ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6477/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Soluția instanței de fond 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC P.G.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea deciziei de soluționare a contestației din 29 iunie 2011 și anularea parțială a deciziei de impunere din 29 aprilie 2011 cu privire la majorările de întârziere în sumă de 1.042.777 RON, calculate pentru neplata la termen a impozitului pe veniturile obținute de nerezidenți din dividende din România, anularea deciziei de impunere cu privire la majorările de întârziere în cuantum de 114.635 RON, calculate pentru plata cu întârziere a impozitului pe profit suplimentar și restituirea sumelor respective.

În motivarea acțiunii, societatea reclamantă a arătat că în perioada 11 noiembrie 2010-28 aprilie 2011 a fost supusă unui control tematic pentru perioada 01 ianuarie 2004-31 decembrie 2009, în urma căruia a fost emis raportul de inspecție fiscală, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 1.157.412 RON, din care 1.042.777 RON accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende obținute de persoane juridice nerezidente și 114.635 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar. Reclamanta a susținut că întrucât nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripție, stabilirea obligațiilor aferente anilor 2004 și 2005 s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 91 C. proc.

fisc. În ceea ce privește creanța de 1.042.777 RON, reclamanta a arătat că organul de inspecție fiscală a reținut că societatea a declarat eronat impozitul pe veniturile din dividende aferent anilor 2003 și 2004 la “impozite pe venituri din dividende distribuite persoanelor juridice” și nu în contul de “impozit venit persoane juridice nerezidente”. Impozitul în cuantum de 642.822 RON a fost virat cu ordinul de plată din 15 decembrie 2005, însă într-un cont incorect, motiv pentru care organul de inspecție fiscală a reclasat impozitul achitat de aceasta, cu consecința stabilirii neplății impozitului pe venituri din dividende obținute de persoane juridice nerezidente și a calculării accesoriilor în cuantum de 1.042.777 RON.

În opinia sa, a calculat și plătit în mod corect și în termenul legal impozitul datorat, astfel că declararea acestuia într-un cont bugetar eronat nu poate conduce la stabilirea unei obligații bugetare restante, cât timp bugetul statului nu a fost prejudiciat în niciun fel, susținând că în măsura în care sumele cu titlu de impozit pe dividende pentru persoane juridice declarate și plătite de către societate în termenul legal sunt reclasate de către organele fiscale prin raportul de inspecție fiscală în temeiul Deciziei Comisiei de Proceduri Fiscale nr. 3/2010 aprobate prin Ordinul A.N.A.F. nr. 1801/2008 și publicate în M. Of. nr. 883/24.12.2008, data stingerii acestor obligații trebuie să fie data la care s-a efectuat plata impozitelor declarate inițial.

A apreciat astfel că obligațiile fiscale accesorii în cuantum de 1.042.777 RON sunt ilegal calculate și trebuie eliminate din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, invocând și nota de constatare din 13 iunie 2006, precum și eliberarea certificatului, prin care A.N.A.F. - Direcția de Administrare a Contribuabililor Mici și Mijlocii a considerat la momentul respectiv că declararea impozitelor de către reclamantă s-a efectuat corect. Referitor la obligația suplimentară în cuantum de 114.635 RON, reclamanta a contestat această creanță pentru motivul că organul fiscal a nesocotit prevederile legale referitoare la prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale și pentru faptul că a înregistrat de-a lungul întregii perioade analizate în cadrul inspecției fiscale sume achitate în plus la bugetul de stat, sume care depășesc valoarea debitelor suplimentare calculate de către inspectorii fiscali.

1.2. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Autoritatea publică pârâtă a susținut că, urmare inspecției fiscale desfășurate, s-a constatat că reclamanta a declarat eronat impozitul pe veniturile din dividende aferente anilor 2003 și 2004, reținute de societate pentru dividendele plătite persoanelor juridice nerezidente, la impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice și nu în contul impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente. Astfel, organele fiscale au calculat diferența de impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente în sumă de 642.822 RON și majorări de întârziere și penalități de întârziere pentru neplata la termen în sumă de 1.042.777 RON, afirmând că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere sunt legal emise, în raport cu dispozițiile art. 116 și 119 din Legea nr. 571/2003.

Declararea și plata eronată a impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice în perioada 2004-2005 reprezintă o eroare de drept și este consecința necunoașterii legii de către contribuabil, arătând pârâta că până în prezent reclamanta nu a depus declarații fiscale rectificative sau cereri de îndreptare a erorii materiale din documentele de plată, deși avea posibilitatea de a face acest lucru. Referitor la accesoriile în cuantum de 114.635 RON, pârâta a arătat că reclamanta datorează aceste sume cât timp nu a contestat obligațiile principale și modul de calculare a acestora. 1.3.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1066 din 17 februarie 2012, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat parțial decizia din 29 iunie 2011 și decizia de impunere din 29 aprilie 2011, cu privire la suma de 1.042.777 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividendele obținute de persoanele juridice nerezidente, respingând celelalte capete principale ale cererii. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă. 1.4.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 11 noiembrie 2010-28 aprilie 2011, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis decizia de impunere din 29 aprilie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale suplimentare datorate bugetului de stat în sumă totală de 1.158.238 RON, din care 1.043.603 RON accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende obținute de persoanele juridice nerezidente din dividende și 114.635 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.

Reclamanta a formulat contestație administrativă împotriva acestei decizii de impunere, fiind respinsă prin decizia din 29 iunie 2011. În ceea ce privește prescripția dreptului de a stabili obligațiile fiscale suplimentare, invocată de reclamantă, prima instanță a reținut că accesoriile în sumă de 114.635 RON sunt aferente impozitului pe profit în sumă de 74.739 RON, calculat pentru perioada 20 aprilie 2005-31 martie 2011. Având în vedere că organul fiscal a reîntregit impozitul pe profit datorat de reclamantă începând cu perioada 20 aprilie 2005, stabilirea accesoriilor aferente acestui impozit s-a realizat cu respectarea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 91 din O.G.

nr. 92/2003, subliniind că termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale aferente anului 2005 a fost suspendat pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere, ca urmare a efectuării inspecției fiscale, conform art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003. Or, achitarea unor sume în plus față de obligațiile fiscale datorate nu este susceptibilă să atragă nelegalitatea deciziei de impunere, ci dă dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestora, în condițiile prevăzute de art. 117 din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la obligația fiscală de 1.042.77 RON, prima instanță a reținut, din cuprinsul raportului de inspecție fiscală și din decizia de soluționare a contestației, că reclamanta a achitat suma de 642.822 RON cu titlu de impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți persoane juridice, însă a declarat incorect acest impozit ca fiind impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice, motiv pentru care organul de inspecție fiscală a reclasat impozitul achitat de reclamantă, cu consecința stabilirii neplății impozitului pe venituri obținute de persoane juridice nerezidente și a calculării accesoriilor în cuantum de 1.042.777 RON. În speță, organul de inspecție fiscală a reținut că impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți, persoane juridice, în sumă de 642.822 RON a fost calculat și virat în termen, dar declarat incorect la impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice.

Prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 119 și art. 120 C. proc. fisc., reținând că, în cauză, suma achitată de reclamantă a creditat contul bugetar, iar, pe de altă parte, contul său a fost în mod corect debitat, inițiatorul plății fiind chiar contribuabilul plătitor. Faptul că reclamanta a calificat greșit impozitul achitat nu poate atrage obligarea sa la plata majorărilor de întârziere, cât timp bugetul de stat nu a fost prejudiciat în niciun mod, ci dimpotrivă a fost îndestulat cu suma virată de reclamantă, fiind de observat că deși organul fiscal stabilește obligația fiscală accesorie, reține că impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice în sumă de 642.822 RON a fost achitat.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumelor ce formează obiectul prezentei acțiuni, prima instanță a reținut că potrivit art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/ 2003 sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii se restituie la cererea contribuabilului, ceea ce presupune o procedură distinctă, implicând verificarea situației fiscale a contribuabilului, în vederea compensării acestor sume cu eventuale obligații fiscale restante și parcurgerea procedurii stabilite prin ordinul ministrului finanțelor publice. În fine, judecătorul fondului a aplicat și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat diminuat și taxe judiciare de timbru, apreciind că suma acordată corespunde soluției de admitere în parte a acțiunii, dar și complexității relativ reduse a cauzei. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva acestei soluții a formulat recurs A.N.A.F. care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – 1865, potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată, atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește actele administrativ fiscale, recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, ignorând faptul că din moment ce suma de 642.822,00 RON a fost virată în alt cont decât cel legal/ corect, nu a operat stingerea obligației bugetare, astfel încât organul fiscal competent a calculat în mod legal accesoriile aferente debitului respectiv, adică suma de 1.042.777,00 RON. Instanța de fond a ignorat că, deși impozitul datorat a fost calculat și virat în termenul legal, societatea comercială reclamantă l-a declarat greșit/ incorect ca impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice, în loc să-l declare ca fiind impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți persoane juridice, cum era legal/ corect.

Astfel, susține autoritatea recurentă, societatea comercială datorează bugetului statului accesoriile debitului, care nu s-a stins prin plata eronată efectuată, fiind incidente dispozițiile art. 119-120 C. proc. civ. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, autoritatea recurentă susține că a fost obligată în mod nelegal la plata sumei de 5.000,00 RON, care nu este justificată în raport cu gradul redus de dificultate al cauzei și cu faptul că dosarul a fost soluționat la trei termene de judecată. În concluzie, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și respingerea acțiunii în totalitate. 2.2. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului și a solicitat respingerea acestuia, susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

3. Soluția instanței de recurs Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. În cauză, este necontestat că impozitul pe venit, în sumă de 642.822,00 RON, pentru perioada 2003-2004 a fost achitat de societatea comercială reclamantă în termenul legal, așa cum s-a reținut și în R.I.F. din 29 aprilie 2011. De asemenea, este necontestat că suma de 644.822,00 RON reprezintă impozit pe veniturile realizate în România de persoane juridice nerezidente, în timp ce societatea comercială, conform fișei de plătitor, a calificat-o ca fiind „impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice”, cu consecința înregistrării lor în alt cont decât contul aferent, ceea ce a determinat organele să considere debitul ca nefiind achitat în termenul legal și să calculeze accesoriile legale.

Totuși, așa cum s-a arătat și cum se reține și în decizia de soluționare a contestației fiscale, organele fiscale au considerat plata sumei de 642.882,00 RON ca fiind valabil făcută. De altfel, în cauză, nu s-a probat și nici nu s-a susținut că societatea comercială ar fi dat o altă calificare naturii impozitului/ sumei de 642.882,00 RON acționând cu rea-credință și urmărind un scop nelegal, autoritatea fiscală admițând că a fost vorba de o eroare/ de un fapt neintenționat. Oricum, prin raționamentul folosit, autoritatea fiscală a calificat faptul virării sumei de 642.882,00 RON ca fiind o plată nedatorată din partea societății comerciale reclamante, ceea ce, potrivit art. 124 C. proc. fisc., dă dreptul la dobânzi în favoarea contribuabilului, neexistând nicio justificare pentru inițierea unei noi situații litigioase.

În concluzie, instanța de recurs, dând prevalență faptului economic necontestat (efectuarea plății la bugetul statului), precum și împrejurării că natura impozitului a fost calificată în mod eronat, nu cu rea-credință, iar bugetul statului nu a fost păgubit efectiv, consideră că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în ceea ce privește anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 1.042.777,00 RON. În ceea ce privește criticile referitoare la cheltuielile de judecată, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate, din moment ce instanța de fond, făcând aplicația art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. – 1865, a redus onorariul de avocat de la 9.291,27 RON, la suma de 5.000,00 RON, ținând cont de complexitatea cauzei.

Astfel fiind, recursul formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 1066 din 17 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 RON către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2013.