ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra plângerii de față;

Prin plângerea înregistrată

la data de 3 ianuarie 2006, petentul O.S. a solicitat desființarea rezoluției

din 3 noiembrie 2005 dată în dosarul nr. 11/P/2004 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, prin care s-a

dispus, în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 alin. (1) lit. a) și d) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de colonel magistrat D.V. și comisar de

poliție L.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art.

261 și art. 266 alin. (1) C. pen.

A. Pentru a dispune astfel, procurorul

a reținut următoarele:

În cursul lunii octombrie

1999, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a fost sesizată cu

privire la săvârșirea mai multor fapte penale cu prilejul reconstituirii

dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren împădurite, în temeiul

Legii nr. 18/1991, între persoanele cercetate aflându-se și ofițeri de poliție,

calitate care, la acea dată, a atras competența parchetului militar.

Dosarul a avut nr. 55/P/1999

și a fost repartizat spre soluționare procurorului militar, lt. col. magistrat D.V.

Cercetările efectuate în

cauză au evidențiat săvârșirea de către diverși funcționari, polițiști și

procurorul O.S. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț a unor fapte de

fals, uz de fals și înșelăciune cu prilejul reconstituirii dreptului de

proprietate pentru persoane care, în fapt, nu existau.

Pe parcursul activităților

de cercetare penală prealabilă, în cauză au fost constatate indicii și

administrate probe care au conturat existența faptelor pentru care a fost

sesizat parchetul militar. Mai mult, în cauză s-au identificat elemente care

evidențiau săvârșirea de către procurorul O.S. a infracțiunilor de favorizare a

infractorului și luare de mită, într-o altă cauză, având ca obiect săvârșirea

unei tentative de omor pe raza municipiului Piatra Neamț, la cercetarea căreia

procurorul O.S. a participat în fapt potrivit competențelor conferite de

atribuțiile de serviciu.

Pe parcursul urmăririi

penale, în unele cauze, precum și în cursul cercetării judecătorești, în

altele, față de procurorul O.S. s-au adoptat soluții diverse (scoatere de sub

urmărire penală, scoatere de sub urmărire penală și aplicarea amenzii

administrative conform art. 18

1

), ca urmare a modificării

legislației în materia competenței și a disjungerilor operate în dosarul penal,

care ar fi trebuit cercetat unitar.

Din studiul materialului de

urmărire penală procurorul a constatat că, în mod evident, făptuitorul O.S.,

încă de la primele acte de cercetare, a adoptat o atitudine necooperantă în

scopul aflării adevărului, sustrăgându-se sub diverse pretexte de la cercetări,

încercând pe orice cale ascunderea adevărului, abuzând de dreptul la apărare,

prin plângeri și cereri diverse, obstrucționând cercetările efectuate în cauză,

preconstituindu-și chiar situații pe care, ulterior, să le invoce drept

încălcări ale unor norme procedurale care să genereze nulitatea actelor procesuale

efectuate în cursul urmăririi penale.

Se apreciază că toate aceste

subterfugii, având ca scop ascunderea adevărului și exonerarea de răspundere,

au culminat cu plângerea penală formulată împotriva procurorului anchetator lt.

col. magistrat D.V. și a comisarului de poliție (I.G.P.R.) L.M., față de care a

solicitat cercetări pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

arestare ilegală și instigare la mărturie mincinoasă.

În esență, din declarația

dată procurorului militar, petentul O.S. a reclamat următoarele:

- refuzul procurorului

militar de administrare a unor probe, constând în declarații ale unor colegi

procurori și grefieri;

- neefectuarea, la cererea

apărătorului reclamantului, a unei constatări grafologice asupra semnăturii

aflată pe un înscris, presupus a fi semnat de petent;

- luarea măsurii arestării

în prezența unui apărător din oficiu, petentul având apărător ales, prin

aceasta fiindu-i încălcat dreptul la apărare;

- dispunerea unor măsuri

procesual-penale față de magistratul cercetat fără a exista avizul conform al

Ministerului Justiției, potrivit dispozițiilor legale;

- încercarea acelorași

intimați ca, prin promisiuni, să determine două femei de etnie rromă să facă

declarații mincinoase de natură a-l incrimina pe petent.

Din studiul actelor de

cercetare penală efectuate în cauzele ce-l privesc pe petentul O.S. în raport

de elementele punctuale ce compun obiectul plângerii, procurorul a constatat

următoarele:

- refuzul administrării

probei cu declarațiile colegilor procurori și grefieri cerută de petent în

timpul cercetărilor, nu conturează comiterea unui abuz. În cursul cercetării

penale procurorul anchetator își stabilește succesiunea administrării probelor

în raport de importanța fiecăreia pentru concretizarea situației de fapt și la

momentele optime, potrivit strategiei de anchetă.

Audierea persoanelor

indicate de procurorul cercetat, cu caracter de circumstanțiere, nu avea la

momentul solicitării, decât rol de tergiversare a cercetărilor. Mai mult,

aceste probe au fost administrate până la finalul cercetărilor, neavând un rol

determinant în stabilirea faptelor pentru care petentul era cercetat;

- neefectuarea constatării

grafologice a unui înscris (o semnătură indescifrabilă), înscris ce s-a dovedit

prin celelalte elemente ca fiind falsificat de petent, a fost o măsură

pertinentă. Cererea constatării grafologice nu reprezenta decât un alt mijloc

de tergiversare și obstrucționare a cercetării, atât timp cât rezultatul

constatării era previzibil, în sensul că, în lipsa elementelor de comparație a

semnăturii indescifrabile, nu se putea identifica autorul, documentul fals

fiind dovedit ca emanând de la petent;

- pe parcursul cercetării

penale, petentul a fost asistat de un apărător ales. Sub diverse pretexte, mai

mult sau mai puțin întemeiate, cu toate demersurile făcute de procurorul

anchetator, la unele din principalele acte de cercetare penală avocatul ales a

lipsit. Astfel, reține procurorul că apare ca evident, din studiul lucrărilor

existente la dosarul cauzei că, în scopul preconstituirii unor motive de

nulitate a unor acte de cercetare penală, prin exercitarea abuzivă a dreptului

de apărare, petentul și avocatul ales au obstrucționat în mod evident

cercetarea penală.

În condiții limită, fiind

evidentă atitudinea obstrucționistă (a se vedea procesele-verbale de constatare

a lipsei apărătorului ales, legal citat, a convorbirilor telefonice purtate în

vederea asigurării dreptului la apărare etc.), din motive de operativitate, în

ultimă instanță s-a apelat la un avocat din oficiu.

În împrejurările mai

sus-arătate nu poate fi reținută atitudinea abuzivă prin încălcarea dreptului

la apărare a persoanei cercetate, din partea procurorului militar;

- invocarea în plângerea penală

a magistratului O.S. a lipsei avizului Ministerului Justiției pentru efectuarea

de către procurorul militar a unor acte procedural penale, care s-ar constitui

într-un act abuziv ce s-ar putea concretiza în elementele constitutive ale

infracțiunii de arestare nelegală este neîntemeiată.

Ministerul Justiției a fost

sesizat de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru acordarea

avizului prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 (în

vigoare la acea dată) înaintându-se dosarele penale pentru fapte săvârșite de

magistratul O.S., indicii temeinice relativ la săvârșirea mai multor fapte

penale în curs de conturare.

Cu avizul nr. 1896/IGAI/M/2001

din 7 noiembrie 2001, Ministerul Justiției a avizat cercetarea penală a

magistratului „pentru faptele săvârșite în dosarele nr. 55/P/1999 și nr. 49/P/2001,

ulterior prin avizul nr. 1061/IGAI/M/2002 acordându-se aviz și pentru arestarea

preventivă a aceluiași magistrat pentru mai multe fapte penale, pentru care se

administraseră deja probatoriile în cursul cercetărilor penale, anterior

avizate.

Petentul a invocat că nu

pentru toate actele procedural penale și nu pentru toate faptele reținute a

existat avizul conform, ceea ce constituie o ilegalitate ce poate întruni

elementele unei infracțiuni din partea procurorului anchetator.

S-a motivat de către

procuror că dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 au avut menirea

de a proteja persoana magistratului de șicane și abuzuri, indiferent de faptele

pentru care era reclamat, potrivit principiului că „nimeni nu este mai presus de

lege”. Acel aviz se acorda expres pentru efectuarea unor acte procesual penale,

indiferent de faptele reclamate sau comise.

În consecință, avizul

Ministerului Justiției se acordă pentru acte procesual penale, expres prevăzute

în art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 și nu pentru fiecare faptă reclamată

sau reținută, pentru că altfel ne-am afla pe domeniul unor imunități, ceea ce

nu este cazul. Pe de altă parte, în mod absurd, pentru fiecare faptă ce se

conturează în cursul cercetării penale sau pentru fiecare măsură procedurală ar

fi necesară suspendarea și întreruperea urmăririi penale, determinând excesul

birocratic pentru obținerea avizului conform și, nu în ultimul rând, dezintegrarea

cercetării penale din punct de vedere al pierderii momentelor operative, al

încălcării confidențialității și operativității cercetării.

În consecință, invocarea

lipsei avizului conform pentru cercetare și arestare a magistratului O.S. nu

are susținere și în nici un caz nu poate fi reținută drept act abuziv al

procurorului militar anchetator, atâta timp cât acest aviz a existat și s-a

acordat în mod legal;

- s-a mai susținut că

procurorul militar anchetator, direct și prin intermediul comisarului de

poliție L.M., ofițer de poliție din colectivul de cercetare coordonat ar fi

încercat determinarea, la data de 25 octombrie 2002, a două femei de etnie

rromă în a face declarații mincinoase în detrimentul situației juridice a petentului

cercetat.

Referitor la acest aspect,

s-a reținut că susținerea nu este credibilă, întrucât cele două femei de etnie

rromă, care nu răspundeau la citațiile legale, nu reprezentau martore esențiale

în probarea vinovăției magistratului, ele fiind audiate cu privire la încercările

de intimidare și deturnare a declarațiilor date anterior de martora H.M., tot

de etnie rromă, valoarea probatorie a declarațiilor acestora în economia cauzei

fiind discutabilă. Este greu de presupus că, în vederea fabricării unor probe

de vinovăție pentru magistratul cercetat, s-a pus la cale o conspirație

întemeiată pe declarațiile a două femei de etnie rromă cu un grad de educație

și cultură reduse, cu atitudini cunoscut oscilante în mediul unor persoane de

acest gen.

De altfel, presupusele

încercări de instigare la mărturie mincinoasă asupra celor două femei nu sunt

întemeiate pe probe indubitabile, care să ateste în mod evident săvârșirea unei

asemenea fapte.

Aceste susțineri din partea

procurorului O.S. sunt parte dintr-un complex de activități, unele mai

sus-arătate, destinate discreditării procurorului anchetator, a obstrucționării

cercetărilor, pentru crearea unor stări de îndoială asupra probatoriilor

administrate în dosar și, nu în ultimul rând, pentru a scăpa de răspundere.

În concluzie, din analiza

întregului material de urmărire penală, în raport de plângerile formulate de

reclamant pentru faptele penale mai sus-arătate, procurorul a constatat că

parte din acestea nu există (încercarea de a determina mărturia mincinoasă,

prevăzută de dispozițiile art. 261 C. pen.), parte nu întrunesc elementele

constitutive ale infracțiuni din punct de vedere al laturii subiective (abuzul

în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de dispozițiile art. 246 C.

pen. și arestarea nelegală, prevăzută de dispozițiile art. 266 alin. (1) C.

pen.).

B. Plângerea împotriva

acestei soluții a fost respinsă prin rezoluția cu același număr din 10 ianuarie

2006 dată de procurorul militar șef adjunct al Secției Parchetelor Militare din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

C. În motivarea plângerii

adresată instanței, petentul a reiterat motivele invocate în plângerea penală,

cu precizarea că procurorul care a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale s-a pronunțat și asupra nevinovăției comisarului de poliție L.M., deși

nu a fost legal învestit cu cercetarea acestuia. De altfel, polițistul nici nu

putea fi cercetat pentru arestare nelegală deoarece nu avea competența să

dispună această măsură față de un învinuit ce avea calitatea de magistrat -

procuror. Se mai arată că în cauză există un regulator de competență în ceea ce

îl privește pe comisarul de poliție L.M., prin care s-a stabilit de către

procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție competența de soluționare a plângerii penale de către Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București.

Sub aspectul soluției

dispuse față de colonelul magistrat D.V., petentul arată că procurorul nu a

instrumentat cauza cu obiectivitate iar motivarea soluției este tendențioasă,

făcând multiple referiri la faptul că soluțiile adoptate față de petent în

cauzele penale în care a fost cercetat sunt criticabile și discutabile și că

sunt rezultatul schimbării legislației în materie de competență.

Cu privire la faptele

imputate colonelului magistrat D.V., petentul arată că în mod greșit s-a

reținut că el este cel care și-a exercitat abuziv dreptul la apărare, aceasta

fiind o modalitate prin care se încearcă mascarea abuzului făcut de intimat

care l-a arestat nelegal, fără a-i da posibilitatea de a fi asistat de

apărătorul ales.

În ceea ce privește

motivarea procurorului potrivit căreia respingerea cererii de efectuare a unei

expertize grafologice a fost pertinentă, petentul arată că infracțiunea de fals

intelectual nu putea fi stabilită decât prin probe științifice și, dacă s-ar fi

administrat această probă, s-ar fi evitat arestarea sa pentru infracțiunea de

fals care, ulterior, s-a dovedit că nu a comis-o.

Se mai arată în plângere că

în mod greșit s-a reținut în rezoluție că avizul ministrului justiției se

acorda pentru acte procesuale iar nu pentru fapte, în accepția petentului fiind

necesar acest aviz pentru fiecare faptă (probată) în parte și, de asemenea,

pentru fiecare act procesual.

Sub un alt aspect, se arată

că procurorul nu a analizat declarațiile celor 6 martori administrate în cauză

și nici nu audiat cele 2 martore de etnie rromă pentru a se putea stabili

relația dintre acestea și intimatul D.V., de ce acesta a purtat mai multe

convorbiri cu martorele de pe telefonul său mobil și ce interes avea pentru a

obține facilități condamnatului A.M. în ceea ce privește locul și modalitatea

executării pedepsei privative de libertate.

Examinând actele

premergătoare efectuate în dosarul nr. 11/P/2004 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, Înalta Curte

constată următoarele:

I. În ceea ce privește

soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimatul - comisar de

poliție L.M., aceasta este nelegală întrucât s-a încălcat în acest fel

rezolvarea dată conflictului negativ de competență de către procurorul general

adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin

rezoluția nr. 850/2004 din 6 aprilie 2004, potrivit căreia competența de

soluționare a plângerii penale față de acest intimat aparține Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, unde de altfel se află în lucru dosarul nr. 1020/P/2004.

Pe de altă parte, din examinarea rezoluției contestate rezultă că „actele de

cercetare prealabilă” au fost efectuate doar împotriva intimatului colonel magistrat

D.V., pentru ca, în final, fără o analiză a faptelor intimatului L.M., să se

dispună față de ambii intimați, „cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute și pedepsite în dispozițiile art. 246 C. pen., 261 C. pen și art. 266

alin. (1) C. pen.”. Nu în ultimul rând, se impune observația că remarca

petentului privind imposibilitatea obiectivă a intimatului - comisar de poliție

L.M. de a săvârși infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (1) C. pen., este

pertinentă.

Pentru aceste considerente, în

conformitate cu prevederile art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc.

pen., plângerea va fi admisă, rezoluția va fi desființată în partea ce privește

dispoziția de neînceperea urmăririi penale față de comisarul de poliție L.M.

iar, pe cale de consecință, plângerea va fi trimisă Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, conform regulatorului de competență și pentru

rezolvarea unitară cu cauza înregistrată sub nr. 1020/P/2004.

II. Pe de altă parte,

referitor la soluția dispusă față de intimatul - colonel magistrat D.V., Înalta

Curte constată că aceasta este legală și temeinică pentru următoarele

considerente:

cercetarea penală a petentului și pentru infracțiunile de luare de mită și

favorizarea infractorului, prevăzută de art. 254 C. pen. și art. 264 C. pen.,

în lipsa avizului ministrului justiției, este neîntemeiată. Potrivit art. 91 alin.

(2) din Legea nr. 92/1992, modificată și republicată, în vigoare la acea dată,

„magistrații nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau

trimiși în judecată fără avizul ministrului justiției”; or, în cauză, petentul O.S.,

procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, a fost cercetat în dosarul nr.

55/P/1999 al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru

infracțiunile prevăzute de art. 289, art. 290, art. 291 și art. 215 C. pen., cu

avizul ministrului justiției, dispunându-se inițial, la data de 17 august 2000,

scoaterea sa de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ, soluție ce a fost infirmată la data de 12 iulie 2001 de

procurorul general militar al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară

de Apel, care a dispus redeschiderea urmăriri penale și reluarea cercetărilor.

Așadar pentru faptele din dosarul nr. 55/P/1999 al Parchetului Militar de pe

lângă Curtea Militară de Apel a existat avizul de cercetare dat de ministrul

justiției, acest aviz păstrându-și valabilitatea și după infirmarea soluției de

către procurorul ierarhic superior întrucât faza de urmărire penală nu se încheiase;

cu titlu de exemplu, se poate reține că printre situațiile în care se impunea reluarea

procedurii de avizare erau și acelea când, după sesizarea instanței, cauza era

restituită procurorului pentru refacerea urmăririi penale de către organul competent,

și atunci era necesar atât un nou aviz de cercetare penală cât și unul de

trimitere în judecată, sau pentru completarea urmăririi penale, în acest ultim

caz fiind necesar doar un nou aviz de trimitere în judecată, întrucât primul

aviz de cercetare penală, în baza căruia se începuse urmărirea penală, era încă

valabil.

Totodată, față de petent

s-au mai făcut acte premergătoare și în dosarul nr. 49/P/2001 al aceleași

unități de parchet, la data de 7 noiembrie 2001 ministrul justiției avizând

cercetarea penală a petentului O.S. „pentru faptele săvârșite în dosarele nr. 55/P/1999

și nr. 49/P/2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel”.

Procedeul folosit de ministrul justiției, acela de a aviza cercetarea penală

pentru faptele penale săvârșite într-un dosar ce îi era transmis spre

examinare, era corect întrucât sfera actelor premergătoare ce puteau fi

efectuate într-o cauză ce viza un magistrat era restrânsă, existând riscul ca

doar în baza acestora să nu se poată stabili o încadrare juridică riguroasă, ce

ar fi ținut apoi organul de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale. Or,

avizul ministrului justiției, prevăzut de art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992,

modificată și republicată, a fost conceput la acea vreme ca un mijloc de

protecție a magistraților împotriva abuzurilor procesuale, nicidecum ca un

paravan în baza căruia magistrații să scape nepedepsiți atunci când comiteau

fapte penale și nici ca un impediment procedural care ar fi îngreunat urmărirea

penală, în situația în care ar fi trebuit să se ceară alt aviz de cercetare ori

de câte ori din probe reieșea necesitatea schimbării încadrării juridice.

În această idee, cum

ministrul justiției avizase cercetarea penală pentru faptele săvârșite în

dosarele nr. 55/P/1999 și nr. 49/P/2001 ale Parchetului Militar de pe lângă

Curtea Militară de Apel, începerea urmării penale de către intimatul - colonel

magistrat D.V., la data de 8 aprilie 2002, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute

de art. 254 și art. 264 C. pen., nu constituie o încălcare a dispozițiilor

procesual penal, aceeași fiind situația punerii în mișcare a acțiunii penale

pentru faptele din primul dosar și pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 C.

pen., la data de 8 aprilie 2006. De asemenea, extinderea acțiunii penale și

pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., la data de 9 aprilie 2002,

nu constituie o măsură abuzivă a intimatului colonel magistrat D.V., întrucât

nu era necesar un aviz al ministrului justiției în acest sens.

Faptul că ulterior, la data

de 22 aprilie 2002, cu ocazia analizării solicitării de arestare preventivă a

petentului O.S., ministrul justiției, reiterând avizele de cercetare penală

date anterior, precizează și încadrarea juridică dată faptelor, nu înseamnă că

abia la acest moment a dat aviz de cercetare penală, ci că a indicat în concret

încadrarea juridică a faptelor pentru care urma să se dispună o măsură

preventivă extremă, respectiv arestarea preventivă.

În concluzie, cercetarea

penală a petentului O.S. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Codului de

procedură penală și a legii de organizare judecătorească, astfel că plângerea

este nefondată sub acest aspect.

săvârșirea de către intimatul - colonel magistrat D.V. a infracțiunii de

arestare nelegală, prevăzute de art. 266 alin. (1) C. pen., plângerea

petentului este nefondată iar soluția adoptată de procuror este corectă

întrucât, potrivit declarațiilor procurorului militar P.C., audierea petentului

cu avocat din oficiu a fost justificată datorită repetatelor neprezentări ale

avocatului ales, aspecte confirmate și de apărătorul din oficiu, avocat M.D.,

în sensul că apărătorul ales al petentului nu s-a prezentat la ora stabilită

iar când totuși a venit, spre finalul audierii, petentul nu a mai considerat

necesară prezența acestuia, preferând să finalizeze declarația cu avocatul din

oficiu.

De altfel, aceleași critici,

formulate în legătura cu încălcarea dreptului la apărare cu ocazia arestării

preventive, au fost analizate și soluționate definitiv, cu putere de lucru

judecat, de fosta Curte Supremă de Justiție care, prin decizia penală nr. 3500

din 3 iulie 2002, cu opinie majoritară, a decis că măsura arestării preventive

a petentului O.S. a fost legal luată. Punerea în libertate a acestuia a avut

loc abia la data de 25 iulie 2002 când instanță supremă a constatat că

prelungirea măsurii arestării preventive dispusă de Curtea Militară de Apel nu

a fost motivată și s-a făcut în condițiile care inculpaților din acea cauză,

printre care și petentul, nu li s-a asigurat o apărare efectivă.

Așadar, petentul a fost pus

în libertate pentru alte motive decât cele de nelegalitate la face referire în

plângerea penală ce face obiectul plângerii de față, astfel că, pe cale de

consecință, aceasta este nefondată și sub acest aspect.

intimatul - colonel magistrat D.V. nu a înțeles să administreze proba cu

expertiza grafologică, în baza cărei s-ar fi dovedit că petentul nu a comis

infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., Înalta Curte constată că procurorul

a adoptat o soluție corectă atunci când a apreciat că în sarcina intimatului nu

se poate reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prav. de art. 246 C.

pen., din probe nereieșind că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia

interesele legale ale petentului. Faptul că ulterior petentul a fost scos de

sub urmărire penală pentru infracțiunile față de care s-a dispus arestarea sa

preventivă, cu excepția celei prevăzute de art. 264 C. pen., pentru care s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ, nu înseamnă automat că intimatul și-a îndeplinit cu rea credință

atribuțiile de serviciu. Admițând această ipoteză ar însemna ca orice

magistrat, căruia i se infirmă sau casează o soluție, este pasibil a răspunde

penal; or, rolul de a corija eventualele greșeli de judecată revine, în

actualul sistem de drept, organului de control judiciar cu ocazia soluționării

căilor de atac anume reglementate de lege.

existenței infracțiunii prevăzute de art. 261 C. pen., Curtea reține că

plângerea este nefondată. În mod corect procurorul a reținut că, din examinarea

declarațiilor martorilor audiați în cauză sau date în fața unui notar public, depuse

în susținerea plângerii de către petent, nu rezultă că intimatul - colonel

magistrat D.V. ar fi instigat la mărturie mincinoasă 2 martore sau că a dat

dispoziție în acest sens comisarului de poliție L.M. De altfel, chiar din

declarația petentului dată în prezenta cauză nu rezultă că intimatul - colonel

magistrat D.V. ar fi comis această faptă în vreuna din formele participației

„……declarațiile firește fiind luate așa cum presupun în conformitate cu

dorințele domnului procuror D.V. Mai exact, cele două femei au fost învățate să

facă declarații la procuror potrivit spuselor comisarului L.M. Am convingerea

că, comisarul L.M. a procedat în acest fel la sugestia procurorului D.V.”.

În situația concretă din

cazul de față, având în vedere că cercetarea penală a intimatului comisar de

poliție L.M. urmează a fi făcută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, pentru considerentele arătate la pct. I, se impune precizarea că, în

ceea ce îl privește pe intimatul - colonel magistrat D.V., referitor la fapta

prevăzută de art. 261 C. pen., se va putea face aplicarea corespunzătoare a

dispozițiilor art. 278

1

alin. (1

1

) C. proc. pen.

Pentru toate aceste

considerente, văzând și prevederile art. 278

1

alin. (8) lit. a) din

același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea petentului O.S.

în ceea ce îl privește pe intimatul - colonel magistrat D.V. și, pe cale de

consecință, va menține partea din rezoluția atacată referitoare la acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Admite plângerea formulată

de petentul O.S. împotriva rezoluției nr. 11/P/2004 din 3 noiembrie 2005 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor

militare.

Desființează rezoluția

atacată numai în ceea ce privește greșita soluționare a cauzei față de

făptuitorul L.M., competența de soluționare privitor la acesta fiind stabilită

în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția nr.

850/2004 din 6 aprilie 2004 dată de adjunctul procurorului general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înlătură dispoziția de

neîncepere a urmăririi penale față de numitul L.M. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., 261 C. pen. și art. 266 alin. (1)

C. pen. și trimite dosarul la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București spre

competentă soluționare.

Menține restul dispozițiilor

rezoluției atacate.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 decembrie 2006.