ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2126/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2400 din 18 octombrie 2006,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis excepția tardivității introducerii acțiunii și a respins, ca tardiv

introdusă, acțiunea formulată de reclamantul D.L.R. în contradictoriu cu pârâta

A.S.G.

În motivarea sentinței civile

pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, aspectele ce vor fi arătate în

continuare.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, la data de 31 ianuarie 2006, reclamantul D.L.R. a chemat în judecată

A.S.G. solicitând anularea Ordinului din 19 februarie 2004 emis de pârâtă prin

care a fost destituit din funcția publică de expert principal și radierea

mențiunilor înscrise în carnetul de muncă. În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că actul administrativ contestat i-a fost comunicat la data de 28

ianuarie 2005, iar sancțiunea disciplinară ce i-a fost aplicată prin ordin este

nelegală, întrucât nu a fost efectuată audierea prealabilă, nu a fost efectuată

cercetarea prealabilă, nu s-a întrunit comisia de disciplină și nu au fost

întocmite celelalte înscrisuri prevăzute de lege. Reclamantul consideră că

motivul destituirii sale din funcție și anume plecarea sa la bursă în interes

de serviciu, nu constituie o abatere disciplinară în îndeplinirea sarcinilor de

serviciu, ceea ce face ca actul atacat să fie nelegal.

Curtea de Apel a reținut că, în

raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr.

554/2004, reclamantul a introdus acțiunea cu nerespectarea termenului de

decădere de un an, întrucât ordinul contestat a fost emis la data de 19

februarie 2004, a fost comunicat petentului la data de 28 ianuarie 2005 și

acțiunea în justiție a fost introdusă la data de 31 ianuarie 2006.

Împotriva

sentinței civile nr. 2400 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs reclamantul D.L.R., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul susține că

în perioada 25 ianuarie 2004 - 22 ianuarie 2005 s-a aflat în Italia, la studii,

fiind beneficiarul unei burse finanțate din fonduri PHARE, ordinul emis în

această perioadă, la data de 9 februarie 2004, i-a fost comunicat abia la 28

ianuarie 2005. în urma contestației formulate la data de 4 februarie 2005

intimata, sesizând abuzul, a făcut demersuri în vederea remedierii situației.

Ca răspuns, a fost emisă adresa din 27 ianuarie 2006 prin care s-a recunoscut

că destituirea recurentului a fost abuzivă, fără însă a se revoca ordinul în

discuție.

Instanța de Fond,

arată recurentul, nu a observat că demersul judiciar a fost inițiat în termenul

de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă și în

termenul de un an de la data la care i s-a adus la cunoștință ordinul.

Consideră că Legea nr. 554/2004 a fost aplicată greșit, limitându-i-se nepermis

accesul la justiție.

În recurs intimata - pârâtă

A.S.G. nu a formulat întâmpinare.

Examinând sentința

prin prisma recursului declarat, Înalta Curte constată:

Prin Ordinul din 9

februarie 2004 emis de Președintele A.S.G., în temeiul art. 70 alin. (2) lit.

j) din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, respectiv al

art. 90 alin. (5) lit. a) și art. 94

1

din aceeași lege, în forma în

vigoare la epoca respectivă, recurentul - reclamant a fost destituit din

funcția publică de expert principal în cadrul Direcției de comunicare

instituțională și mass - media.

Cererea de chemare în

judecată, înregistrată la data de 31 ianuarie 2006 a fost soluționată legal, pe cale de excepție, reținându-se că potrivit prevederilor art. 2

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ termenul

limită, de decădere, de un an de la data emiterii actului atacat, a fost

depășit.

Este, astfel,

nerelevantă susținerea recurentului în sensul că a formulat plângerea

prealabilă în termenul de 30 de zile de la comunicarea care s-a realizat din

motive obiective (fiind plecat din țară) abia la data de 28 ianuarie 2005,

respectiv la data de 4 februarie 2005 și că, ulterior, a așteptat un an, până

la data de 27 ianuarie 2006 când a primit în mod oficial răspunsul, atâta vreme

cât legiuitorul a stabilit termenul de un an prin raportare la data emiterii

actului, iar nu la data comunicării acestuia.

În plus, recurentul

invocă prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 atunci când

arată că a formulat acțiunea în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului,

eludând litera b) a aceluiași articol, potrivit cu care, în cazul în care

autoritatea nu răspunde în termenul de 30 de zile (potrivit art. 7 alin. (4)

raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeași lege), cererea de chemare în

judecată se introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal

de soluționare a cererii, fără a depăși termenul de un an.

În acest context,

chiar dacă ar fi avut așteptări legitime în sensul rezolvării favorabile a

contestației sale, recurentul a depășit nerezonabil termenul de 6 luni,

anterior menționat, neexistând nici un temei legal pentru a considera că

cererea de chemare în judecată este formulată în termen.

Cu alte cuvinte

soluția Instanței de Fond rămâne legală și dacă se primește punctul de vedere

al recurentului în sensul calculării termenelor de la comunicarea actului, iar

nu de la emiterea acestuia.

În fine,

acțiunea formulată de recurentul - reclamant mai era tardivă și dintr-un alt

punct de vedere.

Potrivit art. 89

alin. (1) din Legea nr. 188/1999, modificată și completată, în forma în vigoare

atât la data emiterii ordinului atacat, cât și la data introducerii cererii de

chemare în judecată (textul a fost modificat abia ulterior, prin Legea nr. 251

din 23 iunie 2006): „în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive

pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate

cere Instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin

care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice

de la comunicare”.

Și ordinul atacat, la

articolul 2, conține o dispoziție similară.

Rezultă astfel că

demersul judiciar trebuia inițiat în termen de 30 de zile, calculat de la data

de 28 ianuarie 2005, când, necontestat, actul administrativ i-a fost comunicat

recurentului - reclamant, întrucât procedura prealabilă reglementată de legea

contenciosului administrativ nu era necesară.

Pentru toate aceste

considerente, constatând, în acord cu jurisprudența constantă a C.E.D.O. în

privința art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului a

libertăților fundamentale, că stabilirea unor termene și condiții pentru

valorificarea unor drepturi nu constituie în sine o limitare a accesului la

justiție și că recurentul - reclamant a avut posibilitatea efectivă a

declanșării unui control de legalitate a actului administrativ dar nu a putut-o

obține din motive care îi sunt imputabile, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.L.R. împotriva sentinței civile nr. 2400 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 aprilie 2007.