ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 2757/2002, reclamanții D.E.,

I.A., I.T. și C.R. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice și Primăria Pătârlagele, obligarea acestora, în temeiul Legii nr.

10/2001, la restituirea în natură a suprafeței de 7967 mp, teren intravilan, situat

pe raza comunei Pătârlagele precum și construcția aflată pe acesta, imobile

care au fost preluate abuziv, conform Decretului nr. 83/1949.

În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că imobilele au aparținut

autorilor reclamanților (bunicilor acestora, I.C. și I.M.), ca urmare a

notificărilor transmise în condițiile Legii nr. 10/2001, prin două dispoziții

succesive ale Primăriei Pătârlagele s-a restituit în natură numai suprafața de

1350 mp teren și un imobil cu destinația de locuință, rămânând nerestituită

diferența până la 9511 mp

Prin sentința civilă nr. 45 din 4

februarie 2004, Tribunalul Buzău, secția civilă, a admis acțiunea și a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 7967 mp, teren intravilan, cu excepția

parcelei S

1

(pe care se află clădirea administrată de Primăria

Pătârlagele). A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru pronunțarea soluției, prima

instanță a reținut, potrivit probelor administrate în cauză, că terenul de 9511

mp a aparținut autorilor reclamanților fiind preluat abuziv de către stat, iar

suprafața de 7967 mp a cărei restituire a dispus-o, reprezintă diferența între

terenul trecut în patrimoniul statului și cel a cărui retrocedare a fost

obținută prin dispoziție a primarului.

În ce privește calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, s-a constat că aceasta nu a fost

justificată în cauză, nefiind îndeplinită ipoteza reglementată de art. 26 din

Legea nr. 10/2001 (întrucât unitatea deținătoare este cunoscută).

Apelul declarat de Primăria

Pătârlagele împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 1655/2004 a

Curții de Apel Ploiești (reținându-se în considerente că terenul poate fi

restituit în natură, fiind liber de construcții, cu excepția suprafeței S

1

,

de 463 mp).

Această hotărâre a fost casată,

urmare a recursului declarat de Primăria orașului Pătârlagele, prin decizia nr.

5489 din 5 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

În justificarea soluției de casare

s-a reținut că decizia din apel s-a fundamentat, în mod contradictoriu, pe

concluziile raportului de expertiză din care rezultă faptul că pe terenul

revendicat s-au construit, ulterior exproprierii, mai multe imobile, pe parcele

atribuite la cerere, din proprietatea statului.

S-a dispus ca, la rejudecare să fie

efectuată o expertiză completă, care să stabilească, pe baza actelor din dosar

și a situației din teren, suprafețele de teren ce nu pot fi restituite din

fosta proprietate a autorilor reclamanților, urmând să se aprecieze asupra

aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în sensul obligării pârâtei, fie de a le acorda reclamanților în

compensare alte bunuri sau servicii, fie despăgubiri în condițiile legii

speciale, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoanele îndreptățite.

Ca urmare a rejudecării, a fost

pronunțată decizia nr. 124 din 9 martie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă, potrivit căreia s-a admis apelul declarat de Primăria Pătârlagele și în

consecință, a fost schimbată în parte sentința, în sensul admiterii, în parte,

a contestației, respingerii cererii de restituire în natură a suprafeței de

7967 mp teren-intravilan și clădiri, constatării că reclamanții sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin despăgubiri pentru 7967 mp teren

intravilan și două construcții vechi (identificate prin raportul de expertiză).

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele deciziei s-a

reținut că terenul ce face obiectul litigiului nu poate fi restituit în natură,

deoarece, conform expertizei întocmite în cauză, acesta este alcătuit din

parcele care, fie au fost reconstituite altor persoane, fie au făcut obiectul

unui contract de vânzare-cumpărare, fie au fost concesionate de Primărie.

Ca atare, terenul nefiind liber,

reclamanților le sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1), coroborate cu

ale art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, conform cărora acestora li se

cuvin măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri).

Împotriva deciziei au declarat

recurs Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții.

Publice a criticat soluția, susținând că în mod greșit instanța de apel a

apreciat asupra îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii prin

despăgubiri, în condițiile în care imobilele nu au fost evaluate prin raportul

de expertiză, astfel încât nu există valoarea la care urmează a fi stabilită

despăgubirea.

Au fost invocate, de asemenea,

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, referitoare la modalitatea de

determinare a măsurilor reparatorii prin echivalent, precum și prevederile art.

28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care justifică legitimarea procesuală a

Ministerului Finanțelor Publice numai pentru situația în care unitatea

deținătoare nu este cunoscută.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

sub următoarele aspecte:

- Nesocotirea, prin soluția

adoptată, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la dezlegarea

problemelor de drept, dată prin decizia de casare.

Astfel, instanța de recurs a impus,

ca la rejudecare să fie avute în vedere dispozițiile art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia, atunci când imobilul nu poate fi

restituit în natură, urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în

compensare, alte bunuri sau servicii și doar în măsura în care o asemenea

compensare nu este posibilă sau oferta făcută nu este acceptată, se vor acorda

despăgubiri.

În speță, instanța de apel nu a fost

preocupată de respectarea acestei indicații exprese prin decizia de casare,

nesolicitând Primăriei Pătârlagele să facă o ofertă de compensare cu bunuri ori

servicii echivalente pentru suprafețele ce nu puteau fi restituite în natură.

- Instanța de apel a făcut o greșită

apreciere a concluziilor raportului de expertiză. În plus, expertul nu se putea

substitui instanței de judecată și să stabilească regimul diferitelor parcele

de teren pe baza actelor prezentate de părți, întrucât acesta era atributul

suveran al instanței.

- Stabilind că întreaga suprafață de

teren ar fi afectată de titlurile de proprietate emise altor persoane anterior

Legii nr. 10/2001, instanța a încălcat modalitățile de restituire în natură,

reglementate de art. 9, art. 10 alin. (3) sau art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, care impun o astfel de măsură reparatorie pentru terenurile neocupate

de construcții.

De asemenea, titlurile de

proprietate au fost emise ulterior transmiterii notificării de către

reclamanți, iar în ce privește concesionarea unei suprafețe de teren de către

primărie, această împrejurare a fost reținută de instanță ca un „dat”, deși nu

s-a făcut dovada concesionării.

Primăria orașului Pătârlagele a

formulat întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursurilor, susținând

caracterul legal al deciziei atacate, faptul că măsurile reparatorii prin

acordarea de despăgubiri constituie singura modalitate de reparație incidentă

în speță, față de situația juridică a imobilului.

de Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte urmează să constate tardivitatea

în declararea căii de atac.

Astfel, potrivit art. 301 C. proc.

civ., recursul se exercită în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce

face obiectul căii de atac.

În speță, decizia recurată a fost

comunicată părții la 23 mai 2007 (fila 96, apel), iar recursul acesteia a fost

transmis prin poștă la 17 aprilie 2007 (fila 7, recurs).

Împrejurarea că exercitarea

recursului s-a făcut prin reprezentant (D.G.F.P. Buzău) este lipsită de

relevanță din punct de vedere al termenului procedural înăuntrul căruia putea

fi exercitat dreptul de a supune cenzurii hotărârea instanței de apel (momentul

de la care a început să curgă termenul fiind acela al comunicării către parte,

respectiv, Ministerul Finanțelor Publice, și nu al luării la cunoștință de

hotărâre, de către reprezentantul acesteia).

În consecință, constatându-se

nesocotirea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., recursul urmează să fie

respins ca tardiv declarat.

de reclamanți, Înalta Curte constată următoarele:

- Criticile referitoare la

interpretarea concluziilor raportului de expertiză, care s-ar fi realizat prin

permiterea unei substituiri a expertului în atributul exclusiv al instanței, de

apreciere asupra regimului juridic al imobilului, sunt nefondate.

Faptul că expertul a făcut referire

în conținutul raportului întocmit, la acte juridice încheiate cu privire la

terenurile pe care urma să le individualizeze, nu înseamnă că acesta a

exercitat atribuții jurisdicționale, ci doar că a realizat o inserarea a unor

elemente ce i-au fost furnizate de părți.

Evaluarea situației juridice, a

regimului bunului imobil a realizat-o instanța de judecată, coroborând

mijloacele probatorii (înscrisurile la care se face referire în conținutul

raportului de expertiză, depuse de altfel, la dosar, având o astfel de valoarea

probatorie).

Or, raportat la situația de fapt

astfel determinată, instanța fondului a apreciat corect că nu este vorba de un

teren liber care să facă posibilă restituirea în natură.

Aceasta, în condițiile în care o

suprafață de 1404 mp a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat în anul 1999 (fila 34, apel); suprafața de 6586 mp a fost

reconstituită conform Legii nr. 18/1991 moștenitorilor defunctului B.N. (fila

36, apel), iar pe suprafața de 809 mp a fost edificată o construcție, urmare a

concesionării terenului de către primărie.

Or, asemenea elemente de fapt nu

puteau atrage, așa cum se susține în recurs, incidența art. 9, art. 10 alin.

(3) sau art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu obligația restituirii în

natură a bunului.

Întocmirea respectivelor acte

juridice (care au influențat regimul imobilului), nu a avut loc, așa cum se

pretinde, după transmiterea notificării, pentru a atrage sancțiunea nulității

datorită nerespectării interdicției de înstrăinare (titlul de proprietate emis

în baza Legii nr. 18/1991, deși eliberat în 2003, doar a finalizat o procedură

de reconstituire începută cu mult timp înainte și care parcursese deja etapele

privind punerea în posesie, întocmirea documentației, validarea propunerii de

către Comisia județeană).

De altfel, acesta nu poate fi

asimilat unui act de înstrăinare, fiind vorba de o reconstituire a

proprietății, în temeiul unei legi speciale de reparație.

Ca atare, instanța nu se putea opri

decât la adoptarea unei măsuri reparatorii prin echivalent, față de situația de

fapt relevată de probele administrate.

Sub acest aspect însă, critica

reclamanților, potrivit căreia au fost nesocotite dispozițiile deciziei de

casare, atunci când a fost determinată în concret, măsura reparatorie prin

echivalent, este întemeiată.

Pronunțând soluția de casare cu

trimitere, instanța de recurs a stabilit ca la rejudecare să fie avute în

vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul

obligării pârâtei, fie de a le acorda reclamanților, în compensare, alte bunuri

sau servicii, fie despăgubiri pentru situația în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată.

Aceasta presupunea ca instanța să

efectueze verificări și să pretindă pârâtei să producă dovezi în legătură cu

eventualele bunuri disponibile sau servicii care ar putea fi acordate în

compensare.

Pentru ca o asemenea măsură

reparatorie să poată deveni una efectivă, prin alin. (5) al art. 1 din Legea

nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 209/2005) s-a prevăzut că „primarii sau,

după caz conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au

obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice

calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să

cuprindă bunurile disponibile, sau, după caz, serviciile care pot fi acordate

în compensare”.

Or, neefectuând verificările sub

acest aspect, al posibilității acordării de măsuri compensatorii, conform

prevederilor legale menționate anterior, instanța de apel a nesocotit

dispozițiile deciziei de casare și în felul acesta, norma înscrisă în art. 315

C. proc. civ., care dă caracter obligatoriu chestiunilor de drept rezolvate de

instanța de recurs.

Reținând așadar, încălcare

dispoziției procedurale menționate, în temeiul art. 304 pct. 5 cu referire la

art. 313 C. proc. civ., recursul va fi admis pe acest aspect, casată decizia

atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca tardiv recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

civile nr. 124 din 9 martie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția mixtă.

Admite recursul declarat de reclamanții:

C.R., D.E., I.A. și I.T. împotriva aceleași decizii, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 octombrie 2007.