ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul P.M. a chemat în judecată B.A. Tulcea

și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a contractului de cauțiune din 17 aprilie 1996, pentru garantarea unui

credit de 400.000.000 lei cu dobânzile aferente, acordat de bancă prin

contractul nr. 52 din 17 aprilie 1996 societății comerciale A. SA Pardina. Și-a

argumentat acțiunea arătând că a semnat contractul de cauțiune în numele

societății, ca administrator și că nu a înțeles să garanteze creditul care s-a

acordat societății cu patrimoniul propriu.

Creanța Băncii a fost cesionată conform O.U.G.

nr. 51/1998 prin contractul de cesiune de creanță nr. 91 din 6 decembrie 1999

către A.V.A.S. care s-a subrogate și în drepturile procesuale în calitate de

pârât.

Curtea de Apel București, secția comercială,

prin decizia nr. 186 din 31 octombrie 2006, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de A.V.A.S. și în consecință a respins acțiunea

ca prescrisă. Prima instanță a luat în examinare excepția prescripției

dreptului la acțiune în conformitate cu prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958

și a stabilit că termenul a început să curgă la data încheierii contractului de

cauțiune și cum acțiunea a fost introdusă în anul 2005, termenul de 18 luni a

fost depășit. S-a mai reținut tardivitatea cererii și în raport de termenul de

prescripție de 18 luni prevăzut de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998.

Sentința nr. 186 din 31 octombrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București a fost casată de Înalta Curte de Casație

și Justiție care, prin decizia nr. 1409 din 19 aprilie 2007, a admis recursul

reclamantului și a trimis cauza pentru rejudecare. Instanța de recurs a

apreciat că instanța de fond trebuia să pășească la analiza fondului și să

examineze prin prisma art. 948 C. civ., dacă sub aspectul consimțământului,

convenția de garanție este validă sau nu, respectiv dacă a fost semnat

contractul din 17 aprilie 1996 în nume propriu de reclamant sau în calitate de

administrator al societății.

În rejudecare a fost pronunțată sentința nr. 190

din 15 octombrie 2007 prin care acțiunea reclamantului a fost respinsă pe fond

după ce în prealabil s-a examinat și excepția lipsei competenței materiale a

Curții de Apel București în primă instanță.

Curtea de Apel a făcut trimitere la

dispozițiile art. 44 și 45 a O.U.G. nr. 51/1998 potrivit cărora litigiile în

legătură cu creanțele neperformante preluate de A.V.A.S. pentru a reține că în

primă instanță competența revine Curții iar pe fond a reținut că reclamantul a

avut reprezentarea clară a actelor juridice pe care le-a încheiat. Pentru a

ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că reclamantul nu se află în

ipotezele prevăzute de art. 953 și 954 C. civ., care se referă la eroarea obstacol,

întrucât falsa reprezentare nu a căzut nici asupra naturii actului și nici

asupra identității obiectului.

Împotriva sentinței nr. 190 din 15 octombrie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, reclamantul P.M.

Recurentul a criticat sentința apreciind că

în cauză nu a fost administrată proba cu martori care a fost solicitată, concluzia

instanței bazându-se pe simple aserțiuni ale judecătorului care nu a analizat

cauzele de validitate ale contractului de garanție. În continuare a arătat că

în calitate de administrator al societății nu a înțeles să garanteze împrumutul

cu bunuri personale ci garanția privea culturile agricole. Respingerea acțiunii

fără administrarea probelor face, potrivit recurentului ca cercetarea fondului

să nu se bazeze pe nimic legal ci doar pe teorii.

În continuare recurentul a susținut că debitul

garantat a fost achitat și a cerut instanței să constate că acțiunea a rămas fără

obiect. La cererea de recurs au fost anexate înscrisuri: ordinul de încasare în

numerar din data de 15 noiembrie 2006 și ordinul de plată din 16 iulie 2007.

În replică, intimata A.V.A.S. a solicitat

respingerea recursului întrucât executarea garantului poate fi făcută în baza

contractului de garanție care potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998

constituie titlu executor. Asupra vicierii consimțământului, intimata a

considerat că nu poate fi vorba de o falsă reprezentare asupra contractului de

garanție întrucât în calitate de administrator care a contractat creditul a cunoscut

că era necesară o garanție, contractul de cauțiune fiind încheiat în nume

personal. Această garanție potrivit A.V.A.S. se deosebește de gajul general pe

care în temeiul art. 1718 C. civ., îl deținea banca împotriva societății,

astfel că, în opinia sa, recurentul încearcă să inducă în eroare instanța.

Recursul este nefondat.

În analiza criticilor aduse sentinței se vor

avea în vedere prevederile art. 304

1

C. proc. civ., întrucât

împotriva sentințelor pronunțate în condițiile O.U.G. nr. 51/1998, a fost stabilită

o singură cale de atac, recursul. Cu toate acestea se poate remarca faptul că

s-au formulat critici care vizează numai netemeinicia soluției de primă

instanță, recurentul reluând susținerile potrivit cărora nu a semnat contractul

de cauțiune în nume propriu ci în calitate de administrator al societății.

Considerentele sentinței sunt edificatoare în

ce privește analiza susținerilor privind viciul de consimțământ invocat,

eroarea obstacol. Atât din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile speței,

art. 953 și 954 C. civ., cât și din punctul de vedere al analizei înscrisului a

cărui nulitate s-a solicitat instanța de fond a stabilit corect că nu poate fi

vorba de o falsă reprezentare asupra naturii actului sau a identității

obiectului garanției.

Astfel, din conținutul clauzelor contractului

de cauțiune însușite prin semnătură de recurent rezultă fără dubiu că acesta a garantat

personal în solidar cu debitorul, obligația din contractul de împrumut. Acest înscris

a fost întocmit, la data de 17 aprilie 1996, când s-a încheiat și contractul de

împrumut care constituie actul principal, necontestat de recurent. Pe de altă

parte recurentul nu poate susține că nu a avut cunoștință de faptul că

împrumuturile se acordă de bancă numai în condiții de garanție și nici faptul

că patrimoniul societății este gajul creditorilor iar alături de acesta se

instituie și alte garanții.

În plus, se poate remarca faptul că prin

clauzele contractului de garanție s-a specificat clar faptul că reclamantul se obligă

în calitate de fidejusor să garanteze creditul în sumă totală de 400.000.000

lei, cu dobânzile aferente, acordate de bancă în baza contractului de credit nr.

52 din 11 aprilie 1996.

Așadar, nu poate fi reținută eroarea, falsa

reprezentare asupra naturii actului sau asupra identității obiectului, ca și

componente ale erorii obstacol.

Nu în ultimul rând trebuie reținut că cele

două contracte de împrumut și de cauțiune, au fost încheiate în aceeași zi,

astfel că recurentul a cunoscut toate obligațiile rezultând din contractul de

garanție care constituie accesoriul la contractul de împrumut. Afirmația că a

înțeles să garanteze cu producția de cereale nu prezintă nicio relevanță în

raport de conținutul clauzelor stipulate în convenția de garanție.

În ce privește susținerea că s-au făcut plăți

care ar duce la lipsirea de obiect a acțiunii, Înalta Curte nu o va reține întrucât

obiectul cererii de primă instanță l-a constituit nulitatea actului și nu

constatarea îndeplinirii obligației de garanție, iar în recurs nu se poate schimba

obiectul cererii.

În consecință, față de cele ce preced recursul

reclamantului, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul P.M.

împotriva sentinței comerciale nr. 190 din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai

2008.