ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1934/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 16 noiembrie 2006, reclamanta L.I.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor să se dispună anularea Hotărârii nr. 12908 din 27 octombrie 2006 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, deoarece prin materialul probator administrat a făcut dovada persecuției prevăzută de art. 1 lit. c) din legea menționată, în sensul că în perioada martie-decembrie 1944 a fost consemnată din ordinul autorităților.

Prin sentința civilă nr. 17/ CA din 24 ianuarie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei. Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că în perioada martie-decembrie 1944, reclamanta împreună cu familia sa a fost evacuată din fața frontului sovietic, din localitatea Sulița județul Botoșani, în județul Argeș, ca o măsură de protecție a populației, pentru prevenirea unor consecințe ale faptelor de război și nu ca o persecuție etnică. Instanța de fond a mai reținut că, nefăcându-se dovada persecuției etnice, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1. lit. c) din O.G.

nr. 105/1999. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta L.I.V. Recurenta susține că îndeplinește condițiile pentru a putea beneficia de drepturile acordate potrivit legii, deoarece evacuarea s-a executat la ordinul autorităților, după două săptămâni localitatea fiind ocupată de trupele sovietice. Invocă prevederile art. 1 lit. g) din O.G. nr. 105/1999, așa cum au fost introduse prin Legea nr. 323 din 6 iulie 2004. Examinându-se sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu (art. 1 lit. c)). Prin Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, care s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.

Se observă că atât textul O.G. nr. 105/1999, cât și cel al Normelor de aplicarea a acestei ordonanțe menționează expres că refugierea trebuie să se fi produs ca urmare a persecuțiilor de natură etnică la care a fost supusă persoana respectivă. Aceiași mențiune se face și la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, la care, prin Legea nr. 323 din 6 iulie 2004, invocată de recurentă, s-a adăugat lit. g) potrivit căreia beneficiară a prevederilor legale menționate este și persoana care a fost evacuată din locuință pe care o deținea. Ori, în cauză, reclamanta a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război: intrarea și înaintarea pe teritoriul României a trupelor sovietice, în cadrul operațiunilor militare din ultima parte a celui de-al doilea război mondial.

Este de necontestat că și persoanele care au fost evacuate din localitățile de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințe nefavorabile decurgând din această situație, dar legiuitorul, prin O.G. nr. 105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii de persoane. Astfel, situația în care s-a aflat recurenta în perioada martie - decembrie 1944 nu poate fi încadrată în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999. Rezultă că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul declarat urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.I.V., împotriva sentinței civile nr. 17/ CA din 24 ianuarie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2007.