ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Constată că prin sentința civilă nr.

340 din 3 mai 2007 a Tribunalului Cluj a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanții U.Z., U.A., V.A., S.U.E. împotriva pârâtului Primarul municipiului

Cluj-Napoca și în consecință, a fost anulată dispoziția nr. 2182 din 27 iunie

2006 emisă de pârât, iar acesta obligat să emită o nouă dispoziția prin care să

dispună restituirea în natură către reclamanți a părților rămase neînstrăinate

din imobilul înscris în C.F. 8719 Cluj, nr. top. 11126, respectiv, terenul de

492 mp evidențiat în C.F., precum și apartamentele nr. 1 și 2 având nr.

top.11126/1/I și 11126/1/II înscrise în C.F. indiv. nr. 120596 și 120936, iar

pentru apartamentul nr. 3, având nr. top. 11126/1/III și terenul aferent, să le

facă propunere pentru acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale,

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost respinse cererile de

intervenție în interesul pârâtului formulate de intervenienții T.V., M.D. și

M.F.

A fost respinsă acțiunea față de

pârâta Primăria municipiului Cluj-Napoca, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 2182/2006 a Primarului municipiului

Cluj-Napoca s-a respins notificarea antecesoarei reclamanților, (L.A.M.H.,

decedată la data de 24 august 2005), prin care aceasta a solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, pe motiv că imobilul nu face

obiectul Legii nr. 10/2001, fiind preluat în baza unor decizii date de

Ministerul Finanțelor nr. 58582/1949 și nr. 69102/1949, pe baza avizului

comisiei de lichidare C.A.S.B.I.

Anterior, L.A.M.H. a intentat

acțiuni în instanță pentru constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, pentru

cele trei apartamente situate în imobil și, cu toate că hotărârile pronunțate

sunt contradictorii în ceea ce privește calificarea valabilității titlului de

preluare de către stat, două dintre ele statuând în sensul că trecerea în

proprietatea de stat s-a făcut fără titlu (pentru apartamentele nr. 1 și 2,

cumpărate de foștii chiriași M. și T., actualii intervenienți accesorii), iar

cea vizând apartamentul nr. 3, dobândit de C.I. și C.V., a stabilit că

preluarea s-a făcut cu titlu, în concepția art. 1 din Legea nr. 112/1995,

existența acestor contradicții este lipsită de relevanță. Aceasta, întrucât fac

obiectul Legii nr. 10/2001 atât imobilele preluate fără titlu, cât și cele

preluate cu titlu, după cum rezultă din art. 2 lit. h) și i) din lege.

Pentru partea înstrăinată

chiriașilor prin contract de vânzare-cumpărare, a cărui validitate a fost menținută

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv apartamentul nr. 3, s-a

constatat că sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

iar măsurile reparatorii cuvenite sunt în echivalent, constând în despăgubiri

în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în timp ce

partea rămasă neînstrăinată, (terenul de 492 mp și apartamentele nr. 1 și 2),

trebuie restituită în natură, potrivit art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Urmare a admiterii acțiunii reclamanților

au fost respinse cererile de intervenție în interesul Primarului municipiului

Cluj-Napoca de către T.V. și M.D. și F., foștii chiriași ai apartamentelor nr.

1 și 2, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin

hotărâri judecătorești irevocabile.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, care au solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul

obligării intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața

primei instanțe, reprezentând onorariul avocațial achitat potrivit chitanței

nr. 06059102 din 13 martie 2007, în valoare de 1.000 lei.

Sentința a fost atacată cu apel și

de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, acesta solicitând

schimbarea hotărârii sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În motivare, pârâtul a susținut că

hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât imobilul în discuție

nu face obiectul Legii nr. 10/2001, preluarea de către stat nefiind guvernată

de o normă legală aferentă perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 2989. În speță,

având în vedere că înființarea Casei de Administrare și Supraveghere a

Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) s-a făcut în temeiul Legii nr. 91 din 9

februarie 1945, se poate concluziona că preluarea nu a fost abuzivă, deoarece

s-a făcut pentru motive care țineau de siguranța statului și de perioada de

război, iar împrejurarea că preluarea efectivă s-a realizat la o dată

ulterioară este lipsită de importanță.

Împotriva hotărârii au exercitat

apel și intervenienții accesorii M.D. și M.F., care au solicitat schimbarea

acesteia în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamanților și

admiterii cererii lor de intervenție, deoarece greșit s-a reținut incidența

autorității de lucru judecat și a preluării imobilului în litigiu în cadrul

perioadei de referință a Legii nr. 10/2001.

Este corect precizat că în privința

celor trei apartamente ce compun imobilul s-au pronunțat hotărâri judecătorești

irevocabile contradictorii asupra existenței ori inexistenței titlului de

trecere a imobilului în proprietate de stat, începând cu sentința civilă nr.

15085/1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, ce a soluționat plângerea intentată de

L.A.M.H. ținând seama de dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Este vorba, apoi, despre deciziile

civile nr. 1816 din 12 septembrie 2003, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 1,

nr. 2405 din 15 octombrie 2003, pentru apartamentul nr. 2, și nr. 2520 din 27

octombrie 2003, referitoare la apartamentul nr. 3, doar contractul de

vânzare-cumpărare pentru acesta din urmă fiind menținut în vigoare de către instanța

de judecată.

Intervenienții au arătat de ce nu

există identitatea de părți cerută prin art. 1202 C. civ., raportându-se la

persoanele care au reprezentat în instanță unitatea administrativ-teritorială,

respectiv Statul Român, au prezentat argumente în legătură cu evoluția

legislativă a noțiunii de „titlu”, invocând faptul că niciodată reclamanții, în

cadrul litigiilor anterioare, nu au cerut, printr-un petit expres, să se

constate preluarea fără titlu a imobilului de către stat, concluzia fiind aceea

că nu sunt întrunite cerințele art. 1202 C. civ.

Ca atare, s-a susținut că nu se

poate reține caracterul abuziv al preluării imobilului, iar Legea nr. 10/2001

este inaplicabilă.

Apelurile au fost respinse, ca

nefondate, prin decizia civilă nr. 413/A a Curții de Apel Cluj.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că tribunalul a stabilit în mod corect, în concordanță cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, că se impune restituirea în natură către

reclamanți a apartamentelor nr. 1 și 2 din imobil, în privința cărora

contractele de vânzare-cumpărare perfectate cu foștii chiriași, în baza art. 9

din Legea nr. 112/1995, au fost anulate prin hotărâri judecătorești

irevocabile.

Aceasta întrucât, independent de

reprezentantul legal pe care l-a avut Statul Român ori unitatea administrativ

teritorială, Municipiul Cluj-Napoca, în procesele anterioare ce au vizat

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare intervenite

asupra celor trei apartamente, dispoziția emisă asupra notificării antecesoarei

reclamanților, nr. 2182 din 27 iunie 2006, ulterioară rămânerii irevocabile a

hotărârilor judecătorești în toate cele trei procese, dar și după intrarea în

vigoare a art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005, este dată cu nesocotirea

vădită a acestei norme imperative, care stabilește obligativitatea restituirii

în natură a imobilelor înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale.

Toate cele trei procese care s-au

finalizat prin pronunțarea deciziilor civile nr. 1816 din 12 septembrie 2003,

nr. 2405 din 15 octombrie 2003 și nr. 2520 din 27 octombrie 2003, de către

Curtea de Apel Cluj, au avut în vedere dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, republicată, referitoare la buna ori reaua-credință a chiriașilor

cumpărători și consecințele ce decurg asupra valabilității ori nevalabilității

actelor juridice de înstrăinare.

Deși arată că nu se poate reține

excepția autorității de lucru judecat în legătură cu caracterul titlului de

preluare a imobilului de către stat, susținând că, într-adevăr, problema

existenței titlului de preluare și a valabilității lui a fost cercetată de

către instanțe doar incidental, intervenienții M. omit să ia în calcul că, în

decizia civilă nr. 1816/2003 a Curții de Apel Cluj, dată în contradictoriu

chiar cu aceștia (care au avut calitatea de pârâți în dosarul nr. 3870/2003) se

reține, ceea ce, indubitabil, este opozabil actualilor apelanți, că imobilul

din Cluj-Napoca, a fost preluat fără titlu în patrimoniul statului, împrejurare

statuată prin raportare la o hotărâre judecătorească anterioară, sentința

civilă nr. 15085 din 8 decembrie 1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care

tranșează această chestiune juridică.

S-a reținut, în același timp,că tot

în conținutul deciziei civile nr. 1816/2003 a Curții de Apel Cluj, opozabilă

intervenienților și intrată în puterea lucrului judecat, au fost clarificate

împrejurările privitoare la lipsa titlului de preluare, la reaua lor credință

la data cumpărării apartamentului nr. 1 și incidența art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, constatări ce determină și aplicarea prevederilor art. VI

din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, s-a reținut că în mod

eronat au pretins apelanții M. că în considerentele hotărârii criticate s-a

instituit o prezumție absolută de preluare abuzivă a imobilului, ceea ce ar fi

contrar jurisprudenței C.E.D.O. și nu ar face posibilă o apreciere adecvată de

către instanță, pe baza elementelor concrete ale cauzei, prin simplul fapt că

bunul a trecut în proprietate de stat după data de 6 martie 1945 (respectiv, în

temeiul Decretului nr. 228/1948 pentru desființarea C.A.S.B.I. și reglementarea

conservării, administrării și lichidării bunurilor administrate de această

casă, prin emiterea deciziilor din anul 1949 de către Ministerul Finanțelor),

de vreme ce Legea nr. 10/2001 reglementează, expres, caracterul abuziv al unei

astfel de preluări, în conținutul art. 1 alin. (1) lit. h) și i), incluzând în

această categorie orice alte imobile preluate cu titlu valabil, în concepția

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, dar și orice alte imobile preluate

fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării.

A fost găsit neîntemeiat și apelul

reclamanților, care a vizat exclusiv neacordarea cheltuielilor de judecată ce

li s-au ocazionat în fața primei instanțe, pe baza art. 274 C. proc. civ., în

condițiile în care reclamanții au pretins că sunt îndreptățiți să recupereze de

la pârâți cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial suportat

prin chitanța nr. 06059102 din 13 martie 2007 (în cuantum de 1.000 lei), deși

această chitanță la care au făcut trimitere nu există la dosar, nedepunându-se

nici în fața tribunalului și nici în dosarul de apel.

Împotriva deciziei au declarat

recurs pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca și intervenienții accesorii

M.D. și M.F.

1) Pârâtul a susținut caracterul

nelegal al deciziei sub următoarele aspecte:

- Deși în considerentele deciziei se

reține existența unor hotărâri contradictorii asupra calificării valabilității

titlului statului, se trece cu ușurință peste noțiunea „cu titlu” așa cum

rezultă ea din dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Aceasta, întrucât în speță este

vorba de un imobil care intră sub incidența Legii nr. 91 din 9 februarie 1945

privind înființarea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice

(C.A.S.B.I.), potrivit căreia se reglementa „administrarea bunurilor mobile și

imobile, aparținând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenția de Armistițiu

din 12 septembrie 1944 și anume: statele german și ungar, persoanele fizice și

juridice de naționalitate germană sau ungară, ori persoanele cu reședința sau

sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei ori în teritoriile ocupate”.

Cu toate că există o listă anexă în

care apar bunurile care au făcut obiectul confiscării, nu se poate spune că

este vorba tot de o preluare abuzivă.

Având în vedere că Legea nr. 91 din

9 februarie 1945 este anterioară datei de 6 martie 1945, data instalării

primului guvern comunist în România, bunurile mobile sau imobile care au intrat

sub incidența ei nu pot fi considerate ca făcând parte din categoria bunurilor

preluate abuziv.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

critici, susținând următoarele:

- Încălcarea, de către instanța de

apel, a principiului contradictorialității, în condițiile în care decizia

recurată se întemeiază, în principal, pe dispozițiile art. VI din Titlul I al

Legii nr. 247/2005 („imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale,

obiect al unor acte desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se

restituie în natură”), în condițiile în care nici sentința apelată și nici

părțile nu au invocat acest text, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

- Nemotivarea respingerii apelului

Primarului municipiului Cluj-Napoca (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, deși instanța reține în

considerente că a luat în examinare apelurile declarate de toate părțile în proces

și apoi, că toate apelurile sunt nefondate, respingerea apelului pârâtului s-a

făcut fără niciun fel de motivare. Cum recurenții sunt intervenienți în

interesul pârâtului, înțeleg să invoce acest viciu al hotărârii, de natură să

afecteze dreptul de apărare al pârâtului.

- Interpretarea greșită a

dispozițiilor legale aplicabile (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța a făcut o aplicare eronată

a prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură a

bunurilor, întrucât, chiar în condițiile anulării irevocabile a actului de

înstrăinare subsecvent, trebuia să mai fie îndeplinite două condiții: preluarea

abuzivă a bunului; cel care revendică să fie fostul proprietar sau moștenitorul

acestuia.

Or, în speță, nu este incidentă

situația unei preluări abuzive, pentru că motivele preluării nu sunt cele

specifice statului comunist, ținând mai degrabă de interesele superioare de

război ale României.

Este vorba despre o prezumție

relativă de preluare abuzivă care admite, în concret, dovada contrară și de

aceea, raportat la considerentele deciziei, recurenții înțeleg să invoce

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 10/2001 raportat la art. 44 alin. (2) din Constituție.

- Interpretarea greșită a susținerilor

recurenților și a actelor depuse la dosarul cauzei, în condițiile în care

proiectul de lege care nu a trecut de Parlament preconiza stabilirea

caracterului abuziv al preluărilor făcute de C.A.S.B.I., ceea ce înseamnă că

intenția legiuitorului trebuie înțeleasă în sensul că în această situație nu

este incidentă Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut în mod

eronat că prin proiectul de lege se urmărea ca aceste imobile să fie exceptate

și deci, prin respingerea proiectului intenția legiuitorului a fost să mențină

aceste bunuri în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Intimații au formulat întâmpinare

prin care au solicitat respingerea recursurilor arătând, în esență, că

preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără titlu, iar Legea

nr. 91/1945 a fost modificată succesiv (prin Legea nr. 826/1946, Legea nr.

998/1946 și Decretul nr. 228/1948), acte normative promulgate după 6 martie

1945, data de referință a Legii nr. 10/2001.

Examinând cu prioritate aspectul

vizând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (conform precizării

ulterioare, fila 49, recurs), Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite

cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a da curs solicitării. Aceasta,

față de împrejurarea că aprecierea asupra modalității de preluare și a

valabilității titlului statului s-au realizat în procese anterioare ale

părților, astfel încât, chiar în ipoteza admiterii invocatei

neconstituționalități nu ar fi putut avea drept consecință suprimarea efectelor

autorității de lucru judecat ale hotărârilor irevocabile anterioare.

Contrar susținerii recurenților, în

ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate, aceștia nu ar fi putut să

demonstreze în fața instanței faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu

valabil, pentru că aceasta ar fi însemnat să combată și să demonstreze în

contra statuărilor făcute printr-o hotărâre judecătorească (decizia nr. 1816

din 12 septembrie 2003 a Curții de Apel Cluj) intrată în puterea lucrului

judecat.

Examinând criticile deduse judecății

prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul declarat de Primarul

municipiului Cluj este nefondat și urmează să fie respins în consecință:

Astfel, criticile pârâtului care

vizează nevalabilitatea titlului statului ignoră faptul că această chestiune a

fost tranșată jurisdicțional anterior și ca atare, ea nu mai poate fi supusă

unei noi evaluări a instanței de judecată, pentru că hotărârea irevocabilă care

a statuat asupra acestui aspect se impune în prezenta cauză prin efectul

pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest sens, se constată că prin

decizia civilă nr. 1816 din 12 septembrie 2003 a Curții de Apel Cluj, care a

soluționat irevocabil litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului încheiat de pârâții M., s-a reținut preluarea fără titlu valabil a

imobilului de către Statul Român și reaua-credință a dobânditorilor la

încheierea actului (cu consecința desființării contractului).

În litigiul care a tranșat astfel

asupra nevalabilității titlului statului, unitatea administrativ-teritorială

(municipiul Cluj) în reprezentarea căreia stă în prezentul proces

recurentul-pârât, a avut calitatea de parte (fiind reprezentată de consiliul

local, cel care, ca organ de conducere al persoanei juridice procedase la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare).

Ca atare, fiind vorba de statuări

jurisdicționale făcute într-o procedură judiciară în care unitatea

administrativ-teritorială pe care o reprezintă recurentul a stat în judecată,

efectul pozitiv al lucrului judecat pe acest aspect (al nevalabilității

titlului statului) se manifestă cu caracter absolut, nefiind susceptibil de

dovada contrară.

Potrivit art. 1200 pct. 4 și art.

1202 alin. (2) C. civ., prezumția de lucru judecat (forma în care se manifestă

autoritatea de lucru judecat, atunci când nu există identitatea de elemente

reglementată de art. 1202 C. civ., ci doar o suprapunere a chestiunii

litigioase) are caracter absolut în relația dintre părțile procesului, care nu

vor putea să demonstreze în contra a ceea ce s-a statuat.

Ca atare, aspectul incidental dedus

judecății anterior (în legătură cu nevalabilitatea preluării bunului de către

stat) și pe care instanța a trebuit să-l soluționeze în prealabil, pentru a se

putea pronunța asupra nulității invocate a contractului de vânzare-cumpărare, a

intrat în autoritate de lucru judecat, care se repercutează în prezentul proces

prin efectul ei pozitiv (care interzice reluarea dezbaterii asupra acestui

aspect).

În ce privește susținerea că

imobilul nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001 (raportat la momentul la

care a fost preluat bunul), acest aspect a fost de asemenea, dezlegat în

procesul anterior, unde valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare asupra

imobilului din litigiu a fost analizată cu referire la dispozițiile art. 46

alin. (2) [actualmente art. 45 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente,

constatând că, chestiunea nevalabilității titlului statului a fost tranșată de

o manieră irevocabilă, care nu mai permite formularea criticilor de

nelegalitate decât prin încălcarea principiului autorității de lucru judecat,

recursul pârâtului urmează să fie respins ca nefondat.

intervenienților accesorii, se constată de asemenea, că are caracter nefondat.

Astfel:

- Critica vizând încălcarea

principiului contradictorialității, cu motivarea că instanța ar fi făcut

referire la un alt text de lege (art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005)

care nu ar fi constituit temei al pretențiilor reclamanților și nici nu a fost

reținut de prima instanță în motivarea sentinței, nu poate fi primită.

Contrar susținerii recurenților,

instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic, motivându-și soluția pe baza

unor texte de lege care s-ar fi situat în afara dezbaterii judiciare.

Reclamanții și-au fundamentat în

drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, iar prima instanță, motivând

soluția de restituire în natură a făcut referire la dispozițiile art. 7, art. 9

din Legea nr. 10/2001 și art. VII (menționat dintr-o evidentă eroare materială

întrucât textul se referă la republicarea legii, fiind vorba în realitate, de art.

VI) din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, indicarea în

considerentele deciziei de apel a textului menționat nu reprezintă altceva

decât justificarea soluției vizând restituirea în natură a unei părți din

imobil în același cadru legal în care procedase și prima instanță (cu

respectarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată).

- Susținerea referitoare la

nemotivarea respingerii apelului primarului nu se poate constitui într-o

critică de nelegalitatea de natură să ducă la admiterea recursului.

Pe de o parte, decizia analizează

criticile formulate atât de către pârât cât și de către intervenienți cu

privire la nevalabilitatea titlului statului (faptul că aceste critici sunt

redate distinct, conform cererii de apel a fiecărei părți și apoi, cercetate împreună

fiind impus de necesitatea definitivării analizei pe unul din aspectele deduse

judecății prin cele două apeluri).

Pe de altă parte, recurenții invocă

acest aspect, cu repercusiuni, cum susțin, asupra dreptului de apărare al

pârâtului, din poziția procesuală de intervenienți accesorii.

Or, nesocotirea dreptului de apărare

al uneia dintre părți, în măsura în care a avut loc, poate fi invocată de către

partea lezată și care ar justifica astfel, un interes.

În speță însă prin criticile

formulate în recursul declarat, pârâtul nu invocă un asemenea motiv de

nelegalitate.

- Criticile vizând modalitatea în

care bunul a intrat în patrimoniul statului și faptul că statul ar deține un

titlu valabil asupra acestuia, nu pot fi primite pentru considerente arătate anterior

cu privire la recursul pârâtului.

Astfel, în egală măsură recurenților

intervenienți li se opune statuarea anterioară a instanței (decizia nr.

1816/2003 a Curții de Apel Cluj) în legătură cu nevalabilitatea titlului

statului.

Fiind părți în acel litigiu,

recurenților le sunt opozabile, cu valoarea relativității, efectele hotărârii

judecătorești.

Această relativitate presupune pe de

o parte, relativitatea efectelor obligatorii (respectiv, executarea raportului

judiciarmente stabilit) și pe de altă parte, relativitatea lucrului judecat.

Sub acest ultim aspect, astfel cum

s-a arătat anterior, părțile nu mai pot pune în discuție, în cadrul unui alt

proces, ceea ce o primă instanță a rezolvat deja (indiferent că este vorba de o

chestiune litigioasă dedusă judecății pe cale principală sau incidentală).

Cea de-a doua instanță nu numai că

nu poate relua dezbaterile asupra acestui aspect (în speță, nevalabilitatea

titlului statului), dar este obligată să țină seama de ceea ce s-a tranșat deja

jurisdicțional pentru că altminteri, s-ar nesocoti principiul autorității de

lucru judecat, care, în manifestarea efectului său pozitiv presupune ca o

instanță să nu contrazică ceea ce a statuat o instanță anterioară.

- Faptul că susținerile

recurenților-intervenienți (în legătură cu un proiect de lege care nu a fost

adoptat de Parlament) ar fi fost interpretate greșit de către instanță nu se

poate circumscrie vreunui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art.

304 C. proc. civ.

Astfel de susțineri nu pot fi asimilate

unui act juridic care să fi fost interpretat eronat, schimbându-i-se natura și

înțelesul vădit neîndoielnic, iar proiectul de lege la care se face referire

fiind lipsit de existență juridică, nu poate avea consecințele pe care le

pretind recurenții asupra includerii sau nu a bunului în categoria celor care

cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Potrivit considerentelor arătate,

toate criticile formulate de intervenienți au fost găsite neîntemneiate și

recursul acestora urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursul

declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca și recursul declarat de

intervenienții M.D. și M.F. împotriva deciziei nr. 413/A din 15 noiembrie 2007

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2009.