SECȚIUNEA A TREIA CAUZA REIZ c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 37292/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 septembrie 2006 DEFINIF 28/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Reiz c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemele, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 septembrie 2006, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37292/02) îndreptată împotriva României și din care doi cetățeni români au, de asemenea, Cetățenia germană, domnul Iosif Reiz și domnul Elena Reiz ( B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de R. Rizoiu și, în sfârșit, de B. Ramașcanu, care le-a înlocuit în aceste funcții. La 5 ianuarie 2004, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură, Curtea a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului german care nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții (soții și soțiile) s-au născut în 1929 și, respectiv, 1932 și locuiesc în Düsseldorf. Prin hotărârea definitivă din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel din Oradea a constatat că reclamanții erau proprietarii unei clădiri situate la nr. 22 de pe strada Turturelelor din Satu Mare. De asemenea, Comisia a constatat că nulitatea contractului de vânzare încheiat de stat, care deținea clădirea, împreună cu locatarii. În al doilea rând, pe baza unei expertize tehnice care estimase că chiriașii dublaseră valoarea imobilului cu lucrările de înfrumusețare evaluate la 157 370 000 lei românești (ROL), i-a condamnat pe solicitanți să plătească chiriașilor suma de 157 370 000 ROL pentru investiții și a ordonat expulzarea chiriașilor începând cu data la care reclamanții le-ar fi plătit despăgubirile și le-ar fi oferit o altă locuință. Prin hotărârea din 23 august 2001, Tribunalul de Primă Instanță din Satu Mare a acceptat cererea chiriașilor, formulată prin intermediul unui aprod al justiției și a ordonat executarea forțată a hotărârii din 15 noiembrie 2000. Octombrie 2001, tribunalul departamental din Satu Mare constatând că mandatarul nu avea nicio putere din partea reclamanților pentru a exercita această cale de atac. Această hotărâre a devenit definitivă, din cauza lipsei unei căi de atac din partea reclamanților. În același timp, aprodul de justiție a continuat demersurile în vederea executării forțate a hotărârii din 15 noiembrie 2000. 2001, el i-a invitat pe reclamanți să plătească 260 099 253 ROL reprezentând suma prevăzută în hotărârea menționată anterior revizuită, în timp ce le-a informat că, în cazul refuzului de a plăti, clădirea va fi vândută la licitație. În lipsa plății de către reclamanți, la 27 septembrie 2001, aprodul de justiție a publicat un anunț de vânzare prin licitație a clădirii, cu ca preț inițial suma de 385 000 La data de 14 noiembrie 2001, în prezența chiriașilor și a reclamantei, aprodul a distribuit prețul clădirii între părți și a emis un proces-verbal; reclamanții au primit 119 699 747 ROL. Reclamanții susțin că imposibilitatea de a executa hotărârea din 15 noiembrie 2000 le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate12, Curtea constată că obiecția nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Guvernul amintește că, în cazul de față, debitorul obligației era un particular și că inițiativa de executare aparținea creditorului, statul nefiind obligat să execute ex officio Hotărârea din 15 noiembrie 2000, potrivit guvernului, hotărârea respectivă a fost executată, ținând seama de procesul verbal din 14 noiembrie 2001 14. comunicarea cererii, ei au susținut că clădirea a fost vândută de chiriași împotriva voinței lor. 15. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, a oricărei instanțe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 63 CEDH 1999-V 16. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier c. France 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În cazul în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție angajează responsabilitatea statului pe teren prevăzută la art. 6 alineatul (1) din Convenție (Scello c. Italia , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315-C, p. 55, § 44 17. În prezenta cauză, hotărârea definitivă le-a ordonat reclamanților să ramburseze investițiile chiriașilor, restituirea clădirii fiind condiționată de această plată. Or, Curtea constată că, din lipsă de plată de către solicitanți, chiriașii au început executarea forțată a hotărârii. 18. Este adevărat că, de la vânzarea clădirii, la 29 octombrie 2001, nu este posibil ca reclamanții să își preia proprietatea. Cu toate acestea, această vânzare a fost făcută de către aprodul judiciar cu acordul instanțelor, în cadru de executare forțată a hotărârii din 15 noiembrie 2000 și nu ridică nicio problemă de arbitrare sau de nelegătură, având în vedere în special refuzul reclamanților de a-și îndeplini obligațiile care decurg din hotărârea menționată. În plus, aceștia au perceput diferența dintre prețul de vânzare și datoria lor față de chiriași. 19. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că Hotărârea din 15 noiembrie 2000 a fost executată. 20. Curtea deplânge în sfârșit faptul că reclamanții nu au informat-o cu privire la adevărata natură a vânzării clădirii de către cumpărători, despre care a luat cunoștință prin observațiile guvernului. 21. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că autoritățile nu și-au încălcat obligația de a asigura reclamanților un acces efectiv la instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1). Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) în speță. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 22. Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor de proprietate ca urmare a neexecutării hotărârii din 15 noiembrie 2000 și a obligațiilor exorbitante pe care le-au asumat prin hotărârea menționată. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 23. Guvernul susține că, în cazul de față, nu este vorba de o interferență a autorităților statului, în măsura în care reclamanții și-au pierdut proprietatea asupra clădirii lor ca urmare a neexecutării propriilor obligații care decurg din hotărârea menționată anterior. Reclamanții contestă poziția guvernului și reamintesc că, din cauza acțiunilor statului care și-a vândut clădirea și i-a condamnat la despăgubiri exorbitante, nu mai pot lua în posesie clădirea lor. 25. Curtea consideră că întrebarea dacă reclamanții mai au calitatea de victime este strâns legată de fondul acestui motiv, care este, de altfel, legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. 26. Cu privire la fondul plângerii, Curtea amintește că a constatat deja că hotărârea din 15 noiembrie 2000 a fost executată, reclamanții primind o sumă reprezentând diferența dintre prețul clădirii lor și indemnizațiile la care au fost condamnați. Comisia reamintește, de asemenea, că a constatat că vânzarea clădirii reclamanților a fost efectuată cu acordul instanțelor judecătorești și fără niciun indiciu de arbitrare sau de infracțiune și constată, în cele din urmă, că este vorba despre un litigiu patrimonial între persoane private, care, în principiu, nu implică răspunderea statului. Prin urmare, Curtea consideră că în speță există o imposibilitate obiectivă pentru solicitanți de a obține beneficiul imobilului care nu este în niciun caz imputabil statului. 27. În ceea ce privește presupusul exorbitant al despăgubirii pe care reclamanții au fost condamnați să o plătească cumpărătorilor, Curtea constată că suma în cauză a fost stabilită de instanțele interne pe baza expertizei tehnice a clădirii; aceasta reamintește faptul că eligibilitatea și evaluarea probelor se află în principal în responsabilitatea dreptului intern și a instanțelor naționale 28. În orice caz, din motive similare celor expuse cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că nu se poate concluziona că statul a încălcat drepturile reclamanților garantate prin art. 1 menționat anterior. 29. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. în limba franceză și a fost comunicat în scris la 28 septembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
REIZ c. ROUMANIE
(Requête n
o
37292/02)
ARRÊT
28 septembre 2006
28/12/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Reiz c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer
,
David Thór
Björgvinsson,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 septembre 2006,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
37292/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants roumains, ayant également la
nationalité allemande, M.
Iosif Reiz et M
me
Elena Reiz («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 28 juin 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M.
I.
Blaga qui habite à Satu
Mare, en Roumanie. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par M.
me
me
fonctions.
3.
Le 5 janvier 2004, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le
bien-fondé de l'affaire.
En vertu de l'article 44 § 1 a) du Règlement de la Cour, elle a également communiqué une copie de la requête au gouvernement allemand qui n'a pas souhaité présenter son point de vue sur l'affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
5.
Les requérants (mari et femme) sont nés respectivement en 1929 et 1932 et résident à Düsseldorf.
6.
Par un arrêt définitif du 15 novembre 2000, la cour d'appel d'Oradea constata que les requérants étaient les propriétaires d'un immeuble sis au n
o
22 de la rue Turturelelor à Satu
Mare. Elle constata également la nullité du contrat de vente conclu par l'État, qui avait détenu l'immeuble, avec les locataires. Ensuite, s'appuyant sur une expertise technique qui avait estimé que les locataires avaient doublé la valeur de l'immeuble par les
travaux d'embellissement évalués à 157
370
000 lei roumains (ROL), elle condamna les requérants à verser aux locataires la somme de 157
370
000
ROL au titre des investissements et ordonna l'expulsion des locataires à compter de la date où les requérants leur auraient payé l'indemnité et offert un autre logement.
7.
Par un jugement avant dire droit du 23 août 2001, le tribunal de première instance de Satu Mare fit droit à la demande des locataires, formée par l'intermédiaire d'un huissier de justice et ordonna l'exécution forcée de l'arrêt du 15
novembre 2000. L'appel fait par M. Blaga au nom des requérants fut rejeté par un arrêt du 16
octobre 2001, le tribunal départemental de Satu Mare constatant que le mandataire n'avait pas de pouvoir émanant des requérants pour exercer cette voie de recours. Cet arrêt devint définitif, faute de recours de la part des requérants.
8.
Parallèlement, l'huissier de justice continua les démarches en vue de l'exécution forcée de l'arrêt du 15 novembre 2000. Ainsi, le
3
septembre
2001, il mit les requérants en demeure de payer 260
099
253
ROL représentant la somme prévue par l'arrêt précité réactualisée, tout en les informant qu'en cas de refus de payer, l'immeuble serait vendu aux enchères.
9.
Faute de paiement par les requérants, le 27 septembre 2001, l'huissier de justice fit publier un avis de vente aux enchères de l'immeuble, avec comme prix de départ la somme de 385
000
000 ROL établie par une expertise technique, somme pour laquelle l'immeuble fut vendu le 29
octobre 2001.
10.
Le 14 novembre 2001, en présence des locataires et de la requérante, l'huissier distribua le prix de l'immeuble entre les parties et en dressa un procès-verbal. Les requérants perçurent 119
699
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Les requérants allèguent que l'impossibilité de faire exécuter l'arrêt du 15 novembre 2000 a enfreint leur droit d'accès à un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
12.
La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le
déclarer recevable.
B.
Sur le fond
13.
Le Gouvernement rappelle qu'en l'espèce le débiteur de l'obligation était un particulier et que l'initiative de l'exécution appartenait au créancier, l'État n'étant pas tenu d'exécuter
ex officio
l'arrêt du 15 novembre 2000. Selon le Gouvernement, ledit arrêt a été exécuté, compte tenu du procès
‑
verbal du 14 novembre 2001.
14.
Les requérants s'opposent à cette thèse. Tant avant qu'après la
communication de la requête, ils ont fait valoir que l'immeuble avait été vendu par les locataires contre leur gré.
15.
La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
», au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un État contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie (
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
16.
Cependant, le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un État à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances (
Sanglier c. France
,
n
o
50342/99, § 39, 27
mai
2003). Lorsque les autorités sont tenues d'agir en exécution d'une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la
responsabilité de l'État sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention (
Scollo c. Italie
, arrêt du 28 septembre 1995, série A n
o
315-C, p. 55, § 44).
17.
Dans la présente affaire, l'arrêt définitif a ordonné aux requérants de rembourser les investissements aux locataires, la restitution de l'immeuble étant subordonnée à ce versement. Or, la Cour constate que faute de paiement par les requérants, les locataires ont entamé l'exécution forcée de l'arrêt.
18.
Il est vrai que depuis la vente de l'immeuble, le 29 octobre 2001, il est impossible aux requérants d'en reprendre possession. Cependant, cette vente a été faite par l'huissier de justice avec l'accord des tribunaux, dans le
cadre de l'exécution forcée de l'arrêt du 15 novembre 2000, et ne pose aucun problème d'arbitraire ou d'iniquité, compte tenu surtout du refus des requérants d'exécuter leurs obligations découlant dudit arrêt. En outre, ils ont perçu la différence entre le prix de vente et leur dette envers les locataires.
19.
Dès lors, la Cour arrive à la conclusion que l'arrêt du 15
novembre
2000 a été exécuté.
20.
La Cour déplore enfin que les requérants ne l'aient pas informée de la vraie nature de la vente de l'immeuble par les acheteurs, dont elle a pris connaissance par les observations du Gouvernement.
21.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que les autorités n'ont pas manqué à leur obligation d'assurer aux requérants un accès effectif au tribunal, comme le veut l'article 6 § 1.
Dès lors, la Cour conclut qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 en l'espèce.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
22.
Les requérants dénoncent une atteinte à leur droit de propriété en raison de l'inexécution de l'arrêt du 15 novembre 2000 et des obligations exorbitantes dont ils ont été chargés par ledit arrêt. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
23.
Le Gouvernement fait valoir qu'il ne s'agit pas en l'espèce d'une ingérence des autorités de l'État, dans la mesure où les requérants ont perdu la propriété de leur immeuble en raison de la non-exécution de leurs propres obligations ressortant de l'arrêt précité. Il conclut que les requérants ont perdu la qualité de victimes.
24.
Les requérants contestent la position du Gouvernement, et rappellent qu'en raison des agissements de l'État qui a vendu leur immeuble et les a condamnés à des indemnités exorbitantes, ils ne peuvent plus prendre possession de leur immeuble.
25.
La Cour estime que la question de savoir si les requérants ont toujours la qualité de victimes est étroitement liée au fond de ce grief, qui est d'ailleurs lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.
26.
Sur le fond du grief, la Cour rappelle qu'elle a déjà constaté que l'arrêt du 15 novembre 2000 a été exécuté, les requérants ayant perçu une somme représentant la différence entre le prix de leur immeuble et les indemnités auxquelles ils avaient été condamnés. Elle rappelle aussi qu'elle a constaté que la vente de l'immeuble des requérants avait été faite avec l'accord des juridictions et sans aucun indice d'arbitraire ou d'iniquité. Elle constate, enfin, qu'il s'agit en l'espèce d'un litige patrimonial entre personnes privées, qui n'entraîne pas, en principe, la responsabilité de l'État.
Dès lors, la Cour estime qu'il y a en l'espèce une impossibilité objective pour les requérants d'obtenir la jouissance de l'immeuble qui n'est aucunement imputable à l'État.
27.
Quant au caractère prétendument exorbitant de l'indemnité que les requérants ont été condamnés à verser aux acheteurs, la Cour note que la
somme en cause a été établie par les tribunaux internes en se fondant sur l'expertise technique de l'immeuble
; elle rappelle que l'admissibilité et l'appréciation des preuves relèvent au premier chef du droit interne et des juridictions nationales.
28.
En tout état de cause, pour des raisons similaires à celles exposées concernant le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour considère, eu égard à ce qui précède, qu'on ne peut conclure à une atteinte par l'État aux droits des requérants garantis par l'article
1 précité.
29.
Dès lors, la Cour conclut qu'il n'y a pas eu violation de l'article
1 du Protocole n
o
1.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
28 septembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président