ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3291/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.A.S., următoarele: 0 anularea deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 emisă de pârâtă și reintegrarea în funcția de director executiv adjunct al C.J.P.

Dâmbovița, începând cu data de 17 februarie 2007; 1 obligarea pârâtei la plata salariului brut de încadrare, a sporului de vechime de 20%), a salariului de merit de 15% și a sporului de conducere de 40% pe toată durata eliberării din funcție și până la reintegrare; 2 obligarea pârâtei la plata stimulentului în sumă de 3 salarii de încadrare brute pe fiecare lună din 01 iulie 2005 până la reintegrare; 3 obligarea pârâtei la plata de daune morale de 10.000.000 lei, la plata de daune interese în procent de 100% din suma datorată și la plata sumei de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data emiterii hotărârii până la reintegrarea efectivă.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că eliberarea din funcție, prin decizia contestată a fost dispusă în urma obținerii calificativului „satisfăcător" la evaluarea performanțelor profesionale individuale, acest calificativ fiind acordat după 10 ani de muncă în sistemul M.M., ani în care a avut numai calificative de „foarte bine". A mai arătat că evaluarea efectuată de autoritatea pârâtă denotă lipsa de profesionalism a celor care au întocmit raportul de evaluare și s-a urmărit, de fapt, îndepărtarea reclamantului din funcția de director executiv adjunct al C.J.P. Dâmbovița. Prin întâmpinare, pârâta a arătat că decizia de eliberare din funcție a fost luată ca urmare a obținerii de către reclamant a calificativului „nesatisfăcător", acesta neînțelegând să uzeze de prevederile art. 11 alin. (4) din H.G.

nr. 1209/2003 potrivit cărora ar fi trebuit să se adreseze instanței de contencios administrativ împotriva rezultatului evaluării. La termenul din 19 iunie 2007 reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând instanței să se pronunțe asupra legalității procedurii de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de eliberare din funcție, întrucât lipsește interviul și să constate nelegală, acordarea calificativului „nesatisfăcător". Pârâta a solicitat respingerea cererii completatoare ca inadmisibilă, susținând că obiecțiunile formulate prin aceasta sunt tardive, reclamantul neadresându-se conducătorului autorității, conform art. 11 din H.G. nr. 1209/2003. Prin sentința civilă nr. 2492 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins atât cererea completatoare, ca inadmisibilă, precum și cererea principală ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 17 din 18 ianuarie 2007, Președintele C.N.P.A.D.A.S. a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamatului prin eliberarea din funcția publică de conducere de director executiv adjunct la direcția stabiliri și plăți beneficii, din cadrul C.J.P.

Dâmbovița, în temeiul dispozițiilor art. 84 lit. c) și art. 84 2 lit. d) din Legea nr. 188/1999, având în vedere obținerea calificativului „nesatisfăcător". A mai reținut prima instanță, că decizia menționată i-a fost comunicată reclamantului la data de 24 ianuarie 2007, iar acesta din urmă a formulat plângerea prealabilă împotriva deciziei de eliberare din funcție la data de 14 februarie 2007, solicitând anularea acesteia și acordarea calificativului „foarte bine" la evaluarea performanțelor profesionale individuale pentru perioada 01 decembrie 2005 - 01 decembrie 2006. Răspunsul instituției pârâte în sensul menținerii deciziei contestate a fost comunicat reclamantului prin adresa din 12 martie 2007. Pe situația de fapt, instanța de fond a mai constatat că Raportul de evaluare a reclamantului cuprinde mențiunea notei finale - 1,50 și calificativul final al evaluării „nesatisfăcător", prin referatul întocmit de evaluator făcându-se propunerea de acordare a calificativului „satisfăcător", iar reclamantul a semnat raportul la data de 5 ianuarie 2007. Aplicând dispozițiile legale incidente la situația de fapt reținută, instanța de fond a constatat că în ceea ce privește actele emise de instituția pârâtă în derularea procedurii de evaluare, inclusiv raportul de evaluare, ca act final al evaluării,

acestea trebuiau contestate de către reclamant cu respectarea dispozițiilor art. 11 din anexa 3 a H.G. nr. 1209/2003, care prevăd că funcționarii publici nemulțumiți de rezultatul evaluării pot să îl conteste la conducătorul autorității în termen de 5 zile calendaristice de la luarea la cunoștință a calificativului acordat. În acest context juridic, instanța de fond a reținut că reclamantul a contestat rezultatul evaluării la 40 de zile de la comunicarea lui, mai exact odată cu plângerea prealabilă formulată la data de 14 februarie 2007 împotriva deciziei de eliberare din funcție. Prin urmare, a concluzionat prima instanță, că plângerea prealabilă cu privire la raportul de evaluare a fost tardiv formulată la instituția publică pârâtă, ceea ce atrage inadmisibilitatea cererii completatoare a acțiunii introductive de instanță, prin care se solicita anularea procedurii de evaluare și a raportului de evaluare.

În ceea ce privește capătul principal de cerere formulat de reclamant și anume anularea Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 de eliberare din funcție, instanța de fond a apreciat că apărările reclamantului în sensul că prin raportul de evaluare s-a acordat calificativul „satisfăcător", nu sunt întemeiate, deoarece acesta a fost stabilit doar de evaluator, prin referat, în timp ce calificativul final al evaluării este „nesatisfăcător", ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 84 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în temeiul cărora autoritatea pârâtă a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului. A concluzionat Curtea de Apel București că netemeinicia capătului principal are drept consecință și respingerea cererilor accesorii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul L.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 precum pe cele ale art. 304 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurentul - reclamant susține în esență următoarele: 1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul - reclamant L.C. arată că instanța a motivat sumar, insuficient și confuz sentința pronunțată, omițând analizarea actelor din dosar, relevante în contextul pretențiilor formulate. Mai susține că instanța de fond, în motivarea soluției nu a făcut nici o trimitere la textele legale invocate în susținerea cererii completatoare și nici nu a argumentat înlăturarea aplicării acestora.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul - reclamant critică sentința atacată și sub aspectul că, judecătorii fondului nu au motivat soluția dată fiecărui capăt de cerere și nu au răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările reclamantului, nefăcându-se nici o referire la probele administrate în cauză. 2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În susținerea acestui motiv de recurs se arată următoarele: Lipsa de temei legal a hotărârii atacate este dată de insuficienta motivare în fapt, considerentele neavând precizie și claritate pentru ca instanța de recurs să poate verifica dacă legea a fost aplicată corect în raport de elementele de fapt rezultate din probele administrate în cauză; 4 aplicarea greșită a legii constă în aceea că prima instanță nu a soluționat, pe fond, capătul de cerere privitor la constatarea nelegalității procedurii de evaluare și a acordării calificativului „nesatistacător", deși dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocate de recurentul - reclamant, permiteau acest lucru, procedura de evaluare fiind o operațiune administrativă care a stat la baza actului administrativ atacat.

In acest sens, se arată că prin cererea completatoare s-a solicitat constatarea nelegalității procedurii de evaluare pentru lipsa etapei interviului, și nu anularea acesteia, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) din Anexa 3 a H.G. nr. 1209/2003 privitoare la termenul de formulare a contestației. 5 instanța de fond a considerat în mod greșit că Decizia nr. 17 din 18 ianuarie 2007 este legală, reținând că deși evaluatorul a acordat recurentului calificativul „satisfăcător", calificativul final al evaluării, obținut după contrasemnarea de președintele C.N.P.A.S. a fost „nesatistacător". Susține recurentul - reclamant L.C. că metodologia de evaluare cuprinsă în Anexa III la H.G.

1209/2003 prevede că cel care acordă calificativul în urma procedurii de evaluare este evaluatorul, acest calificativ fiind unic și se acordă anterior contrasemnăm raportului de evaluare. Recurentul-reclamant interpretează dispozițiile actului normativ menționat în sensul că cel care contrasemnează nu poate modifica decât conținutul raportului de evaluare nu și calificativul acordat de evaluator. 3. Hotărârea atacată este netemeinică ( art. 304 1 din C. proc. civ.). Recurentul - reclamant arată în dezvoltarea acestui motiv de recurs că instanța de fond a ignorat întregul material probator existent la dosar, argumentându-și soluția, cu precădere pe susținerile intimatei-pârâte, susțineri care însă sunt contrazise de probele administrate în cauză.

Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. l C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește primul motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant L.C., prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține aspectul că, prin acesta, se critică nemotivarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii completatoare precum și nemotivarea respingerii acțiunii principale prin lipsa referirilor la fiecare capăt de cerere. Acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților. Așadar, textul legal menționat consacră principiul motivării hotărârilor judecătorești, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar. Nerespectarea acestei cerințe procedurale este sancționată prin motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu impune însă obligația de a răspunde punctual la toate susținerile și afirmațiile părților, textul făcând referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora.

În consecință, instanța are posibilitatea de a proceda la sintetizarea argumentelor aduse de reclamant în susținerea pretențiilor sale, în raport de legătura lor logică și să le examineze grupat, astfel cum, în mod corect a procedat și instanța de fond. Din considerentele sentinței atacate, rezultă că prima instanță a analizat toate capetele de cerere deduse judecății prin acțiunea introductivă, precum și cererea completatoare.

Faptul că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor formulate de către reclamant prin cererea completatoare, apreciind-o inadmisibilă, nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii în ceea ce privește solicitarea reclamantului de a se constata nelegalitatea procedurii de evaluare și a acordării calificativului „nesatisiacător". Având în vedere invocarea de către autoritatea pârâtă a excepției inadmisibilității cererii completatoare, prioritară examinării pe fond a acesteia, instanța de fond, în mod corect, a argumentat soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii, atât prin raportare la împrejurările de fapt concrete, rezultate din probele administrate în cauză, precum și prin indicarea dispozițiilor legale (motivarea în drept) care au stat la baza convingerii judecătorului privind inadmisibilitatea cererii completatoare.

Totodată, pentru a răspunde tuturor criticilor formulate de recurentul-reclamant prin acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat și motivat toate capetele de cerere ale acțiunii introductive. Astfel, chiar dacă nu a făcut referire în mod expres la reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior emiterii deciziei contestate și la plata drepturilor bănești solicitate ca urmare a unei eventuale reintegrări, față de împrejurarea că instanța de fond a concluzionat în sensul că toate criticele formulate de reclamant în legătură cu actul administrativ atacat sunt neîntemeiate și față de faptul că solicitările menționate anterior au un caracter subsidiar acțiunii în anularea deciziei de eliberare din funcție, rezultă că instanța a avut în vedere pronunțarea asupra tuturor capetelor de cerere din acțiunea introductivă.

De altfel, soluția de respingere a acțiunii principale ca neîntemeiată, a fost motivată de prima instanță atât în fapt, cât și în drept, constatându-se incidența dispozițiilor art. 84 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999. În consecință, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2. Al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. A). În ceea ce privește susținerea lipsei de temei legal al hotărârii atacate, instanța de recurs, constată că instanța de fond a soluționat cauza în limitele și cu aplicarea dispozițiilor legale atât cele procedurale, precum și cele care reglementează materia pretențiilor reclamantului, deduse judecății, întemeindu-și soluția pronunțată pe acestea, astfel cum rezultă din considerentele sentinței.

Contrar celor afirmate de recurentul-reclamant în sensul că lipsa de temei legal se desprinde din faptul că instanța de fond a omis să examineze chestiunile de fapt ce constituie condiții de aplicare a legii, înalta Curte apreciază că temeiul legal al unei hotărâri judecătorești presupune conformitatea acesteia cu legea procedurală și încadrarea motivării acesteia în temeiul de drept al acțiunii, astfel cum acesta a fost invocat de către reclamant sau pe care instanța îl apreciază incident cauzei (instanța nefiind strict legată de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată). Doctrina și practica judiciară au reliefat constant că lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice în legislația în vigoare care să poată constitui premisa majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în speță, prin soluția dată, situație care, evident, nu există în cauză.

B). În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant legată de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de recurs constată că aceasta este nefondată, atât sub aspectul respingerii cererii completatoare ca inadmisibilă, cât și sub cel al respingerii acțiunii principale ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin acțiunea introductivă de instanță, recurentul - reclamant L.C. a solicitat în principal anularea Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 prin care autoritatea pârâtă a dispus eliberarea sa din funcție, iar prin cererea completatoare a solicitat în temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) să se constate și nelegalitatea procedurii de evaluare și a calificativului acordat, acestea fiind operațiuni administrative anterioare actului administrativ a cărui anulare se solicită.

a). Interpretarea dată de reclamant în ceea ce privește temeiul legal al soluționării cererii completatoare, reluată și prin motivul de recurs analizat, nu poate fi primită, deoarece în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale H.G. nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici și ale Legii nr. 188/1999, prevederile Legii nr. 554/2004 ca drept comun în materia contenciosului administrativ putându-se aplica doar în completarea legilor speciale, atunci când nu există reglementări exprese în acestea din urmă. Astfel, procedura evaluării performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, potrivit dispozițiilor H.G.

nr. 1209/2003, are caracter de sine-stătător și independent de instituția eliberării din funcția publică, prevăzută de Legea nr. 188/1999, neputând fi apreciată ca o operațiune administrativă premergătoare deciziei de eliberare din funcție, pentru a se putea solicita anularea ei, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Din acest punct de vedere, în mod corect, instanța de fond nu a făcut referire la acest temei juridic, pretențiile reclamantului încadrându-se în ipoteza altui text juridic și anume art. 11 alin. (2) din Anexa 3 a H.G. nr. 1209/2003, pe care prima instanță 1-a aplicat situației de fapt învederată prin cererea completatoare. În conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 1209/2003 procedura evaluării are drept scop acordarea unui calificativ funcționarului public supus evaluării, rezultatul evaluării fiind concretizat într-un raport de evaluare, care are caracter de act administrativ, producând efecte juridice proprii și putând fi atacat separat, în cadrul procedurii speciale instituite de art. 11 din Anexa 3 a H.G. nr. 1209/2003. In conformitate cu dispozițiile articolului mai susmenționat, funcționarul nemulțumit de rezultatul evaluării poate să îl conteste la conducătorul autorității sau instituției publice, în termen de 5 zile calendaristice de la luarea la cunoștință a calificativului acordat. Totodată funcționarul public nemulțumit de modul de soluționare a contestației formulate se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă cu certitudine că reclamantul L.C. a luat cunoștință de rezultatul evaluării respectiv de acordarea calificativului „nesatisfăcător", la data de 5 ianuarie 2007, raportul de evaluare întocmit la data de 28 decembrie 2006, fiindu-i expediat reclamantului prin serviciile poștale, la cererea expresă a acestuia (fila 39 din dosarul de fond). Cu toate că i-a fost comunicat rezultatul evaluării, recurentul-reclamant nu a înțeles să formuleze contestație în termen de 5 zile la conducătorul autorității pârâte, contestație care echivalează cu îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Urmare a acordării calificativului „nesatisfăcător", în temeiul dispozițiilor art. 84 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin Decizia nr. 17 din 18 ianuarie 2007 emisă de C.N.P.A.S.

s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică de director executiv adjunct la direcția stabiliri și plăți beneficii din cadrul C.J.P. Dâmbovița. împotriva acestei decizii, recurentul - reclamant L.C. a formulat plângere prealabilă, în temeiul dispozițiilor art. 89 din Legea nr. 188/1999, republicată și ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, la data de 14 februarie 2007 (fila 13 dosar fond). în motivarea sumară a acestei plângeri prealabile, petentul solicită „acordarea calificativului foarte bine" la evaluarea performanțelor individuale pentru perioada 01 decembrie 2005 - 01 decembrie 2006, mențiune care poate fi interpretată în sensul că s-a dorit și contestarea rezultatului evaluării și a calificativului acordat.

Față de momentul luării la cunoștință de rezultatul evaluării prin semnarea raportului de evaluare, la data de 5 ianuarie 2007 și formularea plângerii prealabile împotriva deciziei nr. 17/18 ianuarie 2007, la data de 14 februarie 2007, Înalta Curte constată că, în mod temeinic și legal, a apreciat instanța de fond că nemulțumirea funcționarului public L.C., legată de rezultatul evaluării și de calificativul acordat a fost exprimată tardiv, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din Anexa 3 la H.G. nr. 1209/2003.

În consecință, tardivitatea efectuării procedurii de contestare a rezultatului evaluării la conducătorul instituției publice pârâte, echivalează, în fapt, cu nerespectarea unei proceduri prealabile obligatorii, ca și condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, ceea ce atrage imposibilitatea verificării pe cale judecătorească a îndeplinirii condițiilor de legalitate și oportunitate de către raportul de evaluare, ca act administrativ constatator al rezultatului evaluării. Având în vedere argumentele prezentate, în raport și de dispozițiile procedurale generale ale art. 109 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, soluția instanței de fond de respingere a cererii completatoare ca inadmisibilă este temeinică și legală.

b). Critica referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a legii în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii principale ca neîntemeiată, nu este susținută de ansamblul probator administrat în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar de ambele părți. Astfel, în motivarea cererii de anulare a Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007, reclamantul a arătat că: a) nu s-a respectat procedura evaluării, lipsind etapa interviului, calificativul obținut nereflectând situația reală a îndeplinirii atribuțiilor ce țineau de fișa postului și b) calificativul acordat de evaluator a fost „satisfăcător", acesta fiind rezultatul final al evaluării, neputându-se dispune eliberarea din funcție pentru acest calificativ, astfel încât decizia este nelegală.

Prin motivele de recurs se critică faptul că instanța de fond a reținut drept calificativ final acordat reclamantului ca fiind „nesatisfăcător", în raport de care devin incidente dispozițiile art. art. 84 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată. Critica este neîntemeiată, având în vedere faptul că potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1209/2003 - Anexa III, invocate chiar de către recurent în cadrul acestui motiv de recurs, evaluatorul completează raportul de evaluare care se contrasemnează, putând fi modificat conform deciziei contrasemnatarului. Din conținutul raportului de evaluare (filele 37-39 dosar fond) rezultă că, într-adevăr, în referatul evaluatorului - directorul executiv al C.J.P.

Dâmbovița, se menționează calificativul „satisfăcător", dar același evaluator, în raportul de evaluare, la rubrica „nota finală a evaluării" trece 1,50, iar la „calificativul final al evaluării" - nesatisfăcător. Acest calificativ final este cel care a produs consecințe juridice, el fiind însușit și contrasemnat de Președintele C.N.P.A.S., astfel cum rezultă din raportul de evaluare. De altfel, cum am menționat anterior, recurentul - reclamant a luat cunoștință de acordarea calificativului „nesatisfăcător" încă din data de 5 ianuarie 2007, când a semnat Raportul de evaluare, neînțelegând să conteste acest rezultat în termenul legal de 5 zile calendaristice. Acest calificativ este în concordanță și cu celelalte constatări din raportul de evaluare, mai exact cu nota finală obținută și anume 1, 39, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 8 din H.G.

nr. 1209/2003 - anexa 3 „calificativul final al evaluării se stabilește pe baza notei finale, după cum urmează: a) între 1.00-1.50 - nesatisfăcător; b) între 1,51-2, 50 - satisfăcător; (c)...)". Așa fiind, în raport de acordarea calificativului „nesatisracător", autoritatea pârâtă a făcut aplicarea dispozițiilor art. 84 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, care stabilește că „persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune eliberarea din funcția publică prin act administrativ, care se comunică funcționarului public, în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri: d) pentru incompetență profesională, în cazul obținerii calificativului nesatisfăcător la evaluarea performanțelor profesionale individuale". Din interpretarea literală a textului de lege menționat, se desprinde concluzia că acesta conține norme imperative, în sensul că, eliberarea din funcția publică, în cazul obținerii calificativului „nesatisfăcător", în urma evaluării, este obligatorie și nu lăsată la aprecierea autorității publice în cadrul căreia se desfășoară raportul de serviciu al funcționarului public în cauză.

Aceste considerente au fost avute în vedere și de instanța de fond, atunci când a constatat netemeinicia acțiunii în anularea deciziei de eliberare din funcție, înalta Curte reținând și faptul că recurentul-reclamant a dovedit lipsă de diligentă prin necontestarea calificativului acordat, potrivit procedurii legale. În concluzie, instanța de recurs apreciază că nu există temei legal pentru anularea Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 a C.N.P.A.S. și că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului L.C. 3. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., prin care recurentul - reclamant susține că instanța de fond nu a analizat probele administrate în cauză, Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru argumentele dezvoltate în analizarea motivelor de recurs anterioare, instanța de fond motivându-și hotărârea în raport de toate înscrisurile existente la dosar.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.C., împotriva sentinței civile nr. 2492 din 16 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2008.