ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul P.M. a chemat în judecată B.A. Tulcea și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de cauțiune din 17 aprilie 1996, pentru garantarea unui credit de 400.000.000 lei cu dobânzile aferente, acordat de bancă prin contractul nr. 52 din 17 aprilie 1996 societății comerciale A. SA Pardina. Și-a argumentat acțiunea arătând că a semnat contractul de cauțiune în numele societății, ca administrator și că nu a înțeles să garanteze creditul care s-a acordat societății cu patrimoniul propriu. Creanța Băncii a fost cesionată conform O.U.G. nr. 51/1998 prin contractul de cesiune de creanță nr. 91 din 6 decembrie 1999 către A.V.A.S.

care s-a subrogate și în drepturile procesuale în calitate de pârât. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 186 din 31 octombrie 2006, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de A.V.A.S. și în consecință a respins acțiunea ca prescrisă. Prima instanță a luat în examinare excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 și a stabilit că termenul a început să curgă la data încheierii contractului de cauțiune și cum acțiunea a fost introdusă în anul 2005, termenul de 18 luni a fost depășit. S-a mai reținut tardivitatea cererii și în raport de termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 49 din O.U.G.

nr. 51/1998. Sentința nr. 186 din 31 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 1409 din 19 aprilie 2007, a admis recursul reclamantului și a trimis cauza pentru rejudecare. Instanța de recurs a apreciat că instanța de fond trebuia să pășească la analiza fondului și să examineze prin prisma art. 948 C. civ., dacă sub aspectul consimțământului, convenția de garanție este validă sau nu, respectiv dacă a fost semnat contractul din 17 aprilie 1996 în nume propriu de reclamant sau în calitate de administrator al societății. În rejudecare a fost pronunțată sentința nr. 190 din 15 octombrie 2007 prin care acțiunea reclamantului a fost respinsă pe fond după ce în prealabil s-a examinat și excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel București în primă instanță.

Curtea de Apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 44 și 45 a O.U.G. nr. 51/1998 potrivit cărora litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate de A.V.A.S. pentru a reține că în primă instanță competența revine Curții iar pe fond a reținut că reclamantul a avut reprezentarea clară a actelor juridice pe care le-a încheiat. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că reclamantul nu se află în ipotezele prevăzute de art. 953 și 954 C. civ., care se referă la eroarea obstacol, întrucât falsa reprezentare nu a căzut nici asupra naturii actului și nici asupra identității obiectului. Împotriva sentinței nr. 190 din 15 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, reclamantul P.M.

Recurentul a criticat sentința apreciind că în cauză nu a fost administrată proba cu martori care a fost solicitată, concluzia instanței bazându-se pe simple aserțiuni ale judecătorului care nu a analizat cauzele de validitate ale contractului de garanție. În continuare a arătat că în calitate de administrator al societății nu a înțeles să garanteze împrumutul cu bunuri personale ci garanția privea culturile agricole. Respingerea acțiunii fără administrarea probelor face, potrivit recurentului ca cercetarea fondului să nu se bazeze pe nimic legal ci doar pe teorii. În continuare recurentul a susținut că debitul garantat a fost achitat și a cerut instanței să constate că acțiunea a rămas fără obiect.

La cererea de recurs au fost anexate înscrisuri: ordinul de încasare în numerar din data de 15 noiembrie 2006 și ordinul de plată din 16 iulie 2007. În replică, intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea recursului întrucât executarea garantului poate fi făcută în baza contractului de garanție care potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998 constituie titlu executor. Asupra vicierii consimțământului, intimata a considerat că nu poate fi vorba de o falsă reprezentare asupra contractului de garanție întrucât în calitate de administrator care a contractat creditul a cunoscut că era necesară o garanție, contractul de cauțiune fiind încheiat în nume personal. Această garanție potrivit A.V.A.S. se deosebește de gajul general pe care în temeiul art. 1718 C. civ., îl deținea banca împotriva societății, astfel că, în opinia sa, recurentul încearcă să inducă în eroare instanța.

Recursul este nefondat. În analiza criticilor aduse sentinței se vor avea în vedere prevederile art. 304 1 C. proc. civ., întrucât împotriva sentințelor pronunțate în condițiile O.U.G. nr. 51/1998, a fost stabilită o singură cale de atac, recursul. Cu toate acestea se poate remarca faptul că s-au formulat critici care vizează numai netemeinicia soluției de primă instanță, recurentul reluând susținerile potrivit cărora nu a semnat contractul de cauțiune în nume propriu ci în calitate de administrator al societății. Considerentele sentinței sunt edificatoare în ce privește analiza susținerilor privind viciul de consimțământ invocat, eroarea obstacol. Atât din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile speței, art. 953 și 954 C. civ., cât și din punctul de vedere al analizei înscrisului a cărui nulitate s-a solicitat instanța de fond a stabilit corect că nu poate fi vorba de o falsă reprezentare asupra naturii actului sau a identității obiectului garanției.

Astfel, din conținutul clauzelor contractului de cauțiune însușite prin semnătură de recurent rezultă fără dubiu că acesta a garantat personal în solidar cu debitorul, obligația din contractul de împrumut. Acest înscris a fost întocmit, la data de 17 aprilie 1996, când s-a încheiat și contractul de împrumut care constituie actul principal, necontestat de recurent. Pe de altă parte recurentul nu poate susține că nu a avut cunoștință de faptul că împrumuturile se acordă de bancă numai în condiții de garanție și nici faptul că patrimoniul societății este gajul creditorilor iar alături de acesta se instituie și alte garanții.

În plus, se poate remarca faptul că prin clauzele contractului de garanție s-a specificat clar faptul că reclamantul se obligă în calitate de fidejusor să garanteze creditul în sumă totală de 400.000.000 lei, cu dobânzile aferente, acordate de bancă în baza contractului de credit nr. 52 din 11 aprilie 1996. Așadar, nu poate fi reținută eroarea, falsa reprezentare asupra naturii actului sau asupra identității obiectului, ca și componente ale erorii obstacol. Nu în ultimul rând trebuie reținut că cele două contracte de împrumut și de cauțiune, au fost încheiate în aceeași zi, astfel că recurentul a cunoscut toate obligațiile rezultând din contractul de garanție care constituie accesoriul la contractul de împrumut.

Afirmația că a înțeles să garanteze cu producția de cereale nu prezintă nicio relevanță în raport de conținutul clauzelor stipulate în convenția de garanție. În ce privește susținerea că s-au făcut plăți care ar duce la lipsirea de obiect a acțiunii, Înalta Curte nu o va reține întrucât obiectul cererii de primă instanță l-a constituit nulitatea actului și nu constatarea îndeplinirii obligației de garanție, iar în recurs nu se poate schimba obiectul cererii. În consecință, față de cele ce preced recursul reclamantului, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinței comerciale nr. 190 din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2008.