ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3730/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3730/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A.V.A.S. București

a chemat-o în judecată pe pârâta SC S. SRL Brașov și a solicitat ca prin

sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 20.000 Ron

reprezentând penalități datorate pentru nerespectarea termenului de prezentare

a documentelor justificative privind realizarea investițiilor conform art. 8.13

din contract precum și la plata sumei de 270.589 Ron penalități pentru nerespectarea

termenului de prezentare a dovezii de înregistrare a garanției reale mobiliare.

În esență, reclamanta și-a motivat pretențiile pe prevederile art. 8.12.4 și

8.14 alin. (3) din contract a căror nerespectare o îndreptățesc să solicite penalitățile

iar în drept a invocat dispozițiile art. 969 și 970 C. civ.

Tribunalul Brașov, secția

comercială, prin sentința nr. 1295 din 15 august 2006, a admis în parte

acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâta SC S. SRL Brașov să-i plătească

suma de 545,58 lei Ron reprezenzând penalități calculate pentru întârzierea înregistrării

garanției reale mobiliare la A.E.G.R.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a avut în vedere raportul de expertiză prin care s-a stabilit că

înregistrarea garanției a fost făcută cu o întârziere de 3 zile. Cu privire la obligația

de a comunica documentele justificative din care să rezulte realizarea investiției,

instanța de fond a stabilit că reclamanta a făcut analiza realizării

obligațiilor contractuale cu întârziere și că nu a dovedit, în alți termeni faptul

că documentele justificative au fost depuse cu întârziere.

Pentru a respinge penalitățile

solicitate pentru netransmiterea documentelor din care să rezulte realizarea

investițiilor prima instanță a citat art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce

face o afirmație în fața instanței trebuie să o dovedească.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel reclamanta A.V.A.S. prin care a formulat critici

pentru motive de netemeinicie și nelegalitate. În esență, a susținut că au fost

interpretate eronat clauzele contractului întrucât prin acțiune s-au solicitat

penalități de întârziere calculate pentru nerespectarea termenelor de depunere

a documentelor justificative privind realizarea investițiilor și a înscrierii

garanției în arhiva electronică.

Urmare analizei criticilor

aduse sentinței și a înscrisurilor depuse de apelantă, Curtea a reținut că, în

adevăr, prin acțiune s-au pretins penalități de întârziere în trimiterea

documentelor care justificau realizarea investițiilor conform art. 8.13 și 8.14

din contract și că numai printr-o greșită interpretare a caluzelor contractului

și a înscrisurlor de la dosar s-a ajuns la o soluție greșită. A mai reținut Curtea

că A.V.A.S. a depus documente în dovedirea faptului generator al obligației

nerealizate de intimată și anume adresa 1829 din 24 octombrie 2005 din care

rezultă data comunicării înscrisurilor în dovedirea realizării investiției

precum și adresa nr. 3147 din 4 noiembrie 2002 prin care intimata a probat trimiterea

dovezii înregistrării garanției reale mobiliare.

Cu aceste argumente, Curtea

a admis apelul reclamantei A.V.A.S. și a schimbat în tot sentința în sensul

admiterii acțiunii și a obligării pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 20.000

Ron penalități de întârziere pentru nerespectarea termenului de prezentare a

documentelor justificative privind realizarea investițiilor și 270.589 Ron

penalități de întârziere pentru nerespectarea termenului de prezentare a

dovezii înregistrării garanției reale mobiliare.

Împotriva deciziei Curții de

Apel a declarat recurs în termen, pârâta SC S. SRL Brașov prin care a invocat

motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. În argumentarea acestui

motiv recurenta a susținut în prealabil că prin contractul de

vânzare-cumpărare, intimata i-a impus clauze contractuale fără negociere că

prin aceste clauze i-au fost impuse numai obligații în timp ce vânzătoarea A.V.A.S.

și-a stipulat numai drepturi. Cu toate acestea a arătat în continuare

recurenta, obligațiile au fost îndeplinite deși a întâmpinat greutăți în majorarea

capitalului social.

Recurenta a mai susținut că

vânzătoarea nu și-a îndeplinit obligația de transmitere a clădirilor și

terenurilor din patrimoniul societății libere de orice sarcini și nici nu a

realizat anual controlul asupra derulării contractului. Aceste obligații

neîndeplinite de vânzătoare și neanalizate de instanță au avut drept consecință,

potrivit autoarei, necunoașterea situației reale a investițiilor cu consecința pretinderii

unor sume care nu-i sunt datorate.

Cu referire la investiții,

recurenta a arătat că a realizat programul investițional, în perioada 19 august

2002 - mai 2003, și ca atare nu mai poate fi vorba de scadența unor obligații

după august 2002. Având în vedere că investiția a fost realizată în august 2002

iar acțiunea a fost introdusă la 24 octombrie 2005, potrivit autoarei nu mai

puteau fi formulate pretenții împotriva sa întrucât au intrat sub incidența

prescripției extinctive. În opinia sa și pretențiile pentru trimiterea

documentelor justificative, ca efect al realizării investiției, a intrat de

asemenea sub incidența prescripției. A mai arătat recurenta că obligația plății

prețului a fost îndeplinită la data de 15 februarie 2002 iar intimata a

cunoscut îndeplinirea obligației la 5 februarie 2002 ceea ce înseamnă că

obligația de garanție care avea ca scop acoperirea unui eventual prejudiciu a rămas

fără obiect, și că instanța nu a dat interpretarea cuvenită, potrivit voinței

părților, art. 8.14 din contract. Pe lângă faptul că și aceste pretenții intră

sub incidența prescripției recurenta a invocat și caracterul de evidență

publică a datelor A.E. În concluzie s-a susținut că prin încălcarea

prevederilor legale cu privire la interpretarea contractului și prin omisiunea

esențială a lipsei oricărui prejudiciu s-a pronunțat o soluție cu încălcarea prevederilor

art. 969, 970, 977, 985 C. civ. și art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Din examinarea criticilor

aduse deciziei se va reține:

referitoare la faptul că recurentei i-au fost impuse prin contract obligații

fără să aibă posibilitatea negocierii acestora precum și inexistența unui echilibru

real între drepturile și obligațiile stipulate în contractul de

vânzare-cumpărare nu vor fi reținute.

Potrivit contractului

vânzătorul ca instituție publică implicată și-a asumat în capitolul

„Declarațiile și garanțiile vânzătorului” drepturi și obligații în legătură cu

un pachet de acțiuni al societății SC S.T. SA. Nicio clauză nu a fost declarată

nulă pentru motivul că nu a fost negociată anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare. Mai mult, din actul adițional nr. 1 la contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni rezultă că părțile și-au făcut concesii în legătură cu pactul

comisoriu iar cumpărătorul și-a asumat obligații în legătură cu suportarea unor

costuri bancare legate de achitarea sumelor prevăzute în contract și apoi s-a rediscutat

posibilitatea reținerii sumelor achitate de cumpărător în cazul desființării

contractului. Prin urmare dacă recurenta consideră că a existat un dezechilibru

între clauzele contractului nu ar fi stăruit în acest dezechilibru prin actul

menționat care exprimă acordul fără rezerve în raporturile respective.

În consecință, susținerile recurentei

sunt lipsite de suport probator și, nu vor fi reținute drept fundament pentru

celelalte critici.

alin. (9) C. proc. civ.

- Recurenta și-a întemeiat

această critică, în alți termeni, pe excepția neexecutării de către vânzătoare

a obligației transmiterii clădirilor și terenurilor din patrimoniul societății,

libere de orice sarcini, precum și pe neîndeplinirea obligației anuale de

verificare a derulării contractului cu consecința necunoașterii de către

aceasta a situației realizărilor. Această apărare potrivit autoarei nu a fost

analizată de instanță.

Motivul invocat este

neîntemeiat, pe de o parte, pentru că nu face trimitere concretă la textele de

lege sau din contract care au fost încălcate , iar pe de altă parte, pentru că

prin contractul de privatizare, intimata a vândut un pachet de acțiuni deținut

la SC S.T. SA, care reprezintă o parte din valoarea capitalului social

subscris. În calitate de acționar vânzătoarea nu deține în proprietate bunuri

din patrimoniul societății, astfel că, nefiind înstrăinate active, vânzătorul a

garantat cumpărătorului prin clauza 7.5 că „nicio terță parte nu are niciun drept

asupra acestor acțiuni”. În continuare vânzătorul a certificat faptul că

„societatea are certificat de proprietate” asupra terenurilor și că terenurile

și clădirile fac parte din patrimoniul societății privatizate, acestea fiind

libere de sarcini. Rezultă cu evidență că această atestare a ținut seama de

declarațiile societății făcute pentru pregătirea dosarului de privatizare. Nu

rezultă din probele prezentate în fața celor două instanțe că recurenta a fost

împiedicată să trimită documentația privind realizarea investițiilor asumate,

din cauze care țin de revendicarea terenurilor. Dezlegarea acestor probleme legate

de revendicare își găsește răspunsul în alte prevederi legale așa încât nu pot fi

reținute în acest litigiu care are ca obiect plata de penalități pentru nerespectarea

unor obligații asumate prin contractul de vânzare-cumpărare (art. 8.13 și

8.14). În esență, critica de mai sus vizează netemeinicia și nu nelegalitatea

soluției din apel care nu poate fi reformată decât pentru motive de

nelegalitate.

În legătură cu cea de-a doua

chestiune legată de controlul pe care cumpărătorul trebuia să-l efectueze

asupra realizării obligațiilor asumate de recurentă trebuie reținut că

executarea obligației prevăzută de art. 8.12.4 din contract nu depindea de

îndeplinirea de către intimată a controlului asupra derulării contractului.

Prin urmare, nici aceste

susțineri care oricum nu vizează nelegalitatea nu vor fi reținute.

3 - Critica privind

incidența prescripției extinctive în cauză este fondată în măsura în care se va

arăta în continuare. Potrivit înscrisurilor aflate la dosar și precizărilor făcute

în fața instanței de apel și apoi în recurs, pretențiile intimatei au vizat

netransmiterea documentelor justificative pentru investițiile cu scadență la 1

septembrie 2003 și respectiv 1 septembrie 2004 așa încât pentru penalitățile

pretinse în conformitate cu clauza 8.13 din contract în raport de data

introducerii acțiunii 20 octombrie 2005, termenul de trei ani prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit.

Pentru cel de-al doilea

capăt de cerere având ca obiect penalitățile pentru netransmiterea dovezii

înregistrării garanției reale mobiliare în A.E. în termen de 30 de zile de la

data încheierii contractului problema prescripției poate fi pusă întrucât

intimata a introdus acțiunea, la data de 20 octombrie 2005, iar comunicarea

documentelor s-a realizat prin adresa nr. 3147 din 4 noiembrie 2002 astfel că

penalitățile de 0,10 % prevăzute de art. 8.14 puteau fi pretinse numai pentru

perioada 20 octombrie 2002 – 4 noiembrie 2002.

Având în vedere faptul că

penalitățile curg pro rata temporis și în considerarea termenului de

prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

penalitățile nu puteau fi acordate în afara perioadei susarătate. În legătură

cu acest capăt de cerere instanța de apel a dat o interpretare corectă clauzei

penale referitoare la transmiterea documentelor justificative privind

înregistrarea garanției și tot corect a înlăturat concluziile expertizei prin

care calculul penalităților a fost întocmit greșit.

Cu toate acestea Curtea nu a

observat și, nici părțile nu au invocat excepția prescripției, intimata pentru că

nu era interesată, iar recurenta pentru că a urmărit înlăturarea în totalitate

a sancțiunii fără să formuleze un subsidiar pe care să-l supună spre analiză

instanței de control judiciar.

În consecință, față de cele

ce preced, în raport de data introducerii acțiunii, perioada anterioară datei

de 20 octombrie 2002, a intrat sub incidența prescripției care a curs până la

data de 4 noiembrie 2002 când obligația de comunicare a fost îndeplinită. În

aceste condiții cuantumul penalităților datorate pentru acest capăt de cerere

se reduce la suma de 94.235.046 lei.

- Celelalte critici privind

inexistența unui prejudiciu prin necomunicarea actelor stipulate în contract în

dovedirea investițiilor cât și a dovezii înregistrării garanției mobiliare nu

pot fi primite întrucât convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante. Câtă vreme părțile au prevăzut sancțiuni pentru nerespectarea

unor obligații pe care debitoarea obligației și le-a asumat nu poate solicita

intervenția instanței pentru înlăturarea sancțiunilor respective, fără să

înfrângă forța obligatorie a contractului.

Prin urmare, convenția părților

este operantă cu toate clauzele sale astfel că în mod corect s-au dat efecte art.

8.13 și 8.14 din contractul nr. 11 din 29 august 2001 raportat la art. 969 și

970 C. civ.

- Nu va fi reținută nici susținerea

potrivit căreia dacă investițiile au fost realizate în anul 2003 nu mai operează

nici o sancțiune întrucât recurenta nesocotește stipulația expresă din contract

(8.12.4) potrivit căreia recunoașterea investiției presupune obținerea

certificatului de înscriere de mențiuni din care să rezulte majorarea

capitalului social însoțit de documentele privind înregistrarea în

contabilitatea societății.

Documentele justificative conform

art. 8.13 se trimit vânzătorului, iar netransmiterea lor este supusă sancțiunii

contractuale.

Pentru identitate de

raționament și cealaltă clauză privind aplicarea penalității de 0,10 % din

prețul de cumpărare operează în condițiile art. 8.14 alin. (2), așa cum corect,

în alți termeni, a reținut instanța de apel (cu aplicarea corectă a perioadei

de penalizat cum s-a arătat mai sus).

De altfel, toate aceste

chestiuni altele decât cele referitoare la excepția prescripției nu vizează

nelegalitatea soluției instanței de apel deși s-au argumentat și în această

cale de atac nedevolutivă tocmai în scopul de a se reține pe aceste aspecte

care țin de aplicarea clauzei penale că soluția recurată este la adăpost de

criticile formulate în recurs întrucât voința părților este sursa și măsura drepturilor

dobândite ca și a obligațiilor asumate de către cei care au exprimat-o .

Revenind asupra excepției

privind prescripția extinctivă cu referire la capătul doi de cerere, motiv de

nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

și raportând aceste prevederi la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul se

va admite, iar decizia instanței de apel va fi modificată în parte în sensul

obligării pârâtei recurentei la plata sumei de 94.235.046 lei vechi

reprezentând penalități calculate pentru întârzierea în prezentarea dovezii de

înregistrare a garanției reale mobiliare. Celelalte dispoziții urmând să fie

menținute. De asemenea, se va lua act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată în fața acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC S. SRL BRAȘOV împotriva deciziei nr. 11/ Ap din 30 ianuarie 2007 a Curții de

Apel Brașov, secția comercială, modifică în parte decizia recurată, în sensul

că obligă pârâta SC S. SRL BRAȘOV la plata sumei de 94.235.046 lei vechi,

reprezentând penalități calculate pentru întârzierea în prezentarea dovezii de

înregistrare a garanției reale imobiliare.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Ia act că nu se solicită

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2007