ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; Prin plângerea înregistrată la data de 3 ianuarie 2006, petentul O.S. a solicitat desființarea rezoluției din 3 noiembrie 2005 dată în dosarul nr. 11/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de colonel magistrat D.V. și comisar de poliție L.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 261 și art. 266 alin. (1) C. pen.

A. Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut următoarele: În cursul lunii octombrie 1999, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a fost sesizată cu privire la săvârșirea mai multor fapte penale cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren împădurite, în temeiul Legii nr. 18/1991, între persoanele cercetate aflându-se și ofițeri de poliție, calitate care, la acea dată, a atras competența parchetului militar. Dosarul a avut nr. 55/P/1999 și a fost repartizat spre soluționare procurorului militar, lt. col. magistrat D.V. Cercetările efectuate în cauză au evidențiat săvârșirea de către diverși funcționari, polițiști și procurorul O.S. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț a unor fapte de fals, uz de fals și înșelăciune cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate pentru persoane care, în fapt, nu existau.

Pe parcursul activităților de cercetare penală prealabilă, în cauză au fost constatate indicii și administrate probe care au conturat existența faptelor pentru care a fost sesizat parchetul militar. Mai mult, în cauză s-au identificat elemente care evidențiau săvârșirea de către procurorul O.S. a infracțiunilor de favorizare a infractorului și luare de mită, într-o altă cauză, având ca obiect săvârșirea unei tentative de omor pe raza municipiului Piatra Neamț, la cercetarea căreia procurorul O.S. a participat în fapt potrivit competențelor conferite de atribuțiile de serviciu. Pe parcursul urmăririi penale, în unele cauze, precum și în cursul cercetării judecătorești, în altele, față de procurorul O.S.

s-au adoptat soluții diverse (scoatere de sub urmărire penală, scoatere de sub urmărire penală și aplicarea amenzii administrative conform art. 18 1 ), ca urmare a modificării legislației în materia competenței și a disjungerilor operate în dosarul penal, care ar fi trebuit cercetat unitar. Din studiul materialului de urmărire penală procurorul a constatat că, în mod evident, făptuitorul O.S., încă de la primele acte de cercetare, a adoptat o atitudine necooperantă în scopul aflării adevărului, sustrăgându-se sub diverse pretexte de la cercetări, încercând pe orice cale ascunderea adevărului, abuzând de dreptul la apărare, prin plângeri și cereri diverse, obstrucționând cercetările efectuate în cauză, preconstituindu-și chiar situații pe care, ulterior, să le invoce drept încălcări ale unor norme procedurale care să genereze nulitatea actelor procesuale efectuate în cursul urmăririi penale.

Se apreciază că toate aceste subterfugii, având ca scop ascunderea adevărului și exonerarea de răspundere, au culminat cu plângerea penală formulată împotriva procurorului anchetator lt. col. magistrat D.V. și a comisarului de poliție (I.G.P.R.) L.M., față de care a solicitat cercetări pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, arestare ilegală și instigare la mărturie mincinoasă. În esență, din declarația dată procurorului militar, petentul O.S.

a reclamat următoarele: - refuzul procurorului militar de administrare a unor probe, constând în declarații ale unor colegi procurori și grefieri; - neefectuarea, la cererea apărătorului reclamantului, a unei constatări grafologice asupra semnăturii aflată pe un înscris, presupus a fi semnat de petent; - luarea măsurii arestării în prezența unui apărător din oficiu, petentul având apărător ales, prin aceasta fiindu-i încălcat dreptul la apărare; - dispunerea unor măsuri procesual-penale față de magistratul cercetat fără a exista avizul conform al Ministerului Justiției, potrivit dispozițiilor legale; - încercarea acelorași intimați ca, prin promisiuni, să determine două femei de etnie rromă să facă declarații mincinoase de natură a-l incrimina pe petent.

Din studiul actelor de cercetare penală efectuate în cauzele ce-l privesc pe petentul O.S. în raport de elementele punctuale ce compun obiectul plângerii, procurorul a constatat următoarele: - refuzul administrării probei cu declarațiile colegilor procurori și grefieri cerută de petent în timpul cercetărilor, nu conturează comiterea unui abuz. În cursul cercetării penale procurorul anchetator își stabilește succesiunea administrării probelor în raport de importanța fiecăreia pentru concretizarea situației de fapt și la momentele optime, potrivit strategiei de anchetă. Audierea persoanelor indicate de procurorul cercetat, cu caracter de circumstanțiere, nu avea la momentul solicitării, decât rol de tergiversare a cercetărilor.

Mai mult, aceste probe au fost administrate până la finalul cercetărilor, neavând un rol determinant în stabilirea faptelor pentru care petentul era cercetat; - neefectuarea constatării grafologice a unui înscris (o semnătură indescifrabilă), înscris ce s-a dovedit prin celelalte elemente ca fiind falsificat de petent, a fost o măsură pertinentă. Cererea constatării grafologice nu reprezenta decât un alt mijloc de tergiversare și obstrucționare a cercetării, atât timp cât rezultatul constatării era previzibil, în sensul că, în lipsa elementelor de comparație a semnăturii indescifrabile, nu se putea identifica autorul, documentul fals fiind dovedit ca emanând de la petent; - pe parcursul cercetării penale, petentul a fost asistat de un apărător ales.

Sub diverse pretexte, mai mult sau mai puțin întemeiate, cu toate demersurile făcute de procurorul anchetator, la unele din principalele acte de cercetare penală avocatul ales a lipsit. Astfel, reține procurorul că apare ca evident, din studiul lucrărilor existente la dosarul cauzei că, în scopul preconstituirii unor motive de nulitate a unor acte de cercetare penală, prin exercitarea abuzivă a dreptului de apărare, petentul și avocatul ales au obstrucționat în mod evident cercetarea penală. În condiții limită, fiind evidentă atitudinea obstrucționistă (a se vedea procesele-verbale de constatare a lipsei apărătorului ales, legal citat, a convorbirilor telefonice purtate în vederea asigurării dreptului la apărare etc.), din motive de operativitate, în ultimă instanță s-a apelat la un avocat din oficiu.

În împrejurările mai sus-arătate nu poate fi reținută atitudinea abuzivă prin încălcarea dreptului la apărare a persoanei cercetate, din partea procurorului militar; - invocarea în plângerea penală a magistratului O.S. a lipsei avizului Ministerului Justiției pentru efectuarea de către procurorul militar a unor acte procedural penale, care s-ar constitui într-un act abuziv ce s-ar putea concretiza în elementele constitutive ale infracțiunii de arestare nelegală este neîntemeiată. Ministerul Justiției a fost sesizat de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru acordarea avizului prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 (în vigoare la acea dată) înaintându-se dosarele penale pentru fapte săvârșite de magistratul O.S., indicii temeinice relativ la săvârșirea mai multor fapte penale în curs de conturare.

Cu avizul nr. 1896/IGAI/M/2001 din 7 noiembrie 2001, Ministerul Justiției a avizat cercetarea penală a magistratului „pentru faptele săvârșite în dosarele nr. 55/P/1999 și nr. 49/P/2001, ulterior prin avizul nr. 1061/IGAI/M/2002 acordându-se aviz și pentru arestarea preventivă a aceluiași magistrat pentru mai multe fapte penale, pentru care se administraseră deja probatoriile în cursul cercetărilor penale, anterior avizate. Petentul a invocat că nu pentru toate actele procedural penale și nu pentru toate faptele reținute a existat avizul conform, ceea ce constituie o ilegalitate ce poate întruni elementele unei infracțiuni din partea procurorului anchetator. S-a motivat de către procuror că dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 au avut menirea de a proteja persoana magistratului de șicane și abuzuri, indiferent de faptele pentru care era reclamat, potrivit principiului că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Acel aviz se acorda expres pentru efectuarea unor acte procesual penale, indiferent de faptele reclamate sau comise. În consecință, avizul Ministerului Justiției se acordă pentru acte procesual penale, expres prevăzute în art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 și nu pentru fiecare faptă reclamată sau reținută, pentru că altfel ne-am afla pe domeniul unor imunități, ceea ce nu este cazul. Pe de altă parte, în mod absurd, pentru fiecare faptă ce se conturează în cursul cercetării penale sau pentru fiecare măsură procedurală ar fi necesară suspendarea și întreruperea urmăririi penale, determinând excesul birocratic pentru obținerea avizului conform și, nu în ultimul rând, dezintegrarea cercetării penale din punct de vedere al pierderii momentelor operative, al încălcării confidențialității și operativității cercetării.

În consecință, invocarea lipsei avizului conform pentru cercetare și arestare a magistratului O.S. nu are susținere și în nici un caz nu poate fi reținută drept act abuziv al procurorului militar anchetator, atâta timp cât acest aviz a existat și s-a acordat în mod legal; - s-a mai susținut că procurorul militar anchetator, direct și prin intermediul comisarului de poliție L.M., ofițer de poliție din colectivul de cercetare coordonat ar fi încercat determinarea, la data de 25 octombrie 2002, a două femei de etnie rromă în a face declarații mincinoase în detrimentul situației juridice a petentului cercetat.

Referitor la acest aspect, s-a reținut că susținerea nu este credibilă, întrucât cele două femei de etnie rromă, care nu răspundeau la citațiile legale, nu reprezentau martore esențiale în probarea vinovăției magistratului, ele fiind audiate cu privire la încercările de intimidare și deturnare a declarațiilor date anterior de martora H.M., tot de etnie rromă, valoarea probatorie a declarațiilor acestora în economia cauzei fiind discutabilă. Este greu de presupus că, în vederea fabricării unor probe de vinovăție pentru magistratul cercetat, s-a pus la cale o conspirație întemeiată pe declarațiile a două femei de etnie rromă cu un grad de educație și cultură reduse, cu atitudini cunoscut oscilante în mediul unor persoane de acest gen.

De altfel, presupusele încercări de instigare la mărturie mincinoasă asupra celor două femei nu sunt întemeiate pe probe indubitabile, care să ateste în mod evident săvârșirea unei asemenea fapte. Aceste susțineri din partea procurorului O.S. sunt parte dintr-un complex de activități, unele mai sus-arătate, destinate discreditării procurorului anchetator, a obstrucționării cercetărilor, pentru crearea unor stări de îndoială asupra probatoriilor administrate în dosar și, nu în ultimul rând, pentru a scăpa de răspundere.

În concluzie, din analiza întregului material de urmărire penală, în raport de plângerile formulate de reclamant pentru faptele penale mai sus-arătate, procurorul a constatat că parte din acestea nu există (încercarea de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută de dispozițiile art. 261 C. pen.), parte nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiuni din punct de vedere al laturii subiective (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de dispozițiile art. 246 C. pen. și arestarea nelegală, prevăzută de dispozițiile art. 266 alin. (1) C. pen.). B. Plângerea împotriva acestei soluții a fost respinsă prin rezoluția cu același număr din 10 ianuarie 2006 dată de procurorul militar șef adjunct al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

C. În motivarea plângerii adresată instanței, petentul a reiterat motivele invocate în plângerea penală, cu precizarea că procurorul care a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale s-a pronunțat și asupra nevinovăției comisarului de poliție L.M., deși nu a fost legal învestit cu cercetarea acestuia. De altfel, polițistul nici nu putea fi cercetat pentru arestare nelegală deoarece nu avea competența să dispună această măsură față de un învinuit ce avea calitatea de magistrat - procuror. Se mai arată că în cauză există un regulator de competență în ceea ce îl privește pe comisarul de poliție L.M., prin care s-a stabilit de către procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție competența de soluționare a plângerii penale de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Sub aspectul soluției dispuse față de colonelul magistrat D.V., petentul arată că procurorul nu a instrumentat cauza cu obiectivitate iar motivarea soluției este tendențioasă, făcând multiple referiri la faptul că soluțiile adoptate față de petent în cauzele penale în care a fost cercetat sunt criticabile și discutabile și că sunt rezultatul schimbării legislației în materie de competență. Cu privire la faptele imputate colonelului magistrat D.V., petentul arată că în mod greșit s-a reținut că el este cel care și-a exercitat abuziv dreptul la apărare, aceasta fiind o modalitate prin care se încearcă mascarea abuzului făcut de intimat care l-a arestat nelegal, fără a-i da posibilitatea de a fi asistat de apărătorul ales.

În ceea ce privește motivarea procurorului potrivit căreia respingerea cererii de efectuare a unei expertize grafologice a fost pertinentă, petentul arată că infracțiunea de fals intelectual nu putea fi stabilită decât prin probe științifice și, dacă s-ar fi administrat această probă, s-ar fi evitat arestarea sa pentru infracțiunea de fals care, ulterior, s-a dovedit că nu a comis-o. Se mai arată în plângere că în mod greșit s-a reținut în rezoluție că avizul ministrului justiției se acorda pentru acte procesuale iar nu pentru fapte, în accepția petentului fiind necesar acest aviz pentru fiecare faptă (probată) în parte și, de asemenea, pentru fiecare act procesual.

Sub un alt aspect, se arată că procurorul nu a analizat declarațiile celor 6 martori administrate în cauză și nici nu audiat cele 2 martore de etnie rromă pentru a se putea stabili relația dintre acestea și intimatul D.V., de ce acesta a purtat mai multe convorbiri cu martorele de pe telefonul său mobil și ce interes avea pentru a obține facilități condamnatului A.M. în ceea ce privește locul și modalitatea executării pedepsei privative de libertate.

Examinând actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 11/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, Înalta Curte constată următoarele: I. În ceea ce privește soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimatul - comisar de poliție L.M., aceasta este nelegală întrucât s-a încălcat în acest fel rezolvarea dată conflictului negativ de competență de către procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin rezoluția nr. 850/2004 din 6 aprilie 2004, potrivit căreia competența de soluționare a plângerii penale față de acest intimat aparține Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, unde de altfel se află în lucru dosarul nr. 1020/P/2004.

Pe de altă parte, din examinarea rezoluției contestate rezultă că „actele de cercetare prealabilă” au fost efectuate doar împotriva intimatului colonel magistrat D.V., pentru ca, în final, fără o analiză a faptelor intimatului L.M., să se dispună față de ambii intimați, „cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite în dispozițiile art. 246 C. pen., 261 C. pen și art. 266 alin. (1) C. pen.”. Nu în ultimul rând, se impune observația că remarca petentului privind imposibilitatea obiectivă a intimatului - comisar de poliție L.M. de a săvârși infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (1) C. pen., este pertinentă. Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc.

pen., plângerea va fi admisă, rezoluția va fi desființată în partea ce privește dispoziția de neînceperea urmăririi penale față de comisarul de poliție L.M. iar, pe cale de consecință, plângerea va fi trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, conform regulatorului de competență și pentru rezolvarea unitară cu cauza înregistrată sub nr. 1020/P/2004. II. Pe de altă parte, referitor la soluția dispusă față de intimatul - colonel magistrat D.V., Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică pentru următoarele considerente: 1. Critica ce vizează cercetarea penală a petentului și pentru infracțiunile de luare de mită și favorizarea infractorului, prevăzută de art. 254 C. pen.

și art. 264 C. pen., în lipsa avizului ministrului justiției, este neîntemeiată. Potrivit art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, modificată și republicată, în vigoare la acea dată, „magistrații nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului justiției”; or, în cauză, petentul O.S., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, a fost cercetat în dosarul nr. 55/P/1999 al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru infracțiunile prevăzute de art. 289, art. 290, art. 291 și art. 215 C. pen., cu avizul ministrului justiției, dispunându-se inițial, la data de 17 august 2000, scoaterea sa de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, soluție ce a fost infirmată la data de 12 iulie 2001 de procurorul general militar al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, care a dispus redeschiderea urmăriri penale și reluarea cercetărilor.

Așadar pentru faptele din dosarul nr. 55/P/1999 al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a existat avizul de cercetare dat de ministrul justiției, acest aviz păstrându-și valabilitatea și după infirmarea soluției de către procurorul ierarhic superior întrucât faza de urmărire penală nu se încheiase; cu titlu de exemplu, se poate reține că printre situațiile în care se impunea reluarea procedurii de avizare erau și acelea când, după sesizarea instanței, cauza era restituită procurorului pentru refacerea urmăririi penale de către organul competent, și atunci era necesar atât un nou aviz de cercetare penală cât și unul de trimitere în judecată, sau pentru completarea urmăririi penale, în acest ultim caz fiind necesar doar un nou aviz de trimitere în judecată, întrucât primul aviz de cercetare penală, în baza căruia se începuse urmărirea penală, era încă valabil.

Totodată, față de petent s-au mai făcut acte premergătoare și în dosarul nr. 49/P/2001 al aceleași unități de parchet, la data de 7 noiembrie 2001 ministrul justiției avizând cercetarea penală a petentului O.S. „pentru faptele săvârșite în dosarele nr. 55/P/1999 și nr. 49/P/2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel”. Procedeul folosit de ministrul justiției, acela de a aviza cercetarea penală pentru faptele penale săvârșite într-un dosar ce îi era transmis spre examinare, era corect întrucât sfera actelor premergătoare ce puteau fi efectuate într-o cauză ce viza un magistrat era restrânsă, existând riscul ca doar în baza acestora să nu se poată stabili o încadrare juridică riguroasă, ce ar fi ținut apoi organul de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale.

Or, avizul ministrului justiției, prevăzut de art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, modificată și republicată, a fost conceput la acea vreme ca un mijloc de protecție a magistraților împotriva abuzurilor procesuale, nicidecum ca un paravan în baza căruia magistrații să scape nepedepsiți atunci când comiteau fapte penale și nici ca un impediment procedural care ar fi îngreunat urmărirea penală, în situația în care ar fi trebuit să se ceară alt aviz de cercetare ori de câte ori din probe reieșea necesitatea schimbării încadrării juridice.

În această idee, cum ministrul justiției avizase cercetarea penală pentru faptele săvârșite în dosarele nr. 55/P/1999 și nr. 49/P/2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, începerea urmării penale de către intimatul - colonel magistrat D.V., la data de 8 aprilie 2002, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 254 și art. 264 C. pen., nu constituie o încălcare a dispozițiilor procesual penal, aceeași fiind situația punerii în mișcare a acțiunii penale pentru faptele din primul dosar și pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., la data de 8 aprilie 2006. De asemenea, extinderea acțiunii penale și pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., la data de 9 aprilie 2002, nu constituie o măsură abuzivă a intimatului colonel magistrat D.V., întrucât nu era necesar un aviz al ministrului justiției în acest sens.

Faptul că ulterior, la data de 22 aprilie 2002, cu ocazia analizării solicitării de arestare preventivă a petentului O.S., ministrul justiției, reiterând avizele de cercetare penală date anterior, precizează și încadrarea juridică dată faptelor, nu înseamnă că abia la acest moment a dat aviz de cercetare penală, ci că a indicat în concret încadrarea juridică a faptelor pentru care urma să se dispună o măsură preventivă extremă, respectiv arestarea preventivă. În concluzie, cercetarea penală a petentului O.S. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură penală și a legii de organizare judecătorească, astfel că plângerea este nefondată sub acest aspect. 2. În ceea ce privește săvârșirea de către intimatul - colonel magistrat D.V.

a infracțiunii de arestare nelegală, prevăzute de art. 266 alin. (1) C. pen., plângerea petentului este nefondată iar soluția adoptată de procuror este corectă întrucât, potrivit declarațiilor procurorului militar P.C., audierea petentului cu avocat din oficiu a fost justificată datorită repetatelor neprezentări ale avocatului ales, aspecte confirmate și de apărătorul din oficiu, avocat M.D., în sensul că apărătorul ales al petentului nu s-a prezentat la ora stabilită iar când totuși a venit, spre finalul audierii, petentul nu a mai considerat necesară prezența acestuia, preferând să finalizeze declarația cu avocatul din oficiu.

De altfel, aceleași critici, formulate în legătura cu încălcarea dreptului la apărare cu ocazia arestării preventive, au fost analizate și soluționate definitiv, cu putere de lucru judecat, de fosta Curte Supremă de Justiție care, prin decizia penală nr. 3500 din 3 iulie 2002, cu opinie majoritară, a decis că măsura arestării preventive a petentului O.S. a fost legal luată. Punerea în libertate a acestuia a avut loc abia la data de 25 iulie 2002 când instanță supremă a constatat că prelungirea măsurii arestării preventive dispusă de Curtea Militară de Apel nu a fost motivată și s-a făcut în condițiile care inculpaților din acea cauză, printre care și petentul, nu li s-a asigurat o apărare efectivă.

Așadar, petentul a fost pus în libertate pentru alte motive decât cele de nelegalitate la face referire în plângerea penală ce face obiectul plângerii de față, astfel că, pe cale de consecință, aceasta este nefondată și sub acest aspect. 3. Referitor la faptul că intimatul - colonel magistrat D.V. nu a înțeles să administreze proba cu expertiza grafologică, în baza cărei s-ar fi dovedit că petentul nu a comis infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., Înalta Curte constată că procurorul a adoptat o soluție corectă atunci când a apreciat că în sarcina intimatului nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prav. de art. 246 C. pen., din probe nereieșind că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia interesele legale ale petentului.

Faptul că ulterior petentul a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunile față de care s-a dispus arestarea sa preventivă, cu excepția celei prevăzute de art. 264 C. pen., pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, nu înseamnă automat că intimatul și-a îndeplinit cu rea credință atribuțiile de serviciu. Admițând această ipoteză ar însemna ca orice magistrat, căruia i se infirmă sau casează o soluție, este pasibil a răspunde penal; or, rolul de a corija eventualele greșeli de judecată revine, în actualul sistem de drept, organului de control judiciar cu ocazia soluționării căilor de atac anume reglementate de lege. 4. Sub un ultim aspect, al existenței infracțiunii prevăzute de art. 261 C. pen., Curtea reține că plângerea este nefondată.

În mod corect procurorul a reținut că, din examinarea declarațiilor martorilor audiați în cauză sau date în fața unui notar public, depuse în susținerea plângerii de către petent, nu rezultă că intimatul - colonel magistrat D.V. ar fi instigat la mărturie mincinoasă 2 martore sau că a dat dispoziție în acest sens comisarului de poliție L.M. De altfel, chiar din declarația petentului dată în prezenta cauză nu rezultă că intimatul - colonel magistrat D.V. ar fi comis această faptă în vreuna din formele participației „……declarațiile firește fiind luate așa cum presupun în conformitate cu dorințele domnului procuror D.V. Mai exact, cele două femei au fost învățate să facă declarații la procuror potrivit spuselor comisarului L.M.

Am convingerea că, comisarul L.M. a procedat în acest fel la sugestia procurorului D.V.”. În situația concretă din cazul de față, având în vedere că cercetarea penală a intimatului comisar de poliție L.M. urmează a fi făcută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru considerentele arătate la pct. I, se impune precizarea că, în ceea ce îl privește pe intimatul - colonel magistrat D.V., referitor la fapta prevăzută de art. 261 C. pen., se va putea face aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 278 1 alin. (1 1 ) C. proc. pen. Pentru toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 278 1 alin. (8) lit. a) din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea petentului O.S.

în ceea ce îl privește pe intimatul - colonel magistrat D.V. și, pe cale de consecință, va menține partea din rezoluția atacată referitoare la acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Admite plângerea formulată de petentul O.S. împotriva rezoluției nr. 11/P/2004 din 3 noiembrie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare. Desființează rezoluția atacată numai în ceea ce privește greșita soluționare a cauzei față de făptuitorul L.M., competența de soluționare privitor la acesta fiind stabilită în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția nr. 850/2004 din 6 aprilie 2004 dată de adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Înlătură dispoziția de neîncepere a urmăririi penale față de numitul L.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., 261 C. pen.

și art. 266 alin. (1) C. pen. și trimite dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București spre competentă soluționare. Menține restul dispozițiilor rezoluției atacate. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 5 decembrie 2006.