ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7515/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7515/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

A dispus anularea

dispoziției nr. 271 din 15 noiembrie 2004 emisă de intimatul orașul Predeal

prin primar, și l-a obligat pe acesta să emită o nouă

decizie prin care să soluționeze notificarea formulată de contestatori

cu privire la

imobilul situat în Predeal, prin acordarea măsurilor

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

A respins restul

pretențiilor formulate de contestatori în contradictoriu cu intimatul orașul

Predeal prin primar.

A respins cererea

de intervenție accesorie în interesul intimatului orașul Predeal prin primar

formulată de intervenienții A.R.V. și A.R.

A anulat

contestația formulată de contestatori în contradictoriu cu intimata Primăria

orașului Predeal, ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale

de folosință a acestei intimate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Dispoziția

nr. 271 emisă la data de 15 noiembrie 2004 de către intimatul orașul Predeal

prin primar, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului

teren, situat în Predeal,

formulată de contestatori, motivat de

faptul că aceștia nu au depus actele necesare în vederea restituirii dreptului

pretins.

La data de 25

octombrie 1947, Primăria orașului Predeal a transmis Serviciului de Constatare

Circa a V-a, adresa nr. 2565, prin care a solicitat acestuia să-i comunice

valoarea locativă a vilei H.P., ce a fost rechiziționată, în vederea stabilirii

chiriei.

Din tabelul

întocmit de orașul Predeal referitor la vilele care au fost rechiziționate

rezultă că imobilul situat în Predeal, a fost rechiziționat de la numitul P.E.

Răspunzând unei

adrese formulată de contestatori, Primăria orașului Predeal a învederat, prin

actul înscris în evidențele sale, sub nr. 10586 din 12 noiembrie 2001, că

imobilul situat în Predeal, a constituit proprietatea numitului H.P., precizând

totodată că nu deține acte despre perioada în care persoana menționată a

figurat coproprietar sau

despre modul în

care acest imobil a fost înscris pe rolul fiscal.

Referitor la

calitatea contestatorilor de moștenitori ai proprietarului imobilului în

litigiu, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 22 ianuarie 1951 a survenit decesul numitului P.H.,

iar din

testamentul întocmit, la data de 29 septembrie 1942, de către acesta, rezultă

că el a avut patru copii: P.A., P.R., P.G.W. și P.C.

La data de 21

martie 1969 a survenit decesul numitului P.G.W., iar la data de 27 septembrie

1980, a murit P.R., ambii fiind fiii numitului P.H..

Din certificatul

de deces emis de către Primăria din Bologna rezultă că la data de 14 mai 1989,

a survenit decesul numitei P.C., iar din certificatul de deces seria D4, nr.

683601, emis de Consiliul Popular al sectorului 6 București reiese că la data

de 1 decembrie 1974 a decedat P.A.

Din certificatele

de naștere nr. 1925/41/71 și nr. 1920/2/9, emise Parohia Evanghelică A.B.

Viena, precum și din copia certificatului de căsătorie nr. 76 din 7 octombrie

1978, emis de Districtul Chelsea rezultă că A.P. și K.M.P., contestatorii din

prezentul proces, au calitatea de succesori în drepturi ai lui R.P., iar din

certificatul de botez emis de

Dioceza Viena din Districtul Viena

rezultă că la data de 30 ianuarie 1928 s-a născut contestatorul F.F., părinții

săi fiind H.F. și C. născută P., fiica lui H.P. și a S.P., născută T.

Din dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că

obiectul de

reglementare al acestui act normativ îl constituie măsurile

reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 130/1940 asupra rechizițiilor.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt

îndreptățite la măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură sau, după caz,

prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar art.

4 alin. (2) din același act normativ stipulează că de prevederile Legii nr.

10/2001 beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Art. 22 din Legea

nr. 10/2001, în redactarea pe care aceasta a avut-o la

data emiterii dispoziției contestate, prevedea că actele doveditoare

ale dreptului

de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această

calitate vor fi depuse

ca anexe ale notificării, odată cu aceasta sau în termen de

cel mult 18

luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prorogat

succesiv și a expirat la data de 1 iulie 2003.

Aceste dispoziții

legale au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, astfel că, potrivit art. 23

din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, ori, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate

pot fi depuse până la soluționarea notificării.

De asemenea, în

urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 24 alin. (1)

și (2) din actul normativ menționat statuează că, în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura

reluării abuzive și că persoana individualizată

în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus sau, după caz,

s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

Instanța de fond,

având în vedere principiul aplicării imediate a legii civile noi ce reglementează

aplicarea în timp a legii civile, s-a raportat în analizarea contestației

dedusă judecății la dispozițiile legale menționate, motivând că potrivit

regulilor juridice ce guvernează aplicarea legii civile în timp, legea nouă se

aplică de la data intrării ei în vigoare, fără a se putea fi considerată

retroactivă, atât situațiilor juridice ce se vor naște, modifica sau stinge

după

această dată, cât și situațiilor

juridice în curs de formare, modificare sau stingere

la data intrării ei

în vigoare.

Instanța de fond

a motivat, având în vedere dispozițiile art. 22.1 lit. b), lit. d) și lit. h)

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că materialul

probator administrat în cauză este de natură a atesta atât dreptul de

proprietate al antecesorului contestatorilor asupra imobilului revendicat și

preluarea acestuia de către stat în perioada de

referință a legii, cât și calitatea lor

de succesori în drepturi ai

acestuia.

S-a constatat că,

la dosarul cauzei, contestatorii au depus acte care emană de la autoritățile

statului și care atestă că imobilul în litigiu fost preluat de stat în temeiul

Legii nr. 139/1940 vizând rechizitiile, de la H.P., în acest sens fiind

semnificative mențiunile existente în actul datat 25 octombrie 1947 și în actul

intitulat „ tabel de vile ce sunt rechiziționate ".

S-a reținut că

deși în cel de-al doilea înscris la care s-a făcut referire, numele persoanei

față de care a operat măsura rechiziției a fost trecut ca fiind

„P.E.", în raport de probele administrate în

cauză, aceasta nu poate fi

considerată decât o greșeală săvârșită cu

prilejul scrierii numelui persoanei în privința căreia a operat această măsură.

Tribunalul Brașov

a reținut că, prin dispoziția contestată, orașul Predeal prin primar a lăsat

nesoluționate pretențiile pe care contestatorii le-au formulat cu privire la

imobilul ce are destinația de construcție în litigiu, dispoziția emisă vizând

numai imobilul cu destinația de teren situat în Predeal.

Tribunalul Brașov

a motivat că nu poate fi primită însă solicitarea contestatorilor, de

stabilire, direct de către instanță, în cadrul procesului, a modalității de

restituire a imobilului pentru care au formulat notificare deoarece ar fi

eludate dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 care prevăd obligația de

a stabili aceste măsuri în sarcina entității investită cu soluționarea

notificării iar

în speță, prin dispoziția atacată, s-a statuat doar asupra

calității contestatorilor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001

cu privire la imobilul-teren situat în Predeal, și numai aceste statuări pot fi

cenzurate de instanță.

Instanța de fond

a conchis că intimatul orașul Predeal prin primar urmează să emită o nouă

dispoziție prin care să stabilească măsurile reparatorii ce li se cuvin

contestatorilor, în cadrul procedurii de stabilire a acestor măsuri intimatul

urmând să determine cu exactitate situația juridică actuală a imobilului ce a

aparținut antecesorului contestatorilor.

Având în vedere

soluția de admitere în parte a contestației, instanța de fond a respins cererea

de intervenție accesorie formulată în interesul intimatului orașul Predeal de

intervenienții A.V. și A.R.

Împotriva

sentinței menționate au declarat apel contestatorii, care au

cerut schimbarea în parte a sentinței în sensul

admiterii cererii lor de restituire în

natură a imobilului, susținând că

prima instanță trebuia să soluționeze pe fond cererea de restituire în natură,

dispunând acordarea măsurilor reparatorii.

Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

37 Ap din 4 aprilie 2007 a admis apelul declarat de

contestatorii A.P., K.M.P. și F.F. împotriva

sentinței civile

nr. 301 din 6 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a casat-o

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a motivat că procedura soluționării notificării emise

în temeiul Legii nr. 10/2001 este subsumată

exercitării

unui drept subiectiv civil, având caracter necontencios, dar obligatoriu,

potrivit

art. 109 C. proc. civ. iar în cazul în care nu este soluționată în mod

corespunzător, deschide celor vătămați accesul la jurisdicția civilă pentru a

fi finalizată iar modalitatea în care entitatea investită înțelege să răspundă

la notificare nu trebuie să afecteze interesele persoanei îndreptățite și nici

să o

lipsească de posibilitatea de a-și

apăra drepturile recunoscute de lege.

Instanța de apel a mai reținut că, atâta timp cât contestația nu este o

cale

de atac în cadrul unei proceduri administrativ-jurisdicționale,

instanța de judecată nu poate aplica mijloacele procedurale specifice unei

asemenea jurisdicții iar, în speță, în mod greșit prima instanță a considerat

că nu este competentă să stabilească în ce măsură imobilul poate fi restituit

în natură sau

prin echivalent și nici nu a administrat probe în acest

sens, refuzând soluționarea în fond a pricinii, cu încălcarea normelor de

competență procesuală.

Instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 297

alin. (1) C. proc. civ. deoarece prima instanță nu a intrat

în cercetarea fondului și, având în vedere considerentele expuse, a admis

apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului Brașov.

A statuat

totodată că se impune completarea probatoriului, fiind utilă efectuarea unei

expertize judiciare care să identifice și să lămurească situația juridică a

imobilului construcție și teren care a aparținut antecesorului contestatorilor

pentru a se determina natura măsurilor reparatorii ce li se cuvin contestatorilor

în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv posibilitatea de restituire în natură

sau prin echivalent, situație în care se va stabili valoarea reală a

imobilului.

Împotriva acestei

din urmă decizii au declarat recurs recurenții-contestatori A.P., K.M.P. și

F.(F.)F.

Recurenții-contestatori

au susținut că, deși în mod corect instanța de apel a constatat faptul că

existența dreptului lor de a obține măsurile reparatorii reglementate de Legea

nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu „a intrat în puterea lucrului

judecat și că instanțele de judecată sunt competente să dispună ele însele

acordarea acestor măsuri reparatorii de către contestatori" totuși, în mod

greșit a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, apreciind că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., decizia pronunțată

fiind nelegală, sub acest aspect.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenții au

susținut că prima instanță a stabilit faptul că contestatorii sunt moștenitorii

fostului proprietar al imobilului a cărui restituire se cere și că sunt

îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr.

10/2001 iar aceste aspecte nu au implicat o simplă stabilire a calității

procesuale active a contestatorilor.

S-a arătat că, în

cazul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală

activă aparține persoanelor care au formulat notificări de

acordare a măsurilor reparatorii și care se

pretind îndreptățite la acordarea acestor

măsuri iar

determinarea existenței calității de persoană îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii este un aspect de fond în cadrul contestației. A stabili

că reclamantul/contestatorul nu este îndreptățit la acordarea măsurilor

reparatorii, fie pentru că nu este succesorul proprietarului deposedat, fie

pentru că nu a făcut dovada proprietății autorului său asupra imobilului a

cărui restituire se cere înseamnă a respinge contestația ca nefondată iar a

decide că reclamantul/contestatorul este îndreptățit la acordarea măsurilor

reparatorii înseamnă a soluționa același aspect de fond în cadrul contestației,

dar prin pronunțarea unei soluții contrare.

Recurenții-contestatori

au susținut că, astfel fiind, dacă prima instanță stabilește că reclamantul este

îndreptățit la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr.

10/2001, așa cum este cazul în speță, aceasta intră în cercetarea fondului și,

în aceste condiții, este exclusă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de

către instanța de apel. Prin urmare, în raportul juridic dedus judecății,

instanța de apel trebuia să rețină cauza pentru soluționare, să stabilească și

să dispună ea însăși acordarea măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor,

decizia de trimitere a cauzei primei instanțe fiind nelegală din acest punct de

vedere.

Recurenții-contestatori

au mai susținut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără

titlu valabil, că din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul

instanței de fond rezultă că pe teren există construcția ce s-a aflat în

proprietatea autorului lor, fiind edificate însă și anumite construcții noi,

dar imobilul trebuie să le fie restituit în totalitate în natură deoarece în

cauză nu este aplicabilă excepția de la restituirea în natură reglementată în

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a motivat că, atâta timp cât

singurul aspect faptic care prezintă relevanță în cauză este acela că imobilul

alcătuit din teren și construcție a fost preluat fără titlu valabil de către

Statul Român, în măsura în care instanța de recurs statuează că limitările

obligației de restituire reglementate în Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile

imobilelor preluate fără titlu valabil, nu există nici un impediment pentru ca

instanța de recurs, soluționând recursul, să dispună ea însăși restituirea în

natură a imobilului către contestatori, deoarece toate aspectele de fond care

prezintă relevanță în pronunțarea soluției au fost pe deplin stabilite de către

prima instanță de judecată și menținute în cursul apelului.

În subsidiar,

recurenții-contestatori au cerut instanței de recurs, în cazul în care va

aprecia că se impune cu necesitate casarea cu trimitere, să dezlege, în temeiul

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problema de drept a aplicabilității, în

ipoteza imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil, a limitărilor

obligației de restituire în natură reglementate în Legea nr. 10/2001.

Recursul este

nefondat pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 297

alin. (1) C. proc. civ., „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".

Textul de lege

redat se referă la ipoteza în care prima instanță s-a pronunțat fără însă a

intra în cercetarea fondului. Practic, legea cuprinde o formulă largă care

include în conținutul său toate neregularitățile procedurale care au determinat

pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării

cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată de reclamant,

respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existența puterii de

lucru judecat, pentru lipsa calității procesuale ori pe baza altor excepții

peremptorii.

Desființarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe

reprezintă o soluție obligatorie, fiind prevăzută de lege, art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., printr-o normă de ordine publică.

Instanța de fond

a constatat că, în speță, contestatorii s-au legitimat în cadrul procesual al

Legii nr. 10/2001 atât sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate pe care

l-a avut H.P. (autorul contestatorilor) asupra imobilului în litigiu cât și sub

aspectul calității de moștenitori ai acestuia și l-a obligat pe pârâtul orașul

Predeal, prin primar, să emită o nouă dispoziție prin care să soluționeze

notificarea cu privire la imobilul în litigiu, prin acordarea măsurilor

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin

sentința pe care a pronunțat-o, instanța de fond a statuat numai asupra

faptului că în cauză contestatorii au făcut dovada calității lor procesual

active, nu și asupra fondului pretențiilor deduse judecății, apreciind în mod

eronat că stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu precum și a

modalității de restituire, în natură sau prin echivalent, poate fi realizată

numai

în cadrul procedurii administrative, instanța de fond

declinându-și, de fapt, competența, fără a intra în cercetarea fondului.

În exercitarea

controlului judiciar, în mod corect instanța de apel a constatat, pentru

considerentele menționate în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, că

instanța de fond trebuia să cerceteze fondul cauzei, deoarece, în cazul în

care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în

mod corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă,

situație în care instanța are obligația de a judeca toate pretențiile din

cererea de chemare în judecată cu care a fost investită.

Or instanța de

fond a supus examinării numai îndeplinirea de către contestatori a condițiilor

de formă prevăzute de lege pentru a face dovada că sunt persoane îndreptățite

la beneficiul legii (respectiv existența dreptului de proprietate al autorului

lor asupra imobilului în litigiu și a calității lor de moștenitori), nu și pe

acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecății (identificarea și

stabilirea situației juridice a imobilului, teren și construcție, care a

aparținut autorului contestatorilor pentru a se determina natura măsurilor

reparatorii ce li se cuvin, în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv

posibilitatea de restituire în natură sau prin echivalent).

Așa fiind, nu pot

fi primite susținerile recurenților-contestatori conform cărora tribunalul ar

fi intrat în cercetarea fondului doar prin faptul că a stabilit că aceștia au

dreptul la acordarea măsurilor reparatorii deoarece au dovedit, conform

cerințelor Legii nr. 10/2001, că sunt persoane îndreptățite la beneficiul

acestei legi, făcând proba, implicit, a calității lor procesuale active.

Instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile prevăzute

de art.

297 C. proc. civ., întrucât acest text de lege prevede, în

mod imperativ, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în

cazul în care instanța nu a rezolvat fondul unei cereri principale supuse

judecății, astfel cum este în speță acțiunea contestatorilor, întemeiată pe

Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceștia au solicitat în mod expres ca instanța de

apel să se pronunțe ea însăși asupra fondului cererii nesoluționate.

Caracterul

imperativ al dispozițiilor legale menționate se întemeiază pe

necesitatea asigurării principiului celor două

grade de jurisdicție, instanța de apel

neputându-se pronunța direct în

apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanță (de fond) n-a supus-o

examinării.

Exigența acestui

principiu se impune nu numai în interesul părților, ci și pentru respectarea

competenței materiale a instanțelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie

să fie soluționat de instanța competentă iar efectul devolutiv al apelului nu

justifică modalitatea substituirii instanței de apel în atributele

jurisdicționale proprii primei instanțe ci numai posibilitatea reexaminării

cauzei și suplimentarea probelor, în cazul unei soluții asupra fondului,

lipsită de temeinicie.

Pentru

considerentele arătate nu poate fi primită nici cererea

recurenților-contestatori în sensul ca instanța de recurs să dezlege, în

temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problema de drept a aplicabilității,

în ipoteza imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil, a limitărilor

obligației de restituire în natură reglementate în Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

temeiurile menționate, se constată că instanța de apel a făcut o legală

aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmând a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de contestatorii A.P.,

K.M.P. și

F.(F.)F. împotriva deciziei nr. 37 Ap din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 7 noiembrie 2007.