ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7907/2008

Constată

că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. 45992/3/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe teritoriul

Germaniei, cu privire la pârâtul K.(H.).C.R., ca urmare a faptului că acesta a

fost returnat din Germania la 3 decembrie 2007, în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu acest stat.

Prin

sentința civilă nr. 75 din 16 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca

neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că după aderarea României

la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează

dreptul la liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui

drept fiind posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică,

sănătatea publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea

principiului proporționalității.

S-a

apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut

dovada unei conduite a persoanei care să constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății.

Astfel,

la dosar există o singură declarație dată de pârât, în care acesta susține că a

fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru vătămare corporală, or,

săvârșirea unei singure infracțiuni, fără ca din actele dosarului să rezulte că

prin atitudinea și comportamentul pârâtului ar exista pericolul de a se aduce

atingere siguranței publice.

Un

aspect important reținut din probe a fost și acela referitor la eliberarea

pârâtului înainte de termen, ceea ce a condus la concluzia că autoritățile

germane înseși au considerat că pârâtul nu mai prezintă pericol și că poate fi

pus în libertate.

În

plus, în lipsa altor dovezi, au fost reținute și susținerile pârâtului,

potrivit cărora a solicitat repatrierea și că este căsătorit cu o cetățeană

germană, astfel încât nu se poate dispune restrângerea dreptului la libera

circulație doar pe motiv că a fost returnat în România.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că, singura condiție

prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru

dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate,

este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie,

fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

De asemenea, s-a făcut referire la declarația

pârâtului, dată în punctul de trecere a frontierei, din care rezultă că a fost

arestat și condamnat la 5 ani închisoare pentru vătămare corporală, aspecte

neluate de către instanța de apel și care dovedesc încălcarea de către pârât a

legislației statului german.

Apelul

a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 331 din 24 aprilie 2007 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a

reținut în considerentele deciziei că, instanța de fond a apreciat în mod

corect asupra incidenței normelor comunitare (Directiva 38/CEE din 29 aprilie

2004) care statuează asupra liberei circulații a persoanelor ca fiind una

dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii conferind fiecărui cetățean

al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.

Ca

atare, legislația comunitară prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie

aplicată în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin

soluția adoptată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (19

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temei suficient pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație nu

este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

De asemenea, s-a făcut referire la

declarația pârâtului potrivit căreia acesta a fost judecat și condamnat la o

pedeapsă de 5 ani închisoare pentru vătămare corporală pe teritoriul Germaniei,

ceea ce înseamnă că s-a făcut dovada încălcării ordinii juridice interioare a

statului respectiv.

Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură

necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord

cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale.

Criticile recurentei au fost încadrate în

motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, față de

următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut în mod corect, că dispozițiile invocate, ale

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al cererii de restrângere a

dreptului la libera circulație, vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta,

în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de

restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele

Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în

situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Faptul

că pârâtul a fost condamnat, pe teritoriul Germaniei, la o pedeapsă cu

închisoarea (pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală), din

executarea căreia a și fost eliberat, nu constituie în sine, motivul suficient

al îngrădirii libertății de circulație, în condițiile în care, apreciind că nu

subzistă pericolul social, autoritățile statului german au fost cele care au

dispus liberarea condiționată.

Or,

potrivit art. 27 alin. (2) din Directiva menționată, „condamnările penale

anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri” (referitoare

la restrângerea liberei circulații), astfel încât, coroborat și cu situația

eliberării din executarea pedepsei înainte de termen, rezultă că nu mai este

îndeplinită exigența normei comunitare, conform căreia „conduita persoanei în

cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății” [art. 27 alin. (2) teza a II

a].

Ca

atare, prin admiterea acțiunii, așa cum solicită recurenta, s-ar ajunge la

nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile

sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și

a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în

vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din

Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Sub acest aspect, instanțele de fond au

rezolvat, în mod corect, conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă și apreciind, în concordanță cu reglementarea

comunitară, că nu este justificată măsura îngrădirii dreptului la libera

circulație, de conduita pe care pârâtul a avut-o pe teritoriul statului german

(față de atitudinea pe care chiar autoritățile acestui stat au adoptat-o

raportat la fapta săvârșită de pârât).

Pentru considerentele arătate, criticile

de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat, recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva

deciziei nr. 331 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie

2008.