ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3280/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3280/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC

A. SA a solicitat în

contradictoriu cu pârâtele A.

N.A.F. și D.G.A.M.C.

admiterea excepției

prescrierii dreptului organului

fiscal de a stabili obligații fiscale

pentru reclamantă înainte de 01

ianuarie 2001 pentru creanțe fiscale născute în anii 1999 și 2000, anularea în

parte a Deciziei de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 emisă de D.G.A.M.C.

pentru suma

totală de 757.650 lei

reprezentând: suma de 469.860 lei - diferență la impozitul pe dividende pentru

anii 2000, 2001, 2002 și 2003 și accesoriile aferente și suma de 287.790 lei,

reprezentând C.A.S.

angajator pentru

anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005 și accesoriile

aferente, precum și

reprezentând C.A.S. angajați pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005 și

accesoriile aferente.'

S-a solicitat, de asemenea, anularea în

totalitate a Deciziei nr. 9 din 18 ianuarie 2007 privind soluționarea

contestației reclamantei pentru suma de 765.650 lei și obligarea A.N.A.F. la

restituirea sumelor impozitate nelegal actualizate cu dobânda legală de la data

achitării acestora până la data plății efective a acestor sume.

In motivarea acțiunii societatea reclamantă a arătat că

prin Decizia de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 A.N.A.F. prin D.G.A.M.C. a

stabilit un impozit total de 469.860 lei, reprezentând atât diferența la

impozitul pe dividendele anilor 1999, 2001, 2002 și 2003 (212.998 lei) cât și

accesoriile aferente până la data controlului, respectiv 256.862 lei. A

considerat reclamanta că organul de control financiar a calculat în plus și a

impus la plată o sumă suplimentară pe venitul net realizat în anii 1999 și 2000

abia la 31 iulie 2006, deși termenul de prescripție de 5 ani se împlinise la 01

ianuarie 2006, prin nerespectarea termenului de prescripției fiind creat

societății un prejudiciu de 155.449.714 lei.

Pe fondul cauzei a susținut că prin Decizia de impunere

nr. 139 din 31 iulie 2006 au fost stabilite în sarcina societății, suplimentar

față de ce se achitase până atunci, mai multe sume la anumite impozite și taxe,

precum și dobânzile și penalitățile aferente acestora, iar reclamanta consideră

că suma de 469.860 lei reprezentând diferența la impozitul pe dividendele anilor

2000, 2001, 2002 și 2003 și accesoriile aferente a fost stabilită nelegal. In

acest sens a arătat că în perioada 2000-2003, reclamanta a obținut un profit

mai mare decât obligațiile de plată către F.P.S. căruia trebuia să-i plătească

prețul acțiunilor cumpărate prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni.

O parte din acest profit a fost repartizat membrilor Asociației salariaților

din SC A. SA în scopul plății contravalorii acțiunilor cumpărate de la F.P.S.

prin colectarea acestora de către Asociație și asupra acestor sume societatea

reclamantă a aplicat din greșeală un impozit de 10% specific dividendelor

atribuite persoanelor juridice, deși aceste sume nu reprezentau dividende ci

contravaloarea acțiunilor cumpărate de la F.P.S.

S-a mai arătat că o altă parte din profit s-a calculat și

achitat către acționarii persoane fizice, membrii ai Asociației salariaților

din SC A. SA cu titlu de dividende și au fost impozitate cu 5%.

A mai arătat că A.N.A.F. a considerat că impozitul pe

dividende trebuia să fie de 10% întreaga perioadă întrucât până la data de 19

august 2004 ar fi fost acționari ai societății numai două persoane juridice

Asociația salariaților din SC A. SA și F.P.S., iar după această dată codul

fiscal a prevăzut impozit unic de 10% indiferent de persoana căruia îi era

aplicat, fizică sau juridică.

A apreciat reclamanta că această cotă de 10% este nelegală

prin impozitarea nu numai a dividendelor acordate persoanelor fizice ci și a

valorii integrale a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 2/2000.

S-a mai arătat că potrivit art. 16 alin. (2) din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale „asociația este o

persoană juridică de drept privat, rară scop lucrativ și deci neavând dreptul

nici la dividende cu consecința neimpozitării sumelor reprezentând

contravaloarea acțiunilor cumpărate de la F.P.S.

A mai susținut societatea reclamantă că prin decizia de

impunere contestată sumele reprezentând ajutoare sociale acordate copiilor

salariaților, salariatelor cu diferite ocazii, Paști, Crăciun, 1 iunie, 8

martie, etc., în perioada 2001 - 2005 au fost scoase de organul de control

fiscal de sub acest tratament și considerate prime, fiind supuse contribuției

de asigurări sociale atât pentru angajator cât și pentru angajați.

Prin sentința civilă nr. 2708 din 31 octombrie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a anulat Decizia de

impunere nr. 139/2006 emisă de D.G.A.M.C. și Decizia nr. 9/2007 emisă de

A.N.A.F. - D.S.C., în parte, pentru sumele reprezentând obligații fiscale pe

anii 1999 și 2000 și a obligat pârâții să restituie reclamantei sumele aferente

perioadei 1999 - 2000 pentru care s-au stabilit obligațiile fiscale prescrise,

actualizate cu dobânda legală de la data achitării acestora către stat de către

reclamantă, până la data restituirii sumelor. A respins în rest acțiunea.

Pentru a analiza susținerea reclamantului

referitoare la prescrierea dreptului organului fiscal de a stabili obligații

fiscale la reclamantă înainte de 01 ianuarie 2001, pentru creanțe fiscale

născute în anii 1999 și 2000, instanța de fond a constatat că potrivit art. 83

alin. (1) din C. proc. fisc., dreptul organului de a stabili obligații fiscale

se prescrie în termen de 5 ani cu excepția cazului în care legea dispune

altfel, iar potrivit art. 2 termenul de prescripție prevăzut la alin. 1 începe

să curgă de la data de 01.01 a anului următor celui în care s-a născut creanța

fiscală. A apreciat instanța de fond că din acest punct de vedere controlul

organului fiscal din data de 27 martie 2006 privind obligații fiscale născute

în anii 1999 și 2000 așa cum au fost stabilite prin anexa 12 pagina 45 din

raportul de inspecție fiscală generală, încheiat la data de 31 mai 2006, este

prescris, deci nelegal.

Referitor la suma de 757.650 lei reprezentând diferență la

impozitul pe dividende pentru anii 2000 - 2003 și accesoriile aferente, prima

instanță a apreciat că acestea au fost stabilite corect, deoarece societatea a

considerat greșit drept dividende repartizate persoanelor juridice P.A.S.A. numai

sumele virate de asociației în contul ratelor datorate F.P.S. - ului, iar

dividendele rămase au fost tratate ca dividende plătite unor persoane fizice și

impozitate cu cota de 5%. In acest sens a reținut instanța de fond că trebuie

clarificată calitatea subiectului impozitului pe venit reglementat de actele

normative în vigoare la data controlului și a constatat că în perioada

controlului societatea a avut ca acționari 2 persoane juridice, respectiv

Asociația salariaților din SC A. SA și F.P.S. care chiar dacă deținea o acțiune

nu se poate să nu-i fie recunoscut dreptul de acționar.

A mai reținut că potrivit art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr.

88/1997 Asociația salariaților din SC A. SA este persoană juridică și i-au fost

repartizate dividende, neavând relevanță destinația pe care asociația a dat-o

acestor dividende, astfel încât decizia de impunere în ceea ce privește suma de

212.9898 lei diferență la impozitul pe dividende și suma de 256.862 lei

reprezentând accesoriile aferente, este corectă.

Referitor la suma de 287.790 lei, reprezentând C.A.S.

angajator pentru anii 2001 - 2005 și accesoriile aferente, precum și

reprezentând C.A.S. angajați pentru anii 2001 - 2005 și accesoriile aferente,

instanța de fond a constatat că a fost stabilită în conformitate cu prevederile

legale aplicabile respectiv: art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (1) lit. a) din

Legea 19/2000 privind sistemul de pensii, precum și pct. 19 lit. e din Ordinul

M.M.F.S. nr. 340/2001 dat în aplicarea legii menționate. S-a apreciat că din

coroborarea textelor invocate rezultă că baza lunară de calcul la care

angajatorul trebuie să plătească C.A.S. constituie fondul de salarii brute

lunare realizate de angajați, iar pentru asigurați, salariile individuale brute

realizate lunar inclusiv sporurile și adaosurile, în această categorie intrând

și premiile anuale și cele din cursul anului sub diferite forme. Reținând că

primele acordate de societatea reclamantă angajaților au fost avansate din

fondul de salarii, nefiind plătite din alte surse, a concluzionat instanța că

acestea nu pot fi încadrate la categoria „ajutoare sociale", astfel încât

trebuiau luate în calcul la declararea și virarea C.A.S., reținută de la

asigurați și datorată de angajator.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen

legal, atât reclamanta SC A. SA, cât și pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale

art. 304 ind. 1 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă SC A. SA susține, prin motivele de

recurs următoarele:

cerere privind anularea în parte a Deciziei nr. 139 din 31 iulie 2006 emisă de

D.G.A.M.C., precum și anularea în tot a Deciziei nr. 9 din 18 ianuarie 2007 a

A.N.A.F. privind soluționarea contestației împotriva primei decizii, pentru

suma de 469.860 lei reprezentând 212.998 diferența la impozitul pe dividendele

anilor 2000, 2001, 2002 și 2003 și - 256.862 lei, accesoriile aferente acestei

diferențe de impozit. Se susține că SC A. SA a repartizat o parte din profitul

obținut în perioada 2000 - 2003 membrilor asociației salariaților - P.A.S.A.,

în scopul plății contravalorii acțiunilor cumpărate de la F.P.S. prin colectarea

acestora de către asociație, iar asupra acestor sume societatea a calculat și

virat, din greșeală, un impozit de 10% specific dividendelor atribuite

persoanelor juridice, deși în realitate aceste sume nici nu reprezentau

dividende, netrebuind impozitate. O altă parte din profit a fost distribuit cu

titlu de dividende către acționarii persoane fizice, fiind impozitate cu 5%. In

aceste condiții, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond a făcut

interpretarea greșită a dispozițiilor incidente în materie respectiv art. 36

alin. (1) din O.G. nr. 73/1999 privind impozitul pe venit și art. 36 alin. (1)

din O.G. nr. 7/2001 privind impozitul pe venitul anual global, nesesizând că

acestea au caracter special față de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 26/1995,

întemeindu-și soluția doar pe acestea din urmă.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs,

societatea recurentă a mai arătat că prima instanță a făcut aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea

societăților comerciale, reținând doar că P.A.S.A. este persoană juridică, fără

a lua în considerare aspectul că asociația nu are scop lucrativ, fiind o

persoană juridică non - profit și deci, nu are nici dreptul de a dobândi

dividende supuse impozitării.

adusă sentinței de fond în ceea ce privește impozitarea ajutoarelor sociale

acordate copiilor salariaților și chiar salariaților cu diferite ocazii pe anii

2001 - 2005, ajutoare pe care, în mod greșit, prima instanță le-a considerat

prime, deși potrivit art. 26 alin. (1) fit. f) din Legea nr. 19/2000, C.A.S. nu

se datorează asupra sumelor reprezentând premii și alte drepturi exceptate prin

legi specialei. Mai susține că textul legal invocat este unul special, derogatoriu

de la dispozițiile generale ale art. 23 alin. 1 lit. a) și art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 19/2000, iar art. 19 lit. e) din Ordinul M.M.S.F. nr. 340/2001

care include premiile anuale și cele din cursul anului sub diferite forme, în

sintagma „salariul individual brut realizat lunar" este neconstituțional,

adăugând la lege prin extinderea bazei de impozitare și asupra sumelor primite

de salariați pe alt temei decât cel al participării la profit.

Recurenta - pârâtă A.N.A.F. critică sentința atacată pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că, în mod greșit,

instanța de fond a admis în parte acțiunea reținând că s-a prescris dreptul

organelor de control fiscal de a stabili obligații fiscale pentru anii 1999 și

dispozițiilor art. 83 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

deși la data controlului era aplicabilă forma intrată în vigoare la data de 27

martie 2006 art. 83 devenind art. 89.

Se mai susține că în ceea ce privește impozitul

pe dividende, în perioada verificată, existau prevederi legale speciale

cuprinse în O.G. nr. 26/1995, care la art. 3 prevedea obligativitatea

calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende odată cu plata acestora

către acționari sau asociați, iar în cazul în care dividendele nu au fost

plătite până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil,

impozitul trebuia vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv. Se mai arată

că potrivit dispozițiilor art. 11 din același act normativ termenul de

prescripție pentru stabilirea impozitului pe dividende este de 5 ani de la data

la care a expirat termenul prevăzut la art. 3, rezultând că atâta vreme cât

societatea a plătit dividendele în anul 2001, termenul a început să curgă la

data de 01 ianuarie 2002 și urma să se împlinească la data de 01 ianuarie 2008,

astfel încât obligațiile fiscale s-au stabilit în termenul de 5 ani, respectiv

la data de 31 mai 2006.

În final se arată că excepția prescrierii dreptului

organului fiscal de a stabili obligații fiscale înainte de 01 ianuarie 2001 a

fost formulată de reclamantă direct prin acțiunea adresată instanței, organul

de soluționare a contestației neavând posibilitatea să analizeze și să se

pronunțe asupra acestei excepții.

Recursurile sunt nefondate.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu dispozițiile

legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea

constată că recursurile nu sunt întemeiate, după cum se va arăta în continuare.

I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC

A. SA; Înalta Curte apreciază că ambele aspecte sub care se critică sentința

atacată nu sunt susținute de dispozițiile legale incidente cauzei și nici de

înscrisurile administrate ca probă în cauză.

de fond privind diferența la impozitul pe dividende constând în suma de 469.860

lei reprezentând 212.998 diferența la impozitul pe dividendele anilor 2000,

2001, 2002 și 2003 și - 256.862 lei, accesoriile aferente acestei diferențe de

impozit.

Analizând actele dosarului sub acest aspect, Înalta Curte

constată că soluția instanței de fond este temeinică și legală, reținând în mod

corect situația de fapt în sensul că greșit societatea reclamantă a considerat

drept dividende repartizate persoanei juridice P.A.S.A. numai sumele virate de

Asociație în contul ratelor datorate F.P.S., iar dividendele rămase au fost

tratate ca dividende plătite unor persoane fizice și impozitate cu cota de 5%.

Astfel, pentru perioada 2001 - 31 decembrie 2003 în speță

sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 26/1995 privind impozitul pe

dividende, potrivit cărora dividendele sunt supuse impozitării prin reținere la

sursă cu o cotă de 10% din suma acestora. Prin urmare, textul legal nu tăcea

nici o distincție între dividendele plătite persoanelor fizice și cele plătite

persoanelor juridice, existând o cotă unică de 10% pentru ambele categorii de

persoane beneficiare.

Pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 2005, aplicabile speței

sunt dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 573/2003 privind Codul fiscal

care prevăd că impozitul pe dividende se stabilește prin aplicarea unei cote de

impozit de 10 % asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică

română.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul ca dividendele

au fost distribuite persoanelor fizice salariate ale societății și membre PAS

și că, prin urmare, în mod corect s-a calculat impozit în cotă de 5% potrivit

art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, precum și

art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 7/2001 privind impozitul pe venit (care a

abrogat O.G. nr. 73/1999), nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

- potrivit dispozițiilor legale aplicabile în materia

dividendelor, beneficiarii acestora pot fi doar acționarii sau asociații

societății comerciale care a obținut profit și a hotărât distribuirea

dividendelor;

- în speță, societatea reclamantă SC A. SA în perioada 01

ianuarie 2001 - 19 august 2004 avea doi acționari persoane juridice, respectiv

P.A.S.A. și F.P.S., potrivit certificatelor constatatoare eliberate de O.R.C.,

aspect reținut în raportul de inspecție fiscală încheiat la 31 mai 2006 ( fila

122 dosar fond). Prin urmare, în această perioadă, societatea reclamantă nu

putea distribui dividende salariaților - persoane fizice, deoarece aceștia nu

aveau calitatea de acționari, fiind doar membrii ai Asociației P.A.S.A., care

avea dreptul să-i fie distribuite și plătite dividende de către SC A. SA.

Susținerea recurentei - reclamante că P.A.S.A. este o

persoană juridică nelucrativă și non - profit neputând obține astfel dividende

supuse impozitării, nu are bază legală, având în vedere că obținerea unor

dividende în temeiul calității de acționat nu presupune exercitarea unor fapte

de comerț și obținerea unui profit pentru a veni în contradicție cu statutul de

asociație, o astfel de persoană juridică putând obține, însă, venituri în

legătură cu scopul pentru care a fost înființată, cum s-a întâmplat și în

situația din speță.

Dată fiind calitatea de persoană juridică atât a P.A.S.A.,

cât și a F.P.S., pe care nu a contestat-o recurenta - reclamantă și, având în

vedere că textele de lege aplicabile succesiv, respectiv art. 2 din O.G. nr.

26/1995 și art. 36 alin. (2) din C. fisc., nu fac nici o distingere între

formele pe care le poate îmbrăca în fapt o persoană juridică (societate

comercială, asociație, instituție, etc.), rezultă cu evidență că SC A. SA,

trebuia să calculeze, să rețină și să verse impozit pe dividende pe anii 2001 -

2004 în cotă de 10%, cum corect a stabilit organul de control și a menținut

instanța de fond.

de recurenta - reclamantă, care vizează contribuția individuală de asigurări

socială reținută de la asigurați, precum și cea datorată de angajator, pentru

anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005, în cuantum total de 287.790 lei, Înalta Curte

constată netemeinicia acestuia pentru următoarele considerente:

- în mod greșit societatea reclamantă a considerat că

sumele de bani acordate copiilor salariaților sau chiar salariaților cu

diferite ocazii (Paște, Crăciun, 1 iunie, 8 martie, etc.) reprezintă „ajutoare

sociale" în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din O.G. nr.

7/2001, fiind exceptate de la plata C.A.S.;

- art. 5 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat se

referă la categoria unor venituri neimpozabile, adică la o scutire de la plata

impozitului pe venit și nu la exceptarea categoriilor de venituri enumerate în

text de la plata C.A.S. în plus, noțiunea de „ajutor social" nu este

menționată în cuprinsul normei juridice indicate, ipoteza textului fiind aceea

de „venituri sub forma darurilor acordate ...". Pe de altă parte, în

sensul legii menționate, ajutoarele ca formă de sprijin cu destinație specială

se acordă din sume alocate de la bugetul de stat, al asigurărilor sociale de

stat sau alte fonduri publice, condiție care nu este îndeplinită în speță,

primele date de societatea reclamantă angajaților sau copiilor acestora

provenind din fondul de salarii al reclamantei.

Pe de altă parte, sediul materiei pentru

obligația de plată C.A.S. se află în Legea nr. 19/2000, cum corect a reținut și

instanța de fond, respectiv art. 23 alin. (1) lit. a), în înțelesul precizat

prin art. 19 lit. e) din Ordinul M.M.S.S. Potrivit acestor prevederi legale

baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o

constituie salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile și

adausurile, precum și premiile anuale și cele din cursul anului, acordate

copiilor angajaților sau angajaților, sub diferite forme.

Art. 26 alin. (1) lit. f) din Legea 19/2000

enumera printre categoriile de venituri pentru care nu se datorează C.A.S. și

„premiile și alte drepturi exceptate prin legi speciale". Din

interpretarea literală a textului rezultă că „premiile" menționate la lit.

f) nu sunt cele la care se face referire prin dispozițiile Legii 19/2000 și ale

Ordinului M.M.S.S., ci reprezintă „premii" stabilite prin legi speciale.

Or, sumele acordate de societatea reclamantă angajaților și/sau copiilor

acestora, cu diferite ocazii nu sunt exceptate de la plata C.A.S. de către

angajator și asigurați, prin vreun un text de lege specială, plata acestora făcându-se

din fondul de salarii, având natura unor prime, pentru care se datorează C.A.S.,

potrivit dispozițiilor legale menționate.

Prin urmare, față de argumentele prezentate, Înalta Curte

constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SA este nefondat, urmând a-l

respinge ca atare.

II. Recursul declarat de pârâta A.N.A.F., prin prisma motivului

invocat și a dispozițiilor legale aplicabile este, de asemenea nefondat, pentru

următoarele argumente:

- din actele și lucrările dosarului rezultă că deși

perioada controlată a fost 01 ianuarie 2001 - 31 decembrie 2005 organul de

control, a calculat și a impus la plată o sumă suplimentară pe venitul net

realizat în anii 1999 și 2000, cu titlu de diferență de impozit pe dividende,

în cuantum de 15.544,9714 lei, conform anexei nr. 12, pag. 45 din Raportul de

inspecție fiscală generală încheiat la data de 31 mai 2006;

- în perioada 1999 - 2003, în materia impozitului pe

dividende erau în vigoare dispozițiile Ordonanței nr. 26/1995 (abrogată prin

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.), care, prevedea la art. 3 obligativitatea

calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende odată cu plata

acestora către acționari sau asociați, iar în cazul în care dividendele nu au

fost plătite până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil,

impozitul trebuia vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv. Potrivit

dispozițiilor art. 11 din același act normativ

termenul de prescripție

pentru

stabilirea impozitului pe dividende era de 5 ani de la data la

care a

expirat termenul prevăzut la art. 3;

- la momentul efectuării

controlului fiscal erau în vigoare dispozițiile Codului de procedură fiscală (O.G.

nr. 92/2003 forma

republicată din 26 septembrie 2005),

care, la art. 89 alin. (1) și alin. (2) stabilea,

prin preluarea identică a textului fostului art. 83 alin. (1) și alin. (2),

că

dreptul organului fiscal de a

stabili obligații fiscale se prescrie în

termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel,

iar

termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1

ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța

fiscală.

Se observă că acest text

reprezintă o dispoziție generală

aplicabilă tuturor obligațiilor fiscale, în ceea ce privește impozitul

pe dividende existând însă reglementări

speciale cu unele nuanțări

față de cele generale.

Astfel, dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 26/1995 au fost

preluate în mod similar prin dispozițiile art. 36

alin. (3) teza finală

din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc., care a stabilit că în cazul în care dividendele

distribuite nu au fost plătite până la

sfârșitul

anului în care s-au aprobat situațiile financiare anuale,

impozitul pe dividende aferent se plătește până la

31 decembrie

anului respectiv.

Din conținutul textelor legale menționate rezultă că

legiuitorul a înțeles să instituie o regulă și o

excepție de la regulă,

în ceea ce privește momentul la care impozitul pe

dividende trebuie vărsat la bugetul de stat și anume: regula presupune

achitarea impozitului pe dividende odată cu plata

acestora către

acționari sau

asociați, iar excepția este reprezentată de situația în

care aceste

dividende, deși distribuite, nu au fost plătite

beneficiarilor până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul

contabil /situația financiară anuală, în acest

caz impozitul trebuind

vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv.

Prin urmare, în

cazul excepției, termenul limită până la care trebuie achitat impozitul pe

dividende este cel de 31 decembrie al

anului următor în care s-a efectuat distribuirea dividendelor care nu

au fost plătite încă acționarilor, din acest moment începând să

curgă termenul de prescripție de 5 ani, deoarece

atunci s-a născut și

dreptul de creanță fiscală, astfel cum se prevede

în dispoziția generală de la art. 89 alin. (1) și alin. (2) C. proc. fisc.

În cazul societății reclamante, referitor la momentul

obligației de a vărsa impozitul pe dividende se aplică regula, în sensul că

aceasta a procedat la plata efectivă către acționari a dividendelor obținute

din profitul pe anii 1999 - 2000 și distribuite, odată cu plata născându-se și

obligația de a plăti impozitul pe dividende și corelativ creanța fiscală în

favoarea statului.

Din actele dosarului rezultă că dividendele pentru anul

1999 au fost distribuite și plătite acționarilor în 14 ianuarie 2000 (fila nr.

48 - 49 dosar fond), iar cele pentru anul 2000, au fost achitate la 4 aprilie

2001, potrivit anexei nr. 12 a situației recalculării impozitului pe

dividendele persoanelor juridice datorat și plătit de societate, aflată la fila

52 din dosarul de fond.

Trebuie menționat și aspectul că societatea reclamantă

și-a îndeplinit obligația de plată a impozitului la momentul plății

dividendelor, dar s-a apreciat de către organul de control că procentul de

calcul al impozitului a fost aplicat greșit de reclamantă, la 5%, în loc de

10%, rezultând astfel diferențele care au dus la recalcularea impozitului în

urma controlului efectuat.

Având în vedere că Decizia de impunere nr. 139/2006 a D.G.A.M.C.,

prin care s-a stabilit, printre altele și obligația de plată a sumei

suplimentare de 15.544,9714 lei pe venitul net realizat în anii 1999 și 2000,

cu titlu de diferență de impozit pe dividende, a fost emisă la data de 31 iulie

2006, producându-și efectele juridice la aceeași dată, rezultă că față de

momentele 14 ianuarie 2000 (când s-au plătit dividendele pentru anul 1999) și

04 aprilie 2001 (plata dividendelor distribuite în 2000), s-a depășit termenul

de 5 ani în care organul de control fiscal putea să stabilească obligații

fiscale, potrivit dispozițiilor legale menționate anterior.

Susținerea recurentei - pârâte în sensul că

excepția prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale a fost invocată

direct în fața instanței de judecată nu are relevanță, față de aspectul că

prescripția dreptului este o excepție de ordine publică, putând fi ridicată în

orice fază a procesului și chiar din oficiu de către instanță. De altfel,

instanța de fond nici nu a analizat acest aspect ca pe o veritabilă excepție,

considerând că este o susținere care ține de cercetarea fondului cauzei,

referitoare la nelegalitate și netemeinicia deciziei de impunere contestată.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, constată

că, în mod corect instanța de fond a reținut că pentru obligațiile fiscale

născute în anii 1999 și 2000 dreptul organului fiscal de a stabili obligații

fiscale s-a prescris, recursul declarat de pârâta A.N.A.F. urmând a fi respins

ca nefondat.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că

sentința atacată este legală și temeinică și, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de SC A. SA București și

A.N.A.F., împotriva sentinței civile nr. 2708 din 31 octombrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

octombrie 2008.