ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1934/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ la data de 16 noiembrie 2006, reclamanta L.I.V.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor să se

dispună anularea Hotărârii nr. 12908 din 27 octombrie 2006 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică și

nelegală, deoarece prin materialul probator administrat a făcut dovada

persecuției prevăzută de art. 1 lit. c) din legea menționată, în sensul că în

perioada martie-decembrie 1944 a fost consemnată din ordinul autorităților.

Prin sentința civilă nr. 17/

CA din 24 ianuarie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța în

acest sens instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză,

rezultă că în perioada martie-decembrie 1944, reclamanta împreună cu familia sa

a fost evacuată din fața frontului sovietic, din localitatea Sulița județul

Botoșani, în județul Argeș, ca o măsură de protecție a populației, pentru

prevenirea unor consecințe ale faptelor de război și nu ca o persecuție etnică.

Instanța de fond a mai

reținut că, nefăcându-se dovada persecuției etnice, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1. lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta L.I.V.

Recurenta susține că îndeplinește

condițiile pentru a putea beneficia de drepturile acordate potrivit legii,

deoarece evacuarea s-a executat la ordinul autorităților, după două săptămâni

localitatea fiind ocupată de trupele sovietice.

Invocă prevederile art. 1

lit. g) din O.G. nr. 105/1999, așa cum au fost introduse prin Legea nr. 323 din

6 iulie 2004.

Examinându-se sentința atacată

în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul este nefondat

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu (art. 1 lit. c)).

Prin Normele de aplicare a O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care

a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată

sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice,

precum și persoanele care au fost expulzate, care s-au refugiat ori cele care

au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.

Se observă că atât textul O.G.

nr. 105/1999, cât și cel al Normelor de aplicarea a acestei ordonanțe

menționează expres că refugierea trebuie să se fi produs ca urmare a

persecuțiilor de natură etnică la care a fost supusă persoana respectivă. Aceiași

mențiune se face și la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, la care, prin Legea nr. 323

din 6 iulie 2004, invocată de recurentă, s-a adăugat lit. g) potrivit căreia

beneficiară a prevederilor legale menționate este și persoana care a fost evacuată

din locuință pe care o deținea.

Ori, în cauză, reclamanta a

fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu ca urmare a unor

evenimente de război: intrarea și înaintarea pe teritoriul României a trupelor

sovietice, în cadrul operațiunilor militare din ultima parte a celui de-al

doilea război mondial.

Este de necontestat că și

persoanele care au fost evacuate din localitățile de domiciliu ca urmare a unor

evenimente de război au avut de suferit consecințe nefavorabile decurgând din

această situație, dar legiuitorul, prin O.G. nr. 105/1999, nu a urmărit să

acorde drepturi compensatorii și acestei categorii de persoane.

Astfel, situația în care s-a

aflat recurenta în perioada martie - decembrie 1944 nu poate fi încadrată în

prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Rezultă că instanța de fond

a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul declarat urmează a fi

respins, ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de L.I.V., împotriva sentinței civile nr. 17/ CA din 24 ianuarie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2007.