motivele de fapt și de drept, instanța avea obligația să motiveze respingerea cererii prin care a evocat abuzul de drept, drept motiv de nulitate. A conchis recurentul că instanța de apel trebuia să-i admită apelul întrucât instanța de fond nu a argumentat în considerente respingerea cererii sale.

Al doilea motiv, potrivit reclamantului recurent, îl constituie aplicarea greșită a dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 31/1990 întrucât în opinia sa nu s-a ținut seama de norma imperativă introdusă prin Legea nr. 161/2003 prin care s-a dispus ca în cazul societăților care dețin numai acțiuni nominative să se realizeze convocarea adunărilor generale numai prin scrisoare recomandată cu excepția situațiilor prevăzute de art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990. Cum normele respective sunt imperative, deci de strictă interpretare dispozițiile art. 22.2 din actul constitutiv nu puteau fi reținute ca fiind o adevărată interdicție a convocării prin scrisoare recomandată așa cum cere art. 117 alin. (6) din legea menționată.

Intimata prin întâmpinare a răspuns punctual la motivele de recurs și a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recursul este nefondat. În actuala reglementare recursul este cale extraordinară de atac care se exercită cu respectarea întocmai a condițiilor de formă și fond prevăzute de art. 304 alin. (1-9) și art. 302 1 C. proc. civ. Din acest punct de vedere se observă că recurentul nu a invocat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază critica pentru a cere casarea cu trimitere la Tribunalul București. Totuși, Înalta Curte, având în vedere prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va încadra criticile în motivul prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ. Prima critică legată de nemotivarea soluțiilor anterioare care privește nerespectarea de către instanță a art. 261 C. proc.

civ., este neîntemeiată întrucât decizia cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și argumentele pentru care s-a înlăturat motivul de nulitate privitor la adoptarea în mod abuziv a hotărârilor adunării generale. Pentru ca abuzul de drept pe care recurentul susține că l-a invocat încă din cererea introductivă să fie reținut recurenta trebuia să demonstreze în concret care au fost drepturile încălcate, deturnate de la scopul pentru care au fost recunoscute de lege ceea ce se traduce prin reaua-credință în exercițiul lor care în final ar duce la un abuz de drept. În același sens, chiar dacă instanța de apel nu a dezvoltat aceste aspecte legate de abuzul de drept a stabilit corect că nu au fost arătate în concret drepturile care au fost exercitate peste limitele sale externe.

În alte cuvinte, partea despre care se afirmă că a săvârșit un abuz de drept, trebuie să aibă acel drept și să fie în măsură să-l exercite întrucât actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal. În realitate se critică prin aceste susțineri nemotivarea sentinței de fond pe acest aspect pentru a se ajunge apoi la concluzia că trebuia admis apelul său pentru că instanța de fond a încălcat art. 261 C. proc. civ. Critica este vădit nefondată întrucât controlul de legalitate efectuat de instanța de apel a fost realizat corect prin examinarea acestei critici și răspunsul dat la punctul (5) din considerente care nu necesitau și alte explicații, ci doar cele reținute în urma analizei realizate. Trimiterile la art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., ca argumente în susținerea acestei critici nu vor fi reținute întrucât instanța de fond sau de apel, nu se poate substitui părții pentru a-i apăra interesele, ci are obligația să hotărască asupra obiectului cererii deduse judecății menținând echilibrul și echidistanța în raport cu părțile în proces. În condițiile în care partea a avut asistență de specialitate nu-i poate imputa instanței că în considerentele deciziei a reținut, în legătură cu posibila conducere abuzivă, că nu au fost indicate dispozițiile legale imperative încălcate cu atât mai mult cu cât art. 112 pct. 4 C. proc. civ., indicate de recurent, prevăd obligația ca cererea de chemare în judecată, să conțină motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, iar punctul 5 obligă la arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

La cele arătate mai sus se adaugă și obligația instituită de art. 129 (1) C. proc. civ. în sarcina părților de a îndeplini actele de procedură în condițiile stabilite de lege cu respectarea art. 723 (1) C. proc. civ. și de a-și proba pretențiile și apărările. În consecință critica va fi respinsă ca nefondată. Prin cel de-al doilea motiv s-a pus în discuție aplicarea art. 117 alin. (4) și 6 din LSC în raport de prevederile art. 22.2 din actul constitutiv.

Art. 117 alin. (4) stabilește modalitatea de convocare a adunării generale în cazul în care toate acțiunile societății sunt nominative, iar prin derogare de la modalitățile astfel stabilite (scrisoare recomandată sau simplă), art. 117 alin. (6) stabilește că modurile de convocare prevăzute de alin. (4) nu pot fi folosite dacă sunt interzise prin actul constitutiv sau prin dispoziții legale.Observând prevederile actului constitutiv (art. 22.2) se constată că voința societară, prin faptul că s-a precizat în concret modul în care se va realiza convocarea adunării generale, a fost să înlăture celelalte modalități de convocare stabilite de art. 117 (4) din Legea nr. 31/1990. În concluzie în situația dată convocarea se putea realiza și numai prin scrisoare recomandată dacă actul constitutiv la care trimit dispozițiile legale amintite, ca posibilitate de derogare, nu prevedea altfel.

În consecință și această critică se vădește nefondată astfel că recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ., ca fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M.P. împotriva deciziei comerciale nr. 55 din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2007.