ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6988/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6988/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

3795 din 1 octombrie 2002 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții M.A., D.L.

și H.A., personal și prin mandatar S.M. au chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Academia Română și Spitalul Universitar de

Urgență Elias București, solicitând ca aceștia să fie obligați să le respecte

dreptul de proprietate și posesie cu privire la terenul de 60.000 mp situat în

orașul Băile Olănești, pct.”Purdoi – Lacul cu Ghiocei”, moștenit de la autorul

lor D.B., să le plătească despăgubiri privind fructele percepute și încasate în

perioada ultimilor 3 ani, precizând valoarea acestora la 3 miliarde lei și să

le plătească fructele imobilului în continuare, de 3.000.000 lei pe fiecare zi

de la pronunțarea hotărârii și până la predarea efectivă a terenului

revendicat.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii legali și testamentari ai autorului D.B., care în

anul 1893 în baza Ordonanței de adjudecare nr. 7 a Tribunalului Districtual

Rm.Vâlcea, transcrisă în registrul de transcripțiuni la nr. 419, a devenit

alături de frații săi, C.B. și G.B., proprietar în indiviziune asupra moșiei

Olănești în suprafață de 4000 ha.

Ulterior, prin actul de

vânzare-cumpărare din 13 martie 1902 C.B. a cumpărat de la fratele său G.B.

partea acestuia din moșie, iar la 31 mai 1902 autorul D.B. a rămas singur

proprietar al moșiei Olănești, în baza actului de ieșire din indiviziune nr.

2427/1902, oferindu-i fratelui său, C.B. alte imobile provenite de la autorul

comun, G.M.B.

În perioada 1902-1920 autorul D.B. a

efectuat o serie de vânzări din proprietate, în favoarea Băncii Marmorosch

Blank, rămânând proprietar pe 319,5 ha, din care 192 ha teren cu păduri, iar

restul de 127,5 ha terenuri cu izlaz, goluri alpine, poieni, livezi de pomi și

arabil, aceste terenuri având limite în partea de N – „Valea Dragului” și

„Drumul de sub Malurei”, la S – proprietatea locuitorilor din Olănești sat, la

E – râul Olănești, iar la V – pădurea moșnenilor Olănești.

Această proprietate a stăpânit-o

singur, ca proprietar, până în anul 1945, când prin decizia, proces-verbal din

19 iunie 1945, contrar dispozițiilor Legii nr. 187/1945 pentru aplicarea

reformei agrare, acestuia i s-a expropriat în întregime moșia, fără să-i fie

rezervată suprafața de 50 ha la care avea dreptul potrivit legii respective.

Întrucât autorul D.B. nu se încadra în nici unul din cazurile prevăzute de art.

3 din Legea nr. 187/1945, în urma memoriilor și a contestațiilor adresate

Comisiei de pe lângă Prefectura Județului Vâlcea pentru înfăptuirea reformei

agrare, prin Hotărârea nr. 35 din 4 decembrie 1945, Comisia de Plasă pentru

reforma agrară Rm.Vâlcea i-a aprobat contestația și i-a recunoscut dreptul de

proprietate pentru 50 ha teren, cu destinația agricolă, lacuri și alte

destinații.

Întrucât în anii următori

autoritățile care în 1945 îi recunoscuseră dreptul de proprietate pentru cele

50 ha rezervate conform Legii nr. 187/1945, încercau să-l deposedeze și de

aceste terenuri, autorul D.B. s-a adresat autorităților, iar prin încheierea

din 21 ianuarie 1946, Comisia de reformă agrară de pe lângă Prefectura județului

Vâlcea a dispus măsurarea proprietății acestuia.

La Comisia pentru înfăptuirea

reformei agrare a fost înregistrat raportul de expertiză nr. 429 din 7

februarie 1946, respectiv „Planul Proprietății d-lui D.B. din comuna Olănești

sat”, în care sunt evidențiate toate proprietățile rămase autorului D.B. ce

însumau suprafața de 42,015 ha.

În urma măsurătorilor efectuate,

autorul D.B. a înregistrat la Comisia pentru înfăptuirea reformei agrare de pe

lângă Prefectura Județului Vâlcea memoriul nr. 790 din 27 februarie 1946, în

care descrie terenurile rămase în proprietatea sa și cuprinse în suprafața de

42,015 ha, printre care se regăsește și suprafața de 60.000 mp revendicată în

prezent de reclamanți.

Deși i se recunoscuse dreptul de

proprietate pentru cele 50 ha, profitând de faptul că autorul D.B. avea vârsta

de peste 76 ani și era bolnav, autoritățile vremii nu i-au lăsat terenurile,

fapt dovedit de memoriile autorului, înregistrate sub nr. 1070/1946, respectiv

22 martie 1946, prin care se plângea Comisiei pentru înfăptuirea reformei

agrare de pe lângă Prefectura Județului Vâlcea.

Reclamanții susțin că în anul 1951

autorul D.B. era proprietarul celor 50 ha, recunoscute prin Hotărârea nr. 35

din 4 decembrie 1945 luată de Comisia pentru înfăptuirea reformei agrare,

deținând în fapt numai 42,015 ha identificate prin expertiza ing. I.P. În anul

1951 autorul a decedat, lăsând prin testamentul din 15 decembrie 1950,

consemnat în procesul-verbal încheiat la 5 mai 1951 de Judecătoria Mixtă

Rm.Vâlcea soției sale, E.B., întreaga sa avere, printre care și terenurile de

42,015 ha.

Autoarea B.E. a efectuat o serie de

vânzări și donații în perioada 1951-1958, cu privire la o parte din terenurile

moștenite de la soțul său, D.B. și identificate prin planul întocmit în anul

1946 de către ing. I.P., situație din care rezultă că în cele din urmă,

autoritățile îi lăsaseră dreptul de proprietate pentru suprafața de cca. 50 ha

teren.

Prin testamentul olograf din 14

iunie 1953, E.B. a lăsat întreaga sa avere fiicei sale D.I.M., recunoscută prin

certificatul de moștenitor nr. 922/1976 ca unică moștenitoare.

Tot printr-un testament olograf din

16 octombrie 1982, D.I.M. a lăsat la rândul său întreaga sa avere soțului său,

D.I.

În urma autoarei D.M. a rămas însă

și fiica M.D. (căsătorită H.), astfel că la masa succesorală a acestei autoare

au venit doi moștenitori, respectiv D.I., în calitate de soț supraviețuitor și

moștenitor testamentar, precum și fiica H.M., în calitate de moștenitor legal,

conform certificatului de moștenitor nr. 613 din 22 mai 1989.

Decedând și H.M., la succesiunea

acesteia vin cei doi reclamanți, H.A. și D.L., în calitate de descendenți,

aceștia reprezentând-o pe autoarea lor și în ceea ce privește moștenirea

bunurilor autorului D.B.

La rândul său, D.I. (ginerele

autorului, D.B.), printr-un testament autentic din 27 ianuarie 1994a instituit

ca legatar universal pe reclamanta M.A., conform certificatului de moștenitor

nr. 151 din 9 noiembrie 2001, aceasta fiind cea de a treia moștenitoare în

viață, care poate reclama proprietatea autorului D.I. și implicit a autorului

D.B.

Reclamanții susțin că autorul lor a

figurat în perioada 1948-1950 în registrul agricol al Primăriei Orașului Băile

Olănești cu suprafața de 40,42 ha terenuri agricole și neproductive, iar

ginerele său D.I. cu suprafața de 3,31 ha, primit prin înzestrare tot de la

autorul său, situație care demonstrează că aceștia erau proprietari pe întreaga

suprafață, identificată prin planul întocmit în 1946 de ing. I.P. Întreg

terenul revendicat, de 60.000 mp este ocupat în prezent de Complexul Olănești,

care potrivit Legii nr. 251/2002 a trecut împreună cu Spitalul Elias București,

din administrarea Ministerului Apărării Naționale în administrarea Academiei

Române București, funcționând sub denumirea „Clinica externă Olănești”, aflată

în subordinea Spitalului Elias și a Academiei Române.

Reclamanții susțin că au procedat la

notificarea pârâților în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în

natură sau despăgubiri echivalente, însă până la data formulării acțiunii de

față nu au primit decât o adresă, prin care Academia Română le recunoaște

justețea solicitării, dar le cere să mai aștepte.

Aceștia arată astfel că înțeleg să

formuleze acțiune în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, prin care

pârâții să fie obligați să le lase terenul respectiv în deplină proprietate și

posesie, teren ocupat abuziv în perioada 1951-1955.

Pe de altă parte solicită să se

constate că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului conform art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998 pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale, de reparație.

Consideră că potrivit art. 21 din

Constituția României, dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești nu poate

fi îngrădit și că titlul autorului lor nu a fost afectat de vreun act de

expropriere, naționalizare sau confiscare, fiind vorba de o ocupare abuzivă a

terenului și de o posesie bazată pe violență morală exercitată de autoritățile

comuniste.

În aceste condiții, reclamanții

consideră că sunt îndreptățiți să solicite terenul pe calea acțiunii în

revendicare de drept comun, acesta nefiind cuprins în domeniul public sau

privat al statului, sens în care invocă și dispozițiile art. 480 C. civ.,

alături de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care le conferă același

drept, de a se adresa instanței pe calea dreptului comun.

În opinia reclamanților, adoptarea

Legii nr. 10/2001 nu le îngrădește dreptul de a revendica terenul în fața

instanțelor judecătorești, potrivit art. 47 din această lege, având

posibilitatea să susțină astfel de acțiuni în fața instanțelor, cu atât mai

mult cu cât nu li s-a răspuns în nici un fel la notificările adresate potrivit

legii respective.

Se invocă, de asemenea, dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, potrivit

căreia persoana expropriată avea dreptul să-și aleagă cota rezervată de

terenuri, iar din memoriile autorului D.B. rezultă că acesta a înțeles să fie

cuprinse în suprafața de 50 ha și terenurile din pct. ”Purdoi – Lacul cu

Ghiocei”, revendicat prin acțiunea de față.

În legătură cu fructele civile

percepute și încasate de Statul Român prin Spitalul Elias și Academia Română în

perioada ultimilor 3 ani se invocă dispozițiile art. 483 C. civ., potrivit

cărora acestea se cuvin proprietarului bunului, în puterea dreptului de

accesiune precum și dispozițiile art. 487 C. civ., potrivit cărora buna

credință a posesorului încetează atunci când viciile posesiei îi sunt

cunoscute, situație în care nu poate dobândi fructele imobilului.

În condițiile în care nu există nici

măcar un titlu formal care să justifice posesia pârâților și culegerea

fructelor civile, reclamanții consideră că sunt îndreptățiți să li se acorde

aceste fructe.

Prin întâmpinarea depusă, Academia

Română, Spitalul Județean de Urgență Elias București a invocat o serie de

excepții și a solicitat pe fond respingerea acțiunii reclamanților.

Astfel, a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de situația că nu a fost încă

soluționată o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001,

deși reclamanții au făcut notificare în acest sens.

S-a invocat și excepția

prematurității formulării acțiunii în revendicare, atâta timp cât nu s-a emis o

dispoziție sau decizie motivată potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Același pârât a invocat pe cale de

excepție și dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român prin

prescripția achizitivă, considerând că statul a intrat în posesia imobilului

revendicat printr-un fapt juridic, care constituie titlu valabil, posesia fiind

exercitată neîntrerupt o perioadă de peste 30 de ani, fără ca aceasta să fie

viciată. Se invocă astfel dispozițiile art. 1890 C. civ. și faptul că buna sau

reaua credință a posesorului nu are nici o relevanță, întrucât posesia continuă

neîntreruptă, pașnică și sub nume de proprietar a condus fără echivoc la

dobândirea dreptului de proprietate.

Această pârâtă arată că reclamanții

pot obține pe calea Legii nr. 10/2001, despăgubiri compensatorii și nu

restituirea în natură a imobilului.

La rândul său și pârâta Academia

Română a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în

condițiile în care nu a fost soluționată o cerere a reclamanților în baza Legii

nr. 10/2001.

Aceeași pârâtă a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții în cadrul acțiunii în

revendicare, arătând că potrivit O.G. nr. 39/2002 Spitalul Elias și Complexul

Olănești au trecut din subordinea și administrarea Ministerului Apărării

Naționale în administrarea Academiei Române, însă Complexul Olănești a fost

reorganizat în subordinea Spitalului Elias ca unitate fără personalitate

juridică, iar Spitalul Elias ca unitate cu personalitate juridică, aflat în

subordinea Academiei Române.

Cum Spitalul Elias București este

administratorul Complexului Olănești și singurul în măsură să dispună de

patrimoniul său, numai această instituție are calitate procesuală pasivă.

Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice a invocat, de asemenea, excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, considerând că terenul solicitat de

reclamanți a fost preluat de stat prin efectul Legii nr. 187/1945 pentru

înfăptuirea reformei agrare și prin acte de guvernământ ce nu pot fi atacate în

justiție pe nici o cale.

Același pârât susține că acțiunea

reclamanților este și prematur formulată, în situația în care nu s-a emis o

decizie sau dispoziție motivată, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea reconvențională depusă

la dosar (f.190, 191) Spitalul Universitar de Urgență Elias București, solicită

în subsidiar, în condițiile în care se va admite acțiunea în revendicare a

reclamanților să se constate că acesta a fost un posesor de bună credință, în

sensul că nu a cunoscut viciul titlului său și a efectuat o serie de cheltuieli

necesare și utile, care îi dau dreptul la despăgubiri din partea reclamanților.

Invocă faptul că, pe terenul revendicat de reclamanți au fost edificate clădiri

ce sunt reglementate de dispozițiile art. 494 C. civ., iar dacă reclamanții

proprietari doresc să păstreze aceste construcții sunt datori să plătească

valoarea materialelor și prețul muncii. Își întemeiază cererea și pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză, solicitând ca reclamanții să fie obligați să-i

despăgubească cu valoarea cheltuielilor efectuate precum și cu valoarea

creșterii fondului.

În urma probelor administrate în

cauză, Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 655 din 13 septembrie 2004 a

respins excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii în revendicare,

invocate de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

Academia Română și Spitalul Universitar de Urgență Elias București.

S-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de Academia Română și s-a respins acțiunea

reclamanților pe cale de excepție, față de această pârâtă.

S-a admis în parte acțiunea

reclamanților și au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Spitalul Universitar Elias București să respecte acestora

dreptul de proprietate și posesie, cu privire la terenul situat în pct.”Purdoi

– Lacul cu Ghiocei” de pe raza localității Băile Olănești, în suprafață de

42.568,8 mp compus din parcelele: 1Cc, 2Cc, 3Cc, 4Cc și 5 drum neamenajat, 6

aleea betonată, 7 aleea asfaltată, 8PD, 9L și 10 PD, având configurația și

vecinii arătați în schița de amplasament întocmită de experți.

A fost obligat Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar cu Spitalul

Universitar de Urgență Elias București să le plătească reclamanților

despăgubiri civile în valoare de 194.882,52 dolari SUA, plătibili în lei la

cursul de la data plății efective, pentru perioada ultimilor 3 ani și la

despăgubiri de 1,71 dolari SUA/mp/an, începând cu data pronunțării prezentei

hotărâri și până la predarea efectivă a terenului către reclamanți.

S-a admis în parte cererea

reconvențională formulată de Spitalul Universitar de Urgență Elias București și

au fost obligați reclamanții M.A., D.L. și H.A., în solidar, să-i plătească

acestei instituții pârâte suma de 94.104.360.000 lei reprezentând valoarea

creșterii fondului, ca urmare a investițiilor realizate pe terenul revendicat.

S-a instituit un drept de retenție

asupra terenului revendicat, în favoarea Spitalului Universitar de Urgență

Elias București până la plata despăgubirilor menționate mai sus.

A fost obligat Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar cu Spitalul

Universitar de Urgență Elias București la plata sumei de 38.000.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamanți.

S-a reținut de instanța de fond la

pronunțarea acestei sentințe că excepția lipsei calității procesuale pasive

invocate de Academia Română este întemeiată, întrucât potrivit art. 1 alin. (2)

din O.G. nr. 39/2002 aprobată prin Legea nr. 251/2002, Sanatoriul Olănești

denumit în prezent Complexul Olănești a trecut din administrarea Ministerului

Apărării Naționale în administrarea Academiei Române și în subordinea

Spitalului Universitar de Urgență Elias București, care a fost organizat ca

unitate sanitară, cu personalitate juridică, în subordinea Academiei Române.

S-a apreciat astfel că, nefiind

unitate care deține imobilul revendicat, Academia Română nu are calitate

procesuală pasivă, acțiunea reclamanților față de aceasta fiind respinsă.

Referitor la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți s-a

apreciat că potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana care

solicită restituirea imobilului preluat abuziv sau măsuri reparatorii, are

dreptul de a opta privind procedura prevăzută de această lege sau de a alege

calea dreptului comun, în situația în care imobilul a fost preluat fără nici un

titlu. S-a reținut astfel că, nici această dispoziție legală, nici o alta din

Legea nr. 10/2001 nu declară acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă.

Referitor la excepția prematurității

acțiunii în revendicare, față de faptul că reclamanții s-au adresat cu

notificări atât la Ministerul Apărării Naționale, cât și la Academia Română și

Primăria Orașului Olănești și nu s-a emis nici o decizie sau dispoziție

motivată în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că, nici o

dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu le îngrădește reclamanților dreptul de a

promova acțiunea în revendicare de drept comun, în condițiile în care unitatea

deținătoare nu rezolvă cererea în termenul legal și aceștia consideră că

imobilul a fost preluat fără nici un titlu.

Referitor la fondul cauzei s-a

reținut în esență că reclamanții au dovedit cu actele depuse la dosar calitatea

procesuală activă de moștenitori ai autorului comun D.B., decedat în 1951,

având astfel dreptul de a revendica, inclusiv imobile provenind din

proprietatea acestui autor și în legătură cu care consideră că alte persoane,

inclusiv statul au procedat la o preluare abuzivă, fără titlu și fără nici un

drept.

S-a reținut de asemenea că, întrucât

reclamanții sunt proprietarii terenului revendicat, în baza art. 483 C. civ. li

se cuvine și contravaloarea fructelor solicitate, care a fost stabilită pentru

ultimii 3 ani la suma de 194.882,52 dolari SUA calculată la limita minimă a

valorii de concesionare a terenurilor.

Referitor la cererea reconvențională

formulată de pârâtul Spitalul de Urgență Elias București s-a reținut că, la

data când Complexul Olănești a trecut în administrarea acestuia pentru a fi

cuprins în patrimoniul propriu conform O.G. nr. 39 din 30 ianuarie 2002, nu

cunoștea situația juridică reală a terenului, situându-se astfel pe poziția

constructorului de bună credință conform art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

Prin realizarea edificiilor ce

constituie Complexul Olănești, valoarea terenului preluat abuziv de la autorul

reclamanților a sporit în mod considerabil, acesta fiind transformat din

categoria terenuri arabile, pășuni și izlaz, în categoria unor terenuri

folosite pentru agrement și odihnă, care aduc venituri sporite proprietarului.

S-a admis cererea reconvențională și

au fost obligați reclamanții în solidar să-i plătească acestei pârâte suma de

94.104.360.000 lei, cu titlu de valoare a creșterii fondului.

Având în vedere suma de bani relativ

mare pe care reclamanții urmează să o plătească Spitalului Universitar de Urgență

Elias București, tribunalul a apreciat că este întemeiată și cererea acestei

instituții pârâte, privind constituirea unui drept de retenție asupra

imobilului, până la plata despăgubirilor, reprezentând valoarea creșterii

fondului.

Împotriva sentinței civile nr. 655

din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea au declarat apel atât reclamanții

cât și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. a Județului Vâlcea și Spitalul Universitar de Urgență „Elias”

București.

În motivarea apelului, reclamanții

au arătat, în esență, că în mod greșit, instanța de fond a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Academia Română; nu a avut în

vedere că în virtutea principiului

restitutio in integrum

și a dispozițiilor

art. 482, art. 483 și art. 485 C. civ., trebuiau acordate despăgubirile și

pentru perioada de după introducerea acțiunii și până la pronunțarea hotărârii;

a admis cererea pârâtului Spitalul Elias București pentru acordarea unui drept

de retenție asupra imobilului în litigiu, fără a avea în vedere că acesta nu

este proprietarul aparent al acestui teren și a obligat pe reclamanți la plata

către pârâtul Spitalul Elias București a sumei de 94.104.360.000 lei, fără a

avea în vedere că există reaua credință a statului în ocuparea terenului.

Prin motivele de apel formulate,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a Județului Vâlcea a criticat

sentința instanței de fond întrucât: în mod greșit s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Academia Română și Spitalul Universitar de Urgență Elias București; în

mod greșit s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 60.000

mp situat în Băile Olănești, pct.”Purdoi – Lacul cu Ghiocei”; imobilul

revendicat de reclamanți este bun de uz public inalienabil, imprescriptibil și

insesizabil, situație în care, în mod nejustificat s-a dispus restituirea lui.

Prin motivele de apel formulate de

pârâtul Spitalul Universitar de Urgență Elias se critică sentința instanței de

fond întrucât: în mod greșit instanța de fond a respins excepția

inadmisibilității și prematurității acțiunii reclamanților, precum și excepția

prescripției achizitive, invocată de Spitalul Universitar de Urgență Elias; în

mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Academiei Române; în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților și a

obligat pe pârâți să respecte dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu,

deși din actele dosarului rezultă că numai o parte din terenurile aflate în

proprietatea autorului D.B. au fost afectate de construirea Sanatoriului 1 Mai

Olănești.

Prin decizia nr. 455 A din 18

noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a admis apelul formulat de pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Spitalul Universitar de Urgență Elias împotriva sentinței

civile nr. 655 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, pe care a

schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții M.A., D.L.

și H.A. și a respins apelul formulat de reclamanții M.A., D.L. și H.A.

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea

de Apel București a reținut, în esență, că, acțiunea fiind formulată la data de

1 octombrie 2002, deci la mult timp după apariția Legii nr. 10/2001 și sub

imperiul acestei legi, ea nu era susceptibilă de a fi caracterizată și primită

ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun, deci legii vechi, astfel că

sentința atacată încalcă principiul aplicării imediate a legii noi, fiind

respinsă în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii. Instanța de apel a

reținut astfel că, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii face de

prisos cercetarea și a celorlalte excepții ridicate de pârâți în apelul

formulat, cât și cercetare în fond a cauzei, care nu se mai impune conform art.

137 alin. (1) C. proc. civ., situație în care apelul formulat de reclamanți s-a

respins ca atare.

Împotriva deciziei civile nr. 455 A

din 18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Pitești au declarat recurs reclamanții

D.L., H.A. și M.A. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând următoarele:

Decizia atacată este pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 480, art. 481 C. civ., texte de lege în virtutea

cărora proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și

dispune de un lucru în mod absolut.

Acțiunea în revendicare este

imprescriptibilă și nu există îngrădire legală în folosirea acesteia tocmai

pentru a nu se încălca dreptul la proprietate.

Instanța de apel a încălcat aceste

dispoziții legale, în speță neexistând o preluare cu titlu, ci doar o preluare

faptică, fără ca proprietarii să piardă această calitate.

Astfel, preluarea abuzivă nu a dus

sine

die

la pierderea proprietății, ci doar la pierderea posesiei, proprietatea

rămânând în continuare a autorului reclamanților, chiar dacă a fost împiedicat

să uzeze de acest drept.

În cauză au fost încălcate

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în situația

imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără vreun titlu, persoana

îndreptățită își păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării.

De altfel, doctrina și practica

judiciară apreciază că în situația în care persoana îndreptățită a formulat

notificare conform Legii nr. 10/2001 și nu a primit răspuns în termenul legal

de 60 zile, singura cale legală ar rămâne acțiunea în revendicarea dreptului,

dreptul comun în materie fiind acțiunea în revendicare.

Au fost încălcate și dispozițiile

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, potrivit cu care orice persoană are dreptul la judecarea în mod

echitabil în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o

instanță independentă și imparțială.

În speță, instanța a refuzat să se

pronunțe asupra încălcării dreptului de proprietate, încălcându-se drepturile

civile ale persoanei.

Recursul este nefondat.

Reclamanții au formulat acțiunea în

revendicare, întemeiată pe art. 480, art. 481 C. civ., după ce se adresaseră cu

notificare unității deținătoare, în condițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001.

Această lege are o aplicare generală

în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor

imobile, pentru că art. 2 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare

abuzivă a imobilelor.

Articolul 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 10/2001 prevede că fac obiectul legii și orice alte imobile preluate

fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor locale ale puterii și administrației de stat.

Textul citat se referă la două

categorii de situații: cele în care preluarea imobilelor s-a făcut în temeiul

unor titluri care nu sunt valabile și cele în care la baza preluării nu a stat

nici un titlu, adică preluări realizate pe căi de fapt.

Întrucât reglementarea conținută de

art. 2 alin. (1) lit. h) face posibilă acordarea de măsuri reparatorii pentru

orice situație în care un imobil a fost preluat abuziv, inclusiv preluarea fără

nici un titlu, imobilelor care fac obiectul procesului le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, odată cu intrarea în vigoare a acestei

legi, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele

îndreptățite pot obține măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în

natură) numai în condițiile legii speciale. După data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv,

formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în

condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, așa cum s-a reținut prin

hotărârea atacată, deoarece persoanele îndreptățite la restituire urmează să

recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.

De altfel, reclamanții au recurs la

procedura administrativă, însă, așa cum au precizat în cererea de chemare în

judecată, până la data formulării acesteia, nu au primit decât o adresă, prin

care Academia Română le recunoaște justețea solicitării, astfel că au înțeles

să formuleze acțiune în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, prin

care pârâții să fie obligați să le lase terenul respectiv ocupat abuziv în perioada

1951-1985, în deplină proprietate și posesie.

Din dispoziția înscrisă în art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă că persoana îndreptățită, căreia nu

i s-a răspuns la notificare, își poate realiza dreptul pe calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe art. 480, art. 481 C. civ., așa cum susțin

recurenții.

Textul dispune „persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau

a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Sintagma „conform prevederilor

prezentei legi”, și faptul că decizia și hotărârea judecătorească de restituire

sunt actele prin care se finalizează procedura inițiată prin expedierea

notificării de către persoana îndreptățită, duc la concluzia că și pentru

imobilele preluate fără titlu trebuie declanșată și finalizată procedura

instituită prin legea specială.

În cauză, instanța de apel corect a

reținut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită la

restituire are dreptul de opțiune între procedura judiciară în curs și

procedura reglementată de legea nouă, numai dacă acțiunea în revendicare s-a

formulat anterior datei la care această lege a intrat în vigoare.

Recurenții susțin că hotărârea

atacată este lipsită de temei legal, fiind încălcate dispozițiile art. 480,

art. 481 C. civ., că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și nu există

îngrădire legală în folosirea acesteia, deoarece s-ar încălca dreptul de

proprietate.

Neîntemeiată este și susținerea că,

prin refuzul instanței de apel de a se pronunța asupra încălcării dreptului de

proprietate, a fost nesocotit dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite,

fiind astfel încălcat art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14

februarie 2001 constituie o lege reparatorie în ceea ce privește imobilele

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 derogatorie de la

dreptul comun, de aplicare imediată și pentru toate imobilele ce cad sub

incidența ei între care figurează și cel în speță.

Reglementările Legii nr. 10/2001

sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este

alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie.

De aceea, pentru imobilele preluate

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care se găsesc în

administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și instituțiilor

publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau

majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste, persoanele

îndreptățite la restituire nu pot opta pentru formularea acțiunii în

revendicare direct la instanțele competente.

Ele au obligația să parcurgă

procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în art. 21 și urm., obligație

impusă și de art. 109 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 138/2000.

Prin lege, se asigură și accesul la

instanțele judecătorești, deoarece se prevede o a doua etapă, procedura

judiciară, facultativă și subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulțumite de

modul în care s-au soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate

abuziv să apeleze la justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în

cadrul acestei proceduri instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de

proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.

Pentru considerentele expuse,

constatând neincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va

face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții D.L., H.A. și M.A. împotriva deciziei nr. 455 A din 18 noiembrie

2005 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie

2007.