ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3280/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A. N.A.F. și D.G.A.M.C. admiterea excepției prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale pentru reclamantă înainte de 01 ianuarie 2001 pentru creanțe fiscale născute în anii 1999 și 2000, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 emisă de D.G.A.M.C. pentru suma totală de 757.650 lei reprezentând: suma de 469.860 lei - diferență la impozitul pe dividende pentru anii 2000, 2001, 2002 și 2003 și accesoriile aferente și suma de 287.790 lei, reprezentând C.A.S.

angajator pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005 și accesoriile aferente, precum și reprezentând C.A.S. angajați pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005 și accesoriile aferente.' S-a solicitat, de asemenea, anularea în totalitate a Deciziei nr. 9 din 18 ianuarie 2007 privind soluționarea contestației reclamantei pentru suma de 765.650 lei și obligarea A.N.A.F. la restituirea sumelor impozitate nelegal actualizate cu dobânda legală de la data achitării acestora până la data plății efective a acestor sume. In motivarea acțiunii societatea reclamantă a arătat că prin Decizia de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 A.N.A.F. prin D.G.A.M.C. a stabilit un impozit total de 469.860 lei, reprezentând atât diferența la impozitul pe dividendele anilor 1999, 2001, 2002 și 2003 (212.998 lei) cât și accesoriile aferente până la data controlului, respectiv 256.862 lei.

A considerat reclamanta că organul de control financiar a calculat în plus și a impus la plată o sumă suplimentară pe venitul net realizat în anii 1999 și 2000 abia la 31 iulie 2006, deși termenul de prescripție de 5 ani se împlinise la 01 ianuarie 2006, prin nerespectarea termenului de prescripției fiind creat societății un prejudiciu de 155.449.714 lei. Pe fondul cauzei a susținut că prin Decizia de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 au fost stabilite în sarcina societății, suplimentar față de ce se achitase până atunci, mai multe sume la anumite impozite și taxe, precum și dobânzile și penalitățile aferente acestora, iar reclamanta consideră că suma de 469.860 lei reprezentând diferența la impozitul pe dividendele anilor 2000, 2001, 2002 și 2003 și accesoriile aferente a fost stabilită nelegal.

In acest sens a arătat că în perioada 2000-2003, reclamanta a obținut un profit mai mare decât obligațiile de plată către F.P.S. căruia trebuia să-i plătească prețul acțiunilor cumpărate prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni. O parte din acest profit a fost repartizat membrilor Asociației salariaților din SC A. SA în scopul plății contravalorii acțiunilor cumpărate de la F.P.S. prin colectarea acestora de către Asociație și asupra acestor sume societatea reclamantă a aplicat din greșeală un impozit de 10% specific dividendelor atribuite persoanelor juridice, deși aceste sume nu reprezentau dividende ci contravaloarea acțiunilor cumpărate de la F.P.S. S-a mai arătat că o altă parte din profit s-a calculat și achitat către acționarii persoane fizice, membrii ai Asociației salariaților din SC A. SA cu titlu de dividende și au fost impozitate cu 5%.

A mai arătat că A.N.A.F. a considerat că impozitul pe dividende trebuia să fie de 10% întreaga perioadă întrucât până la data de 19 august 2004 ar fi fost acționari ai societății numai două persoane juridice Asociația salariaților din SC A. SA și F.P.S., iar după această dată codul fiscal a prevăzut impozit unic de 10% indiferent de persoana căruia îi era aplicat, fizică sau juridică. A apreciat reclamanta că această cotă de 10% este nelegală prin impozitarea nu numai a dividendelor acordate persoanelor fizice ci și a valorii integrale a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 2/2000. S-a mai arătat că potrivit art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale „asociația este o persoană juridică de drept privat, rară scop lucrativ și deci neavând dreptul nici la dividende cu consecința neimpozitării sumelor reprezentând contravaloarea acțiunilor cumpărate de la F.P.S.

A mai susținut societatea reclamantă că prin decizia de impunere contestată sumele reprezentând ajutoare sociale acordate copiilor salariaților, salariatelor cu diferite ocazii, Paști, Crăciun, 1 iunie, 8 martie, etc., în perioada 2001 - 2005 au fost scoase de organul de control fiscal de sub acest tratament și considerate prime, fiind supuse contribuției de asigurări sociale atât pentru angajator cât și pentru angajați. Prin sentința civilă nr. 2708 din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a anulat Decizia de impunere nr. 139/2006 emisă de D.G.A.M.C. și Decizia nr. 9/2007 emisă de A.N.A.F.

- D.S.C., în parte, pentru sumele reprezentând obligații fiscale pe anii 1999 și 2000 și a obligat pârâții să restituie reclamantei sumele aferente perioadei 1999 - 2000 pentru care s-au stabilit obligațiile fiscale prescrise, actualizate cu dobânda legală de la data achitării acestora către stat de către reclamantă, până la data restituirii sumelor. A respins în rest acțiunea. Pentru a analiza susținerea reclamantului referitoare la prescrierea dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale la reclamantă înainte de 01 ianuarie 2001, pentru creanțe fiscale născute în anii 1999 și 2000, instanța de fond a constatat că potrivit art. 83 alin. (1) din C. proc. fisc., dreptul organului de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar potrivit art. 2 termenul de prescripție prevăzut la alin. 1 începe să curgă de la data de 01.01 a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

A apreciat instanța de fond că din acest punct de vedere controlul organului fiscal din data de 27 martie 2006 privind obligații fiscale născute în anii 1999 și 2000 așa cum au fost stabilite prin anexa 12 pagina 45 din raportul de inspecție fiscală generală, încheiat la data de 31 mai 2006, este prescris, deci nelegal. Referitor la suma de 757.650 lei reprezentând diferență la impozitul pe dividende pentru anii 2000 - 2003 și accesoriile aferente, prima instanță a apreciat că acestea au fost stabilite corect, deoarece societatea a considerat greșit drept dividende repartizate persoanelor juridice P.A.S.A. numai sumele virate de asociației în contul ratelor datorate F.P.S. - ului, iar dividendele rămase au fost tratate ca dividende plătite unor persoane fizice și impozitate cu cota de 5%.

In acest sens a reținut instanța de fond că trebuie clarificată calitatea subiectului impozitului pe venit reglementat de actele normative în vigoare la data controlului și a constatat că în perioada controlului societatea a avut ca acționari 2 persoane juridice, respectiv Asociația salariaților din SC A. SA și F.P.S. care chiar dacă deținea o acțiune nu se poate să nu-i fie recunoscut dreptul de acționar. A mai reținut că potrivit art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 Asociația salariaților din SC A. SA este persoană juridică și i-au fost repartizate dividende, neavând relevanță destinația pe care asociația a dat-o acestor dividende, astfel încât decizia de impunere în ceea ce privește suma de 212.9898 lei diferență la impozitul pe dividende și suma de 256.862 lei reprezentând accesoriile aferente, este corectă.

Referitor la suma de 287.790 lei, reprezentând C.A.S. angajator pentru anii 2001 - 2005 și accesoriile aferente, precum și reprezentând C.A.S. angajați pentru anii 2001 - 2005 și accesoriile aferente, instanța de fond a constatat că a fost stabilită în conformitate cu prevederile legale aplicabile respectiv: art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea 19/2000 privind sistemul de pensii, precum și pct. 19 lit. e din Ordinul M.M.F.S. nr. 340/2001 dat în aplicarea legii menționate. S-a apreciat că din coroborarea textelor invocate rezultă că baza lunară de calcul la care angajatorul trebuie să plătească C.A.S. constituie fondul de salarii brute lunare realizate de angajați, iar pentru asigurați, salariile individuale brute realizate lunar inclusiv sporurile și adaosurile, în această categorie intrând și premiile anuale și cele din cursul anului sub diferite forme.

Reținând că primele acordate de societatea reclamantă angajaților au fost avansate din fondul de salarii, nefiind plătite din alte surse, a concluzionat instanța că acestea nu pot fi încadrate la categoria „ajutoare sociale", astfel încât trebuiau luate în calcul la declararea și virarea C.A.S., reținută de la asigurați și datorată de angajator. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A. SA, cât și pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă SC A. SA susține, prin motivele de recurs următoarele: 1. Instanța de fond a respins, în mod greșit capătul de cerere privind anularea în parte a Deciziei nr. 139 din 31 iulie 2006 emisă de D.G.A.M.C., precum și anularea în tot a Deciziei nr. 9 din 18 ianuarie 2007 a A.N.A.F.

privind soluționarea contestației împotriva primei decizii, pentru suma de 469.860 lei reprezentând 212.998 diferența la impozitul pe dividendele anilor 2000, 2001, 2002 și 2003 și - 256.862 lei, accesoriile aferente acestei diferențe de impozit. Se susține că SC A. SA a repartizat o parte din profitul obținut în perioada 2000 - 2003 membrilor asociației salariaților - P.A.S.A., în scopul plății contravalorii acțiunilor cumpărate de la F.P.S. prin colectarea acestora de către asociație, iar asupra acestor sume societatea a calculat și virat, din greșeală, un impozit de 10% specific dividendelor atribuite persoanelor juridice, deși în realitate aceste sume nici nu reprezentau dividende, netrebuind impozitate.

O altă parte din profit a fost distribuit cu titlu de dividende către acționarii persoane fizice, fiind impozitate cu 5%. In aceste condiții, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond a făcut interpretarea greșită a dispozițiilor incidente în materie respectiv art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 73/1999 privind impozitul pe venit și art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 7/2001 privind impozitul pe venitul anual global, nesesizând că acestea au caracter special față de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 26/1995, întemeindu-și soluția doar pe acestea din urmă. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, societatea recurentă a mai arătat că prima instanță a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (2) din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, reținând doar că P.A.S.A. este persoană juridică, fără a lua în considerare aspectul că asociația nu are scop lucrativ, fiind o persoană juridică non - profit și deci, nu are nici dreptul de a dobândi dividende supuse impozitării. 2. Al doilea motiv de recurs este reprezentat de critica adusă sentinței de fond în ceea ce privește impozitarea ajutoarelor sociale acordate copiilor salariaților și chiar salariaților cu diferite ocazii pe anii 2001 - 2005, ajutoare pe care, în mod greșit, prima instanță le-a considerat prime, deși potrivit art. 26 alin. (1) fit. f) din Legea nr. 19/2000, C.A.S. nu se datorează asupra sumelor reprezentând premii și alte drepturi exceptate prin legi specialei.

Mai susține că textul legal invocat este unul special, derogatoriu de la dispozițiile generale ale art. 23 alin. 1 lit. a) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, iar art. 19 lit. e) din Ordinul M.M.S.F. nr. 340/2001 care include premiile anuale și cele din cursul anului sub diferite forme, în sintagma „salariul individual brut realizat lunar" este neconstituțional, adăugând la lege prin extinderea bazei de impozitare și asupra sumelor primite de salariați pe alt temei decât cel al participării la profit. Recurenta - pârâtă A.N.A.F. critică sentința atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că, în mod greșit, instanța de fond a admis în parte acțiunea reținând că s-a prescris dreptul organelor de control fiscal de a stabili obligații fiscale pentru anii 1999 și 2000. Se susține că prima instanța a soluționat acest aspect în temeiul dispozițiilor art. 83 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. deși la data controlului era aplicabilă forma intrată în vigoare la data de 27 martie 2006 art. 83 devenind art. 89. Se mai susține că în ceea ce privește impozitul pe dividende, în perioada verificată, existau prevederi legale speciale cuprinse în O.G. nr. 26/1995, care la art. 3 prevedea obligativitatea calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende odată cu plata acestora către acționari sau asociați, iar în cazul în care dividendele nu au fost plătite până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil, impozitul trebuia vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv.

Se mai arată că potrivit dispozițiilor art. 11 din același act normativ termenul de prescripție pentru stabilirea impozitului pe dividende este de 5 ani de la data la care a expirat termenul prevăzut la art. 3, rezultând că atâta vreme cât societatea a plătit dividendele în anul 2001, termenul a început să curgă la data de 01 ianuarie 2002 și urma să se împlinească la data de 01 ianuarie 2008, astfel încât obligațiile fiscale s-au stabilit în termenul de 5 ani, respectiv la data de 31 mai 2006. În final se arată că excepția prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale înainte de 01 ianuarie 2001 a fost formulată de reclamantă direct prin acțiunea adresată instanței, organul de soluționare a contestației neavând posibilitatea să analizeze și să se pronunțe asupra acestei excepții.

Recursurile sunt nefondate. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile nu sunt întemeiate, după cum se va arăta în continuare. I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC A. SA; Înalta Curte apreciază că ambele aspecte sub care se critică sentința atacată nu sunt susținute de dispozițiile legale incidente cauzei și nici de înscrisurile administrate ca probă în cauză. 1. Astfel primul motiv de recurs vizează soluția instanței de fond privind diferența la impozitul pe dividende constând în suma de 469.860 lei reprezentând 212.998 diferența la impozitul pe dividendele anilor 2000, 2001, 2002 și 2003 și - 256.862 lei, accesoriile aferente acestei diferențe de impozit.

Analizând actele dosarului sub acest aspect, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este temeinică și legală, reținând în mod corect situația de fapt în sensul că greșit societatea reclamantă a considerat drept dividende repartizate persoanei juridice P.A.S.A. numai sumele virate de Asociație în contul ratelor datorate F.P.S., iar dividendele rămase au fost tratate ca dividende plătite unor persoane fizice și impozitate cu cota de 5%. Astfel, pentru perioada 2001 - 31 decembrie 2003 în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, potrivit cărora dividendele sunt supuse impozitării prin reținere la sursă cu o cotă de 10% din suma acestora.

Prin urmare, textul legal nu tăcea nici o distincție între dividendele plătite persoanelor fizice și cele plătite persoanelor juridice, existând o cotă unică de 10% pentru ambele categorii de persoane beneficiare. Pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 2005, aplicabile speței sunt dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 573/2003 privind Codul fiscal care prevăd că impozitul pe dividende se stabilește prin aplicarea unei cote de impozit de 10 % asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică română. Susținerea recurentei-reclamante în sensul ca dividendele au fost distribuite persoanelor fizice salariate ale societății și membre PAS și că, prin urmare, în mod corect s-a calculat impozit în cotă de 5% potrivit art. 36 alin. (1) din O.G.

nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, precum și art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 7/2001 privind impozitul pe venit (care a abrogat O.G. nr. 73/1999), nu poate fi primită pentru următoarele considerente: - potrivit dispozițiilor legale aplicabile în materia dividendelor, beneficiarii acestora pot fi doar acționarii sau asociații societății comerciale care a obținut profit și a hotărât distribuirea dividendelor; - în speță, societatea reclamantă SC A. SA în perioada 01 ianuarie 2001 - 19 august 2004 avea doi acționari persoane juridice, respectiv P.A.S.A. și F.P.S., potrivit certificatelor constatatoare eliberate de O.R.C., aspect reținut în raportul de inspecție fiscală încheiat la 31 mai 2006 ( fila 122 dosar fond).

Prin urmare, în această perioadă, societatea reclamantă nu putea distribui dividende salariaților - persoane fizice, deoarece aceștia nu aveau calitatea de acționari, fiind doar membrii ai Asociației P.A.S.A., care avea dreptul să-i fie distribuite și plătite dividende de către SC A. SA. Susținerea recurentei - reclamante că P.A.S.A. este o persoană juridică nelucrativă și non - profit neputând obține astfel dividende supuse impozitării, nu are bază legală, având în vedere că obținerea unor dividende în temeiul calității de acționat nu presupune exercitarea unor fapte de comerț și obținerea unui profit pentru a veni în contradicție cu statutul de asociație, o astfel de persoană juridică putând obține, însă, venituri în legătură cu scopul pentru care a fost înființată, cum s-a întâmplat și în situația din speță.

Dată fiind calitatea de persoană juridică atât a P.A.S.A., cât și a F.P.S., pe care nu a contestat-o recurenta - reclamantă și, având în vedere că textele de lege aplicabile succesiv, respectiv art. 2 din O.G. nr. 26/1995 și art. 36 alin. (2) din C. fisc., nu fac nici o distingere între formele pe care le poate îmbrăca în fapt o persoană juridică (societate comercială, asociație, instituție, etc.), rezultă cu evidență că SC A. SA, trebuia să calculeze, să rețină și să verse impozit pe dividende pe anii 2001 - 2004 în cotă de 10%, cum corect a stabilit organul de control și a menținut instanța de fond.

2. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs dezvoltat de recurenta - reclamantă, care vizează contribuția individuală de asigurări socială reținută de la asigurați, precum și cea datorată de angajator, pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005, în cuantum total de 287.790 lei, Înalta Curte constată netemeinicia acestuia pentru următoarele considerente: - în mod greșit societatea reclamantă a considerat că sumele de bani acordate copiilor salariaților sau chiar salariaților cu diferite ocazii (Paște, Crăciun, 1 iunie, 8 martie, etc.) reprezintă „ajutoare sociale" în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 7/2001, fiind exceptate de la plata C.A.S.; - art. 5 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat se referă la categoria unor venituri neimpozabile, adică la o scutire de la plata impozitului pe venit și nu la exceptarea categoriilor de venituri enumerate în text de la plata C.A.S.

în plus, noțiunea de „ajutor social" nu este menționată în cuprinsul normei juridice indicate, ipoteza textului fiind aceea de „venituri sub forma darurilor acordate ...". Pe de altă parte, în sensul legii menționate, ajutoarele ca formă de sprijin cu destinație specială se acordă din sume alocate de la bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat sau alte fonduri publice, condiție care nu este îndeplinită în speță, primele date de societatea reclamantă angajaților sau copiilor acestora provenind din fondul de salarii al reclamantei. Pe de altă parte, sediul materiei pentru obligația de plată C.A.S. se află în Legea nr. 19/2000, cum corect a reținut și instanța de fond, respectiv art. 23 alin. (1) lit. a), în înțelesul precizat prin art. 19 lit. e) din Ordinul M.M.S.S.

Potrivit acestor prevederi legale baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile și adausurile, precum și premiile anuale și cele din cursul anului, acordate copiilor angajaților sau angajaților, sub diferite forme. Art. 26 alin. (1) lit. f) din Legea 19/2000 enumera printre categoriile de venituri pentru care nu se datorează C.A.S. și „premiile și alte drepturi exceptate prin legi speciale". Din interpretarea literală a textului rezultă că „premiile" menționate la lit. f) nu sunt cele la care se face referire prin dispozițiile Legii 19/2000 și ale Ordinului M.M.S.S., ci reprezintă „premii" stabilite prin legi speciale.

Or, sumele acordate de societatea reclamantă angajaților și/sau copiilor acestora, cu diferite ocazii nu sunt exceptate de la plata C.A.S. de către angajator și asigurați, prin vreun un text de lege specială, plata acestora făcându-se din fondul de salarii, având natura unor prime, pentru care se datorează C.A.S., potrivit dispozițiilor legale menționate. Prin urmare, față de argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SA este nefondat, urmând a-l respinge ca atare. II.

Recursul declarat de pârâta A.N.A.F., prin prisma motivului invocat și a dispozițiilor legale aplicabile este, de asemenea nefondat, pentru următoarele argumente: - din actele și lucrările dosarului rezultă că deși perioada controlată a fost 01 ianuarie 2001 - 31 decembrie 2005 organul de control, a calculat și a impus la plată o sumă suplimentară pe venitul net realizat în anii 1999 și 2000, cu titlu de diferență de impozit pe dividende, în cuantum de 15.544,9714 lei, conform anexei nr. 12, pag.

45 din Raportul de inspecție fiscală generală încheiat la data de 31 mai 2006; - în perioada 1999 - 2003, în materia impozitului pe dividende erau în vigoare dispozițiile Ordonanței nr. 26/1995 (abrogată prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.), care, prevedea la art. 3 obligativitatea calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende odată cu plata acestora către acționari sau asociați, iar în cazul în care dividendele nu au fost plătite până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil, impozitul trebuia vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv. Potrivit dispozițiilor art. 11 din același act normativ termenul de prescripție pentru stabilirea impozitului pe dividende era de 5 ani de la data la care a expirat termenul prevăzut la art. 3; - la momentul efectuării controlului fiscal erau în vigoare dispozițiile Codului de procedură fiscală (O.G.

nr. 92/2003 forma republicată din 26 septembrie 2005), care, la art. 89 alin. (1) și alin. (2) stabilea, prin preluarea identică a textului fostului art. 83 alin. (1) și alin. (2), că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală. Se observă că acest text reprezintă o dispoziție generală aplicabilă tuturor obligațiilor fiscale, în ceea ce privește impozitul pe dividende existând însă reglementări speciale cu unele nuanțări față de cele generale. Astfel, dispozițiile art. 3 din O.G.

nr. 26/1995 au fost preluate în mod similar prin dispozițiile art. 36 alin. (3) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care a stabilit că în cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârșitul anului în care s-au aprobat situațiile financiare anuale, impozitul pe dividende aferent se plătește până la 31 decembrie anului respectiv.

Din conținutul textelor legale menționate rezultă că legiuitorul a înțeles să instituie o regulă și o excepție de la regulă, în ceea ce privește momentul la care impozitul pe dividende trebuie vărsat la bugetul de stat și anume: regula presupune achitarea impozitului pe dividende odată cu plata acestora către acționari sau asociați, iar excepția este reprezentată de situația în care aceste dividende, deși distribuite, nu au fost plătite beneficiarilor până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil /situația financiară anuală, în acest caz impozitul trebuind vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv.

Prin urmare, în cazul excepției, termenul limită până la care trebuie achitat impozitul pe dividende este cel de 31 decembrie al anului următor în care s-a efectuat distribuirea dividendelor care nu au fost plătite încă acționarilor, din acest moment începând să curgă termenul de prescripție de 5 ani, deoarece atunci s-a născut și dreptul de creanță fiscală, astfel cum se prevede în dispoziția generală de la art. 89 alin. (1) și alin. (2) C. proc. fisc. În cazul societății reclamante, referitor la momentul obligației de a vărsa impozitul pe dividende se aplică regula, în sensul că aceasta a procedat la plata efectivă către acționari a dividendelor obținute din profitul pe anii 1999 - 2000 și distribuite, odată cu plata născându-se și obligația de a plăti impozitul pe dividende și corelativ creanța fiscală în favoarea statului.

Din actele dosarului rezultă că dividendele pentru anul 1999 au fost distribuite și plătite acționarilor în 14 ianuarie 2000 (fila nr. 48 - 49 dosar fond), iar cele pentru anul 2000, au fost achitate la 4 aprilie 2001, potrivit anexei nr. 12 a situației recalculării impozitului pe dividendele persoanelor juridice datorat și plătit de societate, aflată la fila 52 din dosarul de fond. Trebuie menționat și aspectul că societatea reclamantă și-a îndeplinit obligația de plată a impozitului la momentul plății dividendelor, dar s-a apreciat de către organul de control că procentul de calcul al impozitului a fost aplicat greșit de reclamantă, la 5%, în loc de 10%, rezultând astfel diferențele care au dus la recalcularea impozitului în urma controlului efectuat.

Având în vedere că Decizia de impunere nr. 139/2006 a D.G.A.M.C., prin care s-a stabilit, printre altele și obligația de plată a sumei suplimentare de 15.544,9714 lei pe venitul net realizat în anii 1999 și 2000, cu titlu de diferență de impozit pe dividende, a fost emisă la data de 31 iulie 2006, producându-și efectele juridice la aceeași dată, rezultă că față de momentele 14 ianuarie 2000 (când s-au plătit dividendele pentru anul 1999) și 04 aprilie 2001 (plata dividendelor distribuite în 2000), s-a depășit termenul de 5 ani în care organul de control fiscal putea să stabilească obligații fiscale, potrivit dispozițiilor legale menționate anterior.

Susținerea recurentei - pârâte în sensul că excepția prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale a fost invocată direct în fața instanței de judecată nu are relevanță, față de aspectul că prescripția dreptului este o excepție de ordine publică, putând fi ridicată în orice fază a procesului și chiar din oficiu de către instanță. De altfel, instanța de fond nici nu a analizat acest aspect ca pe o veritabilă excepție, considerând că este o susținere care ține de cercetarea fondului cauzei, referitoare la nelegalitate și netemeinicia deciziei de impunere contestată. În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că pentru obligațiile fiscale născute în anii 1999 și 2000 dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale s-a prescris, recursul declarat de pârâta A.N.A.F.

urmând a fi respins ca nefondat. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de SC A. SA București și A.N.A.F., împotriva sentinței civile nr. 2708 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2008.