ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 446/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 173

din 2 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost admisă sesizarea parchetului, a fost

recunoscută sentința penală nr. 18 din 19 ianuarie 2007 a Judecătoriei de drept

penal Madrid privind condamnarea cetățeanului român G.P., la o pedeapsă

privativă de libertate, rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare și s-a dispus

transferarea acestuia din Spania în România, pentru continuarea executării

pedepsei.

S-a computat perioada

executată de la 26 ianuarie 2006 la zi.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că cetățeanul român G.P. a fost condamnat de

autoritățile judiciare spaniole, la pedepsele de 6 luni închisoare, pentru trei

delicte de maltratare în mediu familial, la 9 luni și o zi pentru două delicte

de maltratare, la 9 luni și o zi pentru amenințare și la 21 de luni și o zi

pentru violență obișnuită.

În fapt, s-a reținut că, la

30 decembrie 2005, G.P. a agresat-o fizic pe concubina sa M.M. provocându-i

vătămări corporale, a amenințat-o cu moartea și că la datele de 14 ianuarie

2006 și 21 ianuarie 2006 a lovit-o în locuința lor, în prezența copiilor

minori.

S-a mai reținut că faptele

comise au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 193, 180 alin. (1) și art. 180 alin.

(2

1

) C. pen. român, iar persoana condamnată și-a dat acordul de a fi

transferată în România pentru continuarea executării pedepsei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a susținut

că prima instanță a stabilit greșit cuantumul pedepsei rezultante la 4 ani și 6

luni închisoare, în loc de 4 ani, 6 luni și 4 zile închisoare și că nu au fost

recunoscute efectele și nu a dispus transferul și cu privire la pedepsele

complementare și accesorii la care a fost condamnată persoana transferabilă G.P.

S-a solicitat casarea

hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în aceste limite.

Examinând hotărârea atacată

în baza criteriilor formulate, dar și sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată întemeiat recursul numai sub aspectul

primei critici.

dispozițiilor art. 144, 145, 146 și 149 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională se constată că procedura de recunoaștere a

hotărârii de condamnare a unui resortisant român, într-un alt stat și de

transferarea acestuia în România vizează pedepsele privative de libertate,

statul român ca stat de executare fiind obligat, între altele, să nu schimbe o

pedeapsă privativă de libertate într-o pedeapsă pecuniară, să deducă perioada

de privațiune de libertate deja executată și să respecte felul pedepsei și

durata acesteia.

Totodată, potrivit

preambulului Convenției Europene asupra transferării persoanelor condamnare

(Strasbourg, 21 martie 1983) ratificată prin Legea nr. 76/1996, cel mai bun

mijloc de favorizare a reintegrării sociale a persoanelor condamnate și „de

ispășire a condamnării în mediul lor social de origine o constituie

transferarea în propriile lor țări”.

În înțelesul acestei

convenții, expresia condamnare desemnează „Orice pedeapsă sau măsură privativă

de libertate” pronunțată de către un judecător pentru o durată limitată sau

nedeterminată în temeiul unei infracțiuni penale” (art. 1).

Pe de altă parte în caz de

continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și

durata sancțiunii, așa cum rezultă din condamnare (art. 10).

În sfârșit, conform art. 2 lit.

k) din Legea nr. 302/2004 prin condamnare se înțelege orice pedeapsă sau măsură

de siguranță aplicate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, privative sau

restrictive de libertate.

Rezultă deci că transferul

vizează, potrivit dispozițiilor legale evocate o condamnare privativă de

libertate.

dosarului se constată că instanțele spaniole au aplicat cetățeanului român G.P.

pedepse privative de libertate cu închisoare (prision) care sunt supuse

executării prin totalizare respectiv: 6 luni pentru infracțiunea de maltratare

în mediul familial, prevăzută de art. 153 alin. (1) C. pen. spaniol, două

pedepse de câte 9 luni și o zi pentru două infracțiuni de maltratare în mediu

familial în prezența minorilor, prevăzute de art. 153 alin. (1) și (3) din

același cod, 9 luni și o zi pentru infracțiunea de amenințare prevăzută de art.

171 alin. (4) și (5) din același cod și 21 luni și o zi pentru infracțiunea de

violență fizică asupra concubinei sale prevăzută de art. 173 alin. (1) și (2)

din același cod, în total 54 de luni și 4 zile respectiv 4 ani 6 luni și 4

zile.

Întrucât prima instanță a

dispus recunoașterea hotărârii pronunțate de autoritățile judiciare spaniole și

continuarea executării în România doar a pedepsei de 4 ani și 6 luni

închisoare, omițând cele 4 zile, soluția pronunțată este nelegală și

netemeinică.

recursul procurorului în sensul că trebuia dispus transferul persoanei

condamnată atât în vederea executării pedepsei închisorii cât și cu privire la

pedepsele accesorii și complementare aplicate, aceasta nu poate fi primită.

Conform celor ce preced

transferarea în vederea continuării executării vizează numai condamnarea la o

pedeapsă sau măsură privativă de libertate, actele normative menționate

nefăcând referiri exprese la pedepse accesorii sau complementare.

Prin hotărârea de condamnare

pronunțată de autoritățile judiciare spaniole, pe lângă pedepse cu închisoarea

(„prision”) s-au aplicat conform art. 39 și 56 C. pen. spaniol și pedepse

privative de drepturi („las penas privativas de derechos”) și pedepse accesorii

(„las penas accesorias”), respectiv de sufragiu pasiv, de a avea și purta arme,

de a se apropia de fosta concubină Marlena la mai puțin de 300 metri și de a

comunica prin orice mijloc telematic sau informatic pe timp de 2 ani.

Or, acestea nefiind pedepse

privative de libertate respectiv condamnări pentru care operează transferul nu

era cazul ca instanța să se pronunțe asupra lor.

preced, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

urmează a admite recursul declarat de procuror, a casa hotărârea atacată numai

cu privire la durata pedepsei de executare și rejudecând, va stabili această

durată la 4 ani 6 luni și 4 zile.

Se vor menține celelalte

dispoziții ale sentinței și se va deduce perioada executată de la 26 ianuarie

2006 la 10 februarie 2009.

Se va stabili ca onorariul

pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie plătit din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 173

din 2 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, privind pe condamnatul G.P.

Casează sentința penală

atacată, numai cu privire la durata pedepsei de executat, pe care o stabilește

la 4 ani, 6 luni și 4 zile.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Deduce perioada executată de

la 26 ianuarie 2006 la 10 februarie 2009.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 februarie 2009.