ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 541/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 239 din 6 august 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost recunoscută sentința nr. 2/2007 a Audienței Provincilale din Cuenca, Regatul Spaniei și s-a dispus transferul persoanei condamnate D.F. (fiul lui M. și al D.) în vederea continuării executării pedepsei de 11 ani închisoare într-un penitenciar din România. A fost dedusă perioada executată de la 7 iunie 2005 la 6 august 2010 și s-a dispus emiterea mandatului. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, cererea autorităților spaniole a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, că cetățeanul român D.F.

și-a dat consimțământul la transferarea sa în România, că faptele comise de această persoană la 3 iunie 2005, constând în încercarea de a o viola pe partea vătămată L.C., de a o lipsi de libertate și de a lovi cu pumnii și picioarele cauzându-i leziuni traumatice sunt prevăzute de art. 178, 179 și art. 180 2a asociat cu art. 161 și 62 și de art. 163 1 C. pen. spaniol, care au corespondent în C. pen. român în dispozițiile art. 20 raportat la art. 197 alin. (1), (2) lit. a), art. 189 alin. (2) și art. 181 C. pen. și că astfel este îndeplinită condiția dublei încriminări. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana condamnată D.F., care a susținut că nu își mai menține consimțământul la transferare și că solicită rejudecarea procesului, întrucât condamnarea sa la pedeapsa de 11 ani închisoare este lipsită de suport probator.

Recursul declarat nu este întemeiat. În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate ratificată prin Legea nr. 76/1996, art. 128 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 un cetățean român care a fost condamnat în alt stat poate fi transferat în România în vederea efectuării pedepsei, iar potrivit art. 129 lit. a) - f) din aceeași lege, transferarea poate avea loc când condamnatul este cetățean român, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni, transferul a fost consimțit de persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie infracțiune în statul de executare, iar cele două state de condamnare și de executare sunt de acord cu transferul.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, prin sentința nr. 2 din 22 ianuarie 2007, clarificată la 1 februarie 2007, a Audienței Provinciale din Cuerco, Regatul Spaniei, cetățeanul român D.F. a fost condamnat la pedepsele de 4 ani închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de viol; 4 ani închisoare pentru complicitate la tentativă la infracțiunea de viol și 3 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de privare de libertate, constând în aceea că, la 3 iunie 2005 împreună cu altă persoană, condamnată în cauză, a încercat să o violeze pe partea vătămată L.C., a lipsit-o pe aceasta de libertate și a lovit-o cu pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni traumatice.

Aceste fapte prevăzute de art. 178, 179, 180 2a asociat cu art. 161 și 162 și de art. 163 C. pen. spaniol au corespondent în dispozițiile art. 20 raportat la art. 197 alin. (1), (2) lit. a); art. 26 raportat la art. 20 combinat cu art. 197 alin. (1), (2) lit. a), art. 189 alin. (2) și art. 181 C. pen. român. Pedeapsa rezultată de 11 ani închisoare stabilită conform C. pen. spaniol prin cumul aritmetic a început să fie executată la 7 iunie 2005, durata condamnării împlinindu-se la 3 iunie 2016. Autoritățile judiciare competente ale celor două state, respectiv Ministerul român al justiției și M.J. din Regatul Spaniei și-au dat acordul la transfer, așa cum rezultă din actele aflate la dosar. Referitor la poziția persoanei condamnate D.F.

care a precizat în recursul declarat că nu își mai menține consimțământul la transfer este de precizat că declarația de consimțământ a fost dată în mod liber și în deplină cunoștință asupra consecințelor ce decurg din transferarea în România, astfel că acest consimțământ este irevocabil. Într-adevăr, nici dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, nici normele de drept procesual penal nu prevăd posibilitatea retragerii consimțământului persoanei condamnate. Așa fiind, acest motiv de recurs nu poate fi primit. Privitor la solicitarea persoanei condamnate de rejudecare a procesului întrucât condamnarea sa la pedeapsa de 11 ani închisoare ar fi lipsită de suport probator, nici aceasta nu poate fi luată în considerare.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale evocate, valabilitatea și autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive pronunțată în statul de condamnare, nu pot fi examinate de instanța română, sesizată cu o cerere de transfer în vederea continuării executării pedepsei în România. Față de considerentele ce preced, constatând neîntemeiate criticile și solicitarea din recurs, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.F., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat. Se va stabili că onorariul pentru apărătorul din oficiu în sumă de 320 lei să fie avansat din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.F. împotriva sentinței penale nr. 239 din 6 august 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 520 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2011.