ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2851/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2851/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1073/PI din 11 mai 2007, Tribunalul Timiș,
secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.E. împotriva
pârâtului Primarul municipiului Timișoara și, în consecință, l-a obligat pe
pârât să se pronunțe printr-o nouă dispoziție motivată și asupra cotei părți de
teren aferentă celor șase apartamente edificate de stat după preluarea
imobilului, precum și asupra cotei părți de teren aferentă apartamentelor
vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu observarea art. 16 din Titlul VII al
Legii nr. 247/2005 raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum
și să pună în acord art. 2 al Dispoziției nr. 510/2007 cu conținutul art. 1 al
aceleiași dispoziții, în sensul declarării că dispoziția de restituire a cotei
de 1/1, dispusă prin art. 1, face dovada proprietății asupra cotei de 1/1 și nu
de ½ parte din apartamentul nr. 1 – dreapta, SAD 1 și SAD 2, cum eronat
figurează în art. 2.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că deși prin
decizia civilă nr. 438 din 9 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara s-a
dispus obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție privind restituirea
integrală către reclamantă a apartamentului nr. 1 – dreapta, a SAD nr. 1 și SAD
nr. 2, cu părțile lor comune și cotele părți de teren aferente fiecăruia și,
deși în art. 1 al dispoziției nou emise de pârât se respectă întocmai hotărârea
judecătorească menționată, în art. 2 se reiau practic mențiunile din dispoziția
inițială, respectiv se specifică faptul că dispoziția emisă face dovada
proprietății nu pentru cota de 1/1 din apartamentul și spațiile cu altă
destinație restituite, ci doar pentru cota de ½ parte; prin urmare,
între art. 1 și art. 2 al noii dispoziții există neconcordanțe, astfel că
pretenția reclamantei de a se pune în acord cele două articole este întemeiată.
De asemenea, tribunalul a apreciat ca fiind justificată și cererea
reclamantei de obligare a pârâtului să se pronunțe expres și asupra cotei părți
din terenul aferent apartamentelor nerestituite în natură, vândute în baza
Legii nr. 112/1995, pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, corectarea
dispoziției în acest sens impunându-se pentru acuratețe întrucât, potrivit C.F.
nr. 1022 Timișoara, apartamentele 2, 3 și 6 figurează ca având în componență și
o cotă parte din terenul aferent ce face obiect al părților comune indivize,
conform foii A a cărții funciare menționate; rezultă că, pentru evitarea
oricăror interpretări, se impune ca pârâtul să se pronunțe, potrivit art. 25
din Legea nr. 10/2001 cu trimitere la art. 16 din Titlul VII al Legii nr.
247/2005, și cu privire la cotele de teren aferente apartamentelor ce nu pot fi
restituite în natură, propuse pentru despăgubiri, fiind evident că notificarea
în privința lor va urma aceiași soartă ca și apartamentele de care aparțin și
care fac obiect al dreptului de proprietate principal, cota parte din teren
fiind obiect al dreptului de proprietate comună indiviză, în virtutea
principiului accesorium sequitur principale.
Totodată, s-a reținut ca fiind întemeiată și pretenția reclamantei în
legătură cu omisiunea pârâtului de a se pronunța asupra cotei părți din nr.
top. 1158/1 aferentă celor șase apartamente edificate de stat după preluarea
imobilului, prin supraetajarea acestuia cu etajul doi, cotă pe care reclamanta
a pierdut-o în favoarea cumpărătorilor apartamentelor edificate de stat și care
se regăsește ca și parte comună indiviză în componența dreptului de proprietate
ce poartă asupra fiecăruia din cele șase apartamente; cum prin decizia civilă
nr. 438/2006 a Curții de Apel Timișoara s-a statuat cu putere de lucru judecat
asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită cu privire la dreptul de
proprietate asupra întregului imobil cu nr. top. 1158/1, rezultă că în mod
corect a sesizat reclamanta că pârâtul a omis să se pronunțe și cu privire la
cota parte de teren aferentă apartamentelor edificate de stat după preluare,
devreme ce potrivit C.F. nr. 1022 Timișoara acestor apartamente li s-a atribuit
o cotă parte indiviză din terenul aferent imobilului, așa încât se impune ca
pârâtul să statueze și asupra acestei cote părți de teren, cu observarea art.
16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a confirmat sentința
tribunalului, dispunând prin decizia nr. 434/A din 15 octombrie 2007
respingerea apelului declarat de pârât, ca neîntemeiat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Dispoziția administrativă contestată în prezentul litigiu, nr. 510 din
13 februarie 2007, a fost emisă în baza deciziei civile nr. 438 din 9 noiembrie
2006 a Curții de Apel Timișoara, care a obligat în mod expres pârâtul să
restituie în natură reclamantei, în cotă de 1/1, imobilul înscris în C.F. 1022
Timișoara, nr. top. 1158/1, compus din apartamentul nr. 1 – dreapta cu 9,20%
părți comune și 90/979 mp teren, SAD 1 cu 2,24% părți comune și 22/979 mp teren
și SAD 2 cu 8,86% părți comune și 81/979 mp teren.
Cu toate acestea, în cuprinsul dispoziției emise de Primarul
municipiului Timișoara în temeiul hotărârii judecătorești menționate există
unele neconcordanțe între art. 1 și art. 2, corect sesizate de instanța de
fond, ce se impun a fi corectate pentru evitarea oricăror interpretări în ceea
ce privește măsura restituirii dispuse de pârât.
De asemenea, nu se poate susține că reclamanta ar fi solicitat prin
notificare restituirea în natură doar a apartamentelor, fără teren, în
condițiile în care în cartea funciară aferentă acestora, respectiv C.F. nr.
1022 Timișoara, ele figurează ca având în componență și o cotă parte din
terenul aferent, ce face obiect al părților comune indivize, situație în care
se impune ca pârâtul să se pronunțe și asupra acestor cote părți de teren.
Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâtul, invocând,
în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat cele două motive de recurs invocate, recurentul
susține că atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat greșit
faptul că el ar fi omis să se pronunțe în mod expres cu privire la terenul
aferent apartamentelor nr. 2, 3 și 6, deoarece aceste apartamente sunt înscrise
în cartea funciară cu părți comune indivize și cotă parte teren.
Prin sintagma
„despăgubiri pentru apartamentele 2, 3 și 6 din imobilul înscris în C.F. nr.
1022 Timișoara, nr. top. 1158/1” se înțelege că se vor acorda despăgubiri
pentru aceste apartamente așa cum sunt ele înscrise în C.F. 1022 Timișoara, nr.
top. 1158/1, respectiv cu părți comune indivize și teren aferent.
Prin notificarea nr.
20/15 mai 2001, înregistrată la Primăria municipiului Timișoara sub nr.
D06X1002871 din 15 mai 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a
demisolului, parterului și etajului I, adică a apartamentelor SAD 1, SAD 2, 1,
2, 3 și 6 din imobilul situat în Timișoara, înscrise în C.F. col, nr. 1922
Timișoara, nr. top. 1158/1.
Referitor la petitul 1
pct. b al acțiunii reclamantei, este de menționat că între ceea ce s-a
solicitat prin notificare și situația de fapt actuală a imobilului există
neconcordanță, deoarece demisolul, parterul și etajul I, cu întindere la data
preluării abuzive de către stat, conțineau SAD 1, SAD 2, apartamentele 1, 2, 3
și 6, diferența rezultând din cotele părți comune indivize, întrucât la data
preluării abuzive imobilul avea demisol, parter și etajul I, iar ulterior s-a
edificat încă un etaj, așa cum reiese din C.F. 1022 Timișoara, nr. top. 1158/1.
Prin urmare, prin
dispoziția contestată a fost soluționată cererea reclamantei așa cum a fost ea
formulată prin notificare, astfel demisolul, parterul și etajul I, adică apartamentele
SAD 1, SAD 2, apartamentele 1, 2, 3 și 6 din imobilul situat în Timișoara,
înscrise în C.F. col. 1022 Timișoara, nr. top. 1158/1, intrare dreapta, fosta
str. D. 9.
În concluzie, recurentul
a solicitat admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei.
Intimata-reclamantă a
depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte
reține următoarele:
Prima critică din recurs vizează interpretarea greșită de către
instanțele anterioare a art. 5 din dispoziția contestată în prezentul litigiu,
sub aspectul înțelesului sintagmei „despăgubiri pentru apartamentele 2, 3 și 6
din imobilul înscris în C.F. nr. 1022 Timișoara, nr. top. 1158/1” și, decurgând
din aceasta, nelegalitatea reținerii în sarcina recurentului-pârât a omisiunii
de pronunțare asupra terenului aferent apartamentelor 2, 3 și 6 din imobilul,
obiect al notificării reclamantei.
Astfel, recurentul a
susținut că măsura de acordare de despăgubiri pentru „apartamentele 2, 3 și 6
din imobilul înscris în C.F. nr. 1022 Timișoara, nr. top. 1158/1”, cuprinsă în
dispoziția nr. 510 din 13 februarie 2007, art. 5, se referă inclusiv la cota
parte de teren aferentă celor trei apartamente, ceea ce ar rezulta din
trimiterea făcută la cartea funciară în care respectivele apartamente figurează
înscrise cu părți comune indivize și cotă parte teren aferent.
Este adevărat că prin art. 5 din dispoziția nr. 510 din 13 februarie
2007 emisă de Primarul municipiului Timișoara (filele 2-3 dosar fond) s-a
propus acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii
nr. 247/2005 „pentru apartamentele 2, 3 și 6 din imobilul înscris în C.F. nr.
1022 Timișoara, nr. top. 1158/1” și că în conformitate cu mențiunile înscrise
în cartea funciară (filele 103-105 dosar fond) aceste apartamente figurează ca
având în componență și o cotă parte din părțile comune indivize și din terenul
aferent, numai că în aplicarea corectă a prevederilor art. 26 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, republicată, care reprezintă baza legală a propunerii de
acordare de despăgubiri pentru apartamentele în discuție, dispoziția prin care
se face o atare propunere trebuie să cuprindă, conform pct. 26.2 din Normele
metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și „toate datele de
identificare a imobilului notificat”.
Or, potrivit notificării
nr. 20 din 15 mai 2001 (fila 4 dosar fond), așa cum aceasta a fost precizată la
data de 13 august 2001 (fila 5 dosar fond), reclamanta a solicitat restituirea
imobilului situat în Timișoara, înțeles ca „partea de construcție care
reprezintă demisolul, parterul și etajul întâi (cu toate dotările și
utilitățile aferente), cât și terenul aferent acestei părți la data preluării
în mod abuziv”, astfel că prin dispoziția de soluționare a acestei notificări
trebuia să se facă referire expresă și la terenul aferent apartamentelor 2, 3
și 6, ceea ce nu s-a întâmplat, propunerea de acordare de despăgubiri cuprinsă
în art. 5 al dispoziției nr. 510 din 13 februarie 2007 vizând strict
apartamentele 2, 3 și 6, nu și terenul aferent lor.
De aceea, în mod corect
instanța de apel a confirmat soluția fondului, apreciind că, prin dispoziția
contestată, recurentul-pârât nu s-a pronunțat și cu privire la cota parte de
teren aferentă apartamentelor 2, 3 și 6.
Modalitatea în care
instanța de apel a interpretat dispoziția contestată pe aspectul supus analizei
este cea corectă, așa încât cazul de modificare invocat de recurent, art. 304
pct. 8 C. proc. civ., nu-și găsește aplicabilitatea în speță.
De asemenea, în speță nu-și găsește aplicabilitatea nici cazul de
modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece obligarea
recurentului-pârât de a se pronunța și asupra cotei părți de teren aferentă
apartamentelor 2, 3 și 6 se impune în virtutea prevederilor art. 26 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum acestea sunt explicitate la pct.
26.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, recurentul a susținut, cu referire la petitul 1 pct. b
din acțiunea dedusă judecății, că prin dispoziția contestată a fost soluționată
cererea reclamantei așa cum a fost ea formulată prin notificare, respectiv
restituirea în natură a imobilului în componența de la data preluării abuzive -
demisolul, parterul și etajul I, adică apartamentele SAD 1, SAD 2,
apartamentele 1, 2, 3 și 6 din imobilul situat în Timișoara, înscrise în C.F.
1022 Timișoara, nr. top. 1158/1, intrare dreapta, fostă str. D. 9.
Deși nu se constituie într-o critică expresă la adresa hotărârii
recurate, aceste susțineri tind să combată soluția dată la fond petitului 1
pct. b din acțiunea reclamantei, confirmată în apel, ceea ce impune ca instanța
de recurs să analizeze și sub acest aspect legalitatea deciziei din apel.
Astfel, prin petitul 1 pct. b din cererea de chemare în judecată,
reclamanta a solicitat „obligarea pârâtului să se pronunțe și asupra
următoarelor cote din parcela de teren cu nr. top. 1158/1, notificată de mine
conform Legii nr. 10/2001, asupra cărora pârâtul a omis să se pronunțe prin
dispoziția nr. 510/2007”, respectiv „cota de 143,5/979 cedată de cele 6
apartamente notificate etajului 2”.
Așa cum susține și recurentul și cum, de altfel, recunoaște și
reclamanta prin expunerea de motive din cererea de chemare în judecată, după
preluarea imobilului litigios, statul a edificat pe construcția inițială încă
un etaj, și anume etajul 2, care nu putea și nici nu a fost solicitat prin
notificarea de restituire a reclamantei.
Ceea ce s-a solicitat prin notificare a fost imobilul în componența de
la data preluării abuzive, înscris în C.F. nr. 1022 Timișoara, nr. top. 1158/1,
adică atât construcția compusă din demisol, parter și etajul I, cât și „terenul
aferent acestei părți la data preluării în mod abuziv”, după cum reclamanta a
menționat expres în precizarea adusă notificării inițiale, ce se regăsește în
copie la fila 5 din dosarul de fond.
Atâta timp cât prin decizia civilă nr. 438/2006 a Curții de Apel
Timișoara (filele 28-31 dosar fond) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat
asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire asupra
întregului imobil înscris în C.F. nr. 1022 Timișoara, nr. top. 1158/1, în
componența de la data preluării de către stat, în care intră și terenul aferent
construcției, teren ce face obiectul notificării de restituire formulată de
reclamantă în condițiile Legii nr. 10/2001, și atâta timp cât din acest teren a
fost atribuită o cotă parte și apartamentelor construite de stat după preluarea
imobilului litigios, prin supraetajarea construcției inițiale cu etajul doi, în
mod legal instanța de fond a dispus obligarea pârâtului-recurent să se pronunțe
prin dispoziție motivată și asupra cotei părți de teren aferentă apartamentelor
edificate de stat, cu observarea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,
numai în felul acesta asigurându-se reclamantei o reparație integrală pentru
privarea de proprietate suferită.
Rezultă că și sub acest aspect decizia recurată a fost dată cu aplicarea
corectă a legii, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată cu
referire la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu consecința
inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că
recursul pârâtului nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr.
434/A din 15 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică
astăzi, 9 mai 2008.