ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2007

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 2757/2002, reclamanții D.E., I.A., I.T. și C.R. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Pătârlagele, obligarea acestora, în temeiul Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a suprafeței de 7967 mp, teren intravilan, situat pe raza comunei Pătârlagele precum și construcția aflată pe acesta, imobile care au fost preluate abuziv, conform Decretului nr. 83/1949. În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că imobilele au aparținut autorilor reclamanților (bunicilor acestora, I.C.

și I.M.), ca urmare a notificărilor transmise în condițiile Legii nr. 10/2001, prin două dispoziții succesive ale Primăriei Pătârlagele s-a restituit în natură numai suprafața de 1350 mp teren și un imobil cu destinația de locuință, rămânând nerestituită diferența până la 9511 mp Prin sentința civilă nr. 45 din 4 februarie 2004, Tribunalul Buzău, secția civilă, a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură a suprafeței de 7967 mp, teren intravilan, cu excepția parcelei S 1 (pe care se află clădirea administrată de Primăria Pătârlagele). A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut, potrivit probelor administrate în cauză, că terenul de 9511 mp a aparținut autorilor reclamanților fiind preluat abuziv de către stat, iar suprafața de 7967 mp a cărei restituire a dispus-o, reprezintă diferența între terenul trecut în patrimoniul statului și cel a cărui retrocedare a fost obținută prin dispoziție a primarului. În ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, s-a constat că aceasta nu a fost justificată în cauză, nefiind îndeplinită ipoteza reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001 (întrucât unitatea deținătoare este cunoscută). Apelul declarat de Primăria Pătârlagele împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 1655/2004 a Curții de Apel Ploiești (reținându-se în considerente că terenul poate fi restituit în natură, fiind liber de construcții, cu excepția suprafeței S 1 , de 463 mp).

Această hotărâre a fost casată, urmare a recursului declarat de Primăria orașului Pătârlagele, prin decizia nr. 5489 din 5 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În justificarea soluției de casare s-a reținut că decizia din apel s-a fundamentat, în mod contradictoriu, pe concluziile raportului de expertiză din care rezultă faptul că pe terenul revendicat s-au construit, ulterior exproprierii, mai multe imobile, pe parcele atribuite la cerere, din proprietatea statului.

S-a dispus ca, la rejudecare să fie efectuată o expertiză completă, care să stabilească, pe baza actelor din dosar și a situației din teren, suprafețele de teren ce nu pot fi restituite din fosta proprietate a autorilor reclamanților, urmând să se aprecieze asupra aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării pârâtei, fie de a le acorda reclamanților în compensare alte bunuri sau servicii, fie despăgubiri în condițiile legii speciale, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptățite.

Ca urmare a rejudecării, a fost pronunțată decizia nr. 124 din 9 martie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, potrivit căreia s-a admis apelul declarat de Primăria Pătârlagele și în consecință, a fost schimbată în parte sentința, în sensul admiterii, în parte, a contestației, respingerii cererii de restituire în natură a suprafeței de 7967 mp teren-intravilan și clădiri, constatării că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin despăgubiri pentru 7967 mp teren intravilan și două construcții vechi (identificate prin raportul de expertiză). A fost menținut restul dispozițiilor sentinței. În considerentele deciziei s-a reținut că terenul ce face obiectul litigiului nu poate fi restituit în natură, deoarece, conform expertizei întocmite în cauză, acesta este alcătuit din parcele care, fie au fost reconstituite altor persoane, fie au făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, fie au fost concesionate de Primărie.

Ca atare, terenul nefiind liber, reclamanților le sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1), coroborate cu ale art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, conform cărora acestora li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri). Împotriva deciziei au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții. 1. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a criticat soluția, susținând că în mod greșit instanța de apel a apreciat asupra îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii prin despăgubiri, în condițiile în care imobilele nu au fost evaluate prin raportul de expertiză, astfel încât nu există valoarea la care urmează a fi stabilită despăgubirea.

Au fost invocate, de asemenea, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, referitoare la modalitatea de determinare a măsurilor reparatorii prin echivalent, precum și prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care justifică legitimarea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice numai pentru situația în care unitatea deținătoare nu este cunoscută. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. 2. Reclamanții au formulat critici sub următoarele aspecte: - Nesocotirea, prin soluția adoptată, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la dezlegarea problemelor de drept, dată prin decizia de casare.

Astfel, instanța de recurs a impus, ca la rejudecare să fie avute în vedere dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia, atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură, urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii și doar în măsura în care o asemenea compensare nu este posibilă sau oferta făcută nu este acceptată, se vor acorda despăgubiri. În speță, instanța de apel nu a fost preocupată de respectarea acestei indicații exprese prin decizia de casare, nesolicitând Primăriei Pătârlagele să facă o ofertă de compensare cu bunuri ori servicii echivalente pentru suprafețele ce nu puteau fi restituite în natură. - Instanța de apel a făcut o greșită apreciere a concluziilor raportului de expertiză.

În plus, expertul nu se putea substitui instanței de judecată și să stabilească regimul diferitelor parcele de teren pe baza actelor prezentate de părți, întrucât acesta era atributul suveran al instanței. - Stabilind că întreaga suprafață de teren ar fi afectată de titlurile de proprietate emise altor persoane anterior Legii nr. 10/2001, instanța a încălcat modalitățile de restituire în natură, reglementate de art. 9, art. 10 alin. (3) sau art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care impun o astfel de măsură reparatorie pentru terenurile neocupate de construcții. De asemenea, titlurile de proprietate au fost emise ulterior transmiterii notificării de către reclamanți, iar în ce privește concesionarea unei suprafețe de teren de către primărie, această împrejurare a fost reținută de instanță ca un „dat”, deși nu s-a făcut dovada concesionării.

Primăria orașului Pătârlagele a formulat întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursurilor, susținând caracterul legal al deciziei atacate, faptul că măsurile reparatorii prin acordarea de despăgubiri constituie singura modalitate de reparație incidentă în speță, față de situația juridică a imobilului. 1. În ce privește recursul exercitat de Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte urmează să constate tardivitatea în declararea căii de atac. Astfel, potrivit art. 301 C. proc. civ., recursul se exercită în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce face obiectul căii de atac. În speță, decizia recurată a fost comunicată părții la 23 mai 2007 (fila 96, apel), iar recursul acesteia a fost transmis prin poștă la 17 aprilie 2007 (fila 7, recurs).

Împrejurarea că exercitarea recursului s-a făcut prin reprezentant (D.G.F.P. Buzău) este lipsită de relevanță din punct de vedere al termenului procedural înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul de a supune cenzurii hotărârea instanței de apel (momentul de la care a început să curgă termenul fiind acela al comunicării către parte, respectiv, Ministerul Finanțelor Publice, și nu al luării la cunoștință de hotărâre, de către reprezentantul acesteia). În consecință, constatându-se nesocotirea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca tardiv declarat. 2. Cu privire la recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte constată următoarele: - Criticile referitoare la interpretarea concluziilor raportului de expertiză, care s-ar fi realizat prin permiterea unei substituiri a expertului în atributul exclusiv al instanței, de apreciere asupra regimului juridic al imobilului, sunt nefondate.

Faptul că expertul a făcut referire în conținutul raportului întocmit, la acte juridice încheiate cu privire la terenurile pe care urma să le individualizeze, nu înseamnă că acesta a exercitat atribuții jurisdicționale, ci doar că a realizat o inserarea a unor elemente ce i-au fost furnizate de părți. Evaluarea situației juridice, a regimului bunului imobil a realizat-o instanța de judecată, coroborând mijloacele probatorii (înscrisurile la care se face referire în conținutul raportului de expertiză, depuse de altfel, la dosar, având o astfel de valoarea probatorie). Or, raportat la situația de fapt astfel determinată, instanța fondului a apreciat corect că nu este vorba de un teren liber care să facă posibilă restituirea în natură.

Aceasta, în condițiile în care o suprafață de 1404 mp a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 (fila 34, apel); suprafața de 6586 mp a fost reconstituită conform Legii nr. 18/1991 moștenitorilor defunctului B.N. (fila 36, apel), iar pe suprafața de 809 mp a fost edificată o construcție, urmare a concesionării terenului de către primărie. Or, asemenea elemente de fapt nu puteau atrage, așa cum se susține în recurs, incidența art. 9, art. 10 alin. (3) sau art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu obligația restituirii în natură a bunului.

Întocmirea respectivelor acte juridice (care au influențat regimul imobilului), nu a avut loc, așa cum se pretinde, după transmiterea notificării, pentru a atrage sancțiunea nulității datorită nerespectării interdicției de înstrăinare (titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, deși eliberat în 2003, doar a finalizat o procedură de reconstituire începută cu mult timp înainte și care parcursese deja etapele privind punerea în posesie, întocmirea documentației, validarea propunerii de către Comisia județeană). De altfel, acesta nu poate fi asimilat unui act de înstrăinare, fiind vorba de o reconstituire a proprietății, în temeiul unei legi speciale de reparație. Ca atare, instanța nu se putea opri decât la adoptarea unei măsuri reparatorii prin echivalent, față de situația de fapt relevată de probele administrate.

Sub acest aspect însă, critica reclamanților, potrivit căreia au fost nesocotite dispozițiile deciziei de casare, atunci când a fost determinată în concret, măsura reparatorie prin echivalent, este întemeiată. Pronunțând soluția de casare cu trimitere, instanța de recurs a stabilit ca la rejudecare să fie avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării pârâtei, fie de a le acorda reclamanților, în compensare, alte bunuri sau servicii, fie despăgubiri pentru situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată. Aceasta presupunea ca instanța să efectueze verificări și să pretindă pârâtei să producă dovezi în legătură cu eventualele bunuri disponibile sau servicii care ar putea fi acordate în compensare.

Pentru ca o asemenea măsură reparatorie să poată deveni una efectivă, prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 209/2005) s-a prevăzut că „primarii sau, după caz conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile, sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”. Or, neefectuând verificările sub acest aspect, al posibilității acordării de măsuri compensatorii, conform prevederilor legale menționate anterior, instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei de casare și în felul acesta, norma înscrisă în art. 315 C. proc.

civ., care dă caracter obligatoriu chestiunilor de drept rezolvate de instanța de recurs. Reținând așadar, încălcare dispoziției procedurale menționate, în temeiul art. 304 pct. 5 cu referire la art. 313 C. proc. civ., recursul va fi admis pe acest aspect, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 124 din 9 martie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția mixtă. Admite recursul declarat de reclamanții: C.R., D.E., I.A. și I.T. împotriva aceleași decizii, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2007.