ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 541/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 239

din 6 august 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost recunoscută

sentința nr. 2/2007 a Audienței Provincilale din Cuenca, Regatul Spaniei și s-a

dispus transferul persoanei condamnate D.F. (fiul lui M. și al D.) în vederea continuării

executării pedepsei de 11 ani închisoare într-un penitenciar din România.

A

fost dedusă perioada executată de la 7 iunie 2005 la 6 august 2010 și s-a

dispus emiterea mandatului.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut că, cererea autorităților

spaniole a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, că cetățeanul

român D.F. și-a dat consimțământul la transferarea sa în România, că faptele

comise de această persoană la 3 iunie 2005, constând în încercarea de a o viola

pe partea vătămată L.C., de a o lipsi de libertate și de a lovi cu pumnii și

picioarele cauzându-i leziuni traumatice sunt prevăzute de art. 178, 179 și art.

180

2a

asociat cu art. 161 și 62 și de art. 163

1

C. pen.

spaniol, care au corespondent în C. pen. român în dispozițiile art. 20 raportat

la art. 197 alin. (1), (2) lit. a), art. 189 alin. (2) și art. 181 C. pen. și

că astfel este îndeplinită condiția dublei încriminări.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs persoana condamnată D.F., care a susținut că

nu își mai menține consimțământul la transferare și că solicită rejudecarea

procesului, întrucât condamnarea sa la pedeapsa de 11 ani închisoare este

lipsită de suport probator.

Recursul

declarat nu este întemeiat.

În

conformitate cu dispozițiile art. 3 din Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate ratificată prin Legea nr. 76/1996, art. 128 alin. (2)

din Legea nr. 302/2004 un cetățean român care a fost condamnat în alt stat

poate fi transferat în România în vederea efectuării pedepsei, iar potrivit art.

129 lit. a) - f) din aceeași lege, transferarea poate avea loc când condamnatul

este cetățean român, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii

condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni, transferul a fost consimțit

de persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie

infracțiune în statul de executare, iar cele două state de condamnare și de

executare sunt de acord cu transferul.

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că toate aceste condiții

sunt îndeplinite.

Astfel,

prin sentința nr. 2 din 22 ianuarie 2007, clarificată la 1 februarie 2007, a

Audienței Provinciale din Cuerco, Regatul Spaniei, cetățeanul român D.F. a fost

condamnat la pedepsele de 4 ani închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de

viol; 4 ani închisoare pentru complicitate la tentativă la infracțiunea de viol

și 3 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de privare de

libertate, constând în aceea că, la 3 iunie 2005 împreună cu altă persoană,

condamnată în cauză, a încercat să o violeze pe partea vătămată L.C., a

lipsit-o pe aceasta de libertate și a lovit-o cu pumnii și picioarele,

cauzându-i leziuni traumatice.

Aceste

fapte prevăzute de art. 178, 179, 180

2a

asociat cu art. 161 și 162

și de art. 163 C. pen. spaniol au corespondent în dispozițiile art. 20 raportat

la art. 197 alin. (1), (2) lit. a); art. 26 raportat la art. 20 combinat cu art.

197 alin. (1), (2) lit. a), art. 189 alin. (2) și art. 181 C. pen. român.

Pedeapsa

rezultată de 11 ani închisoare stabilită conform C. pen. spaniol prin cumul

aritmetic a început să fie executată la 7 iunie 2005, durata condamnării

împlinindu-se la 3 iunie 2016.

Autoritățile

judiciare competente ale celor două state, respectiv Ministerul român al justiției

și M.J. din Regatul Spaniei și-au dat acordul la transfer, așa cum rezultă din

actele aflate la dosar.

Referitor

la poziția persoanei condamnate D.F. care a precizat în recursul declarat că nu

își mai menține consimțământul la transfer este de precizat că declarația de

consimțământ a fost dată în mod liber și în deplină cunoștință asupra

consecințelor ce decurg din transferarea în România, astfel că acest

consimțământ este irevocabil.

Într-adevăr,

nici dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală, nici normele de drept procesual penal nu

prevăd posibilitatea retragerii consimțământului persoanei condamnate.

Așa

fiind, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Privitor

la solicitarea persoanei condamnate de rejudecare a procesului întrucât

condamnarea sa la pedeapsa de 11 ani închisoare ar fi lipsită de suport

probator, nici aceasta nu poate fi luată în considerare.

Astfel,

potrivit dispozițiilor legale evocate, valabilitatea și autoritatea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești definitive pronunțată în statul de

condamnare, nu pot fi examinate de instanța română, sesizată cu o cerere de

transfer în vederea continuării executării pedepsei în România.

Față

de considerentele ce preced, constatând neîntemeiate criticile și solicitarea

din recurs, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de

persoana condamnată D.F., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către

stat.

Se

va stabili că onorariul pentru apărătorul din oficiu în sumă de 320 lei să fie

avansat din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de persoana condamnată D.F. împotriva sentinței penale nr. 239 din 6

august 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta persoană condamnată

la plata sumei de 520 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

februarie 2011.