ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6477/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6477/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Soluția instanței de fond

1.1. Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC P.G.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea

deciziei de soluționare a contestației din 29 iunie 2011 și anularea parțială a

deciziei de impunere din 29 aprilie 2011 cu privire la majorările de întârziere

în sumă de 1.042.777 RON, calculate pentru neplata la termen a impozitului pe veniturile

obținute de nerezidenți din dividende din România, anularea deciziei de impunere

cu privire la majorările de întârziere în cuantum de 114.635 RON, calculate pentru

plata cu întârziere a impozitului pe profit suplimentar și restituirea sumelor respective.

În motivarea acțiunii,

societatea reclamantă a arătat că în perioada 11 noiembrie 2010-28 aprilie 2011

a fost supusă unui control tematic pentru perioada 01 ianuarie 2004-31

decembrie 2009, în urma căruia a fost emis raportul de inspecție fiscală, prin care

s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 1.157.412

RON, din care 1.042.777 RON accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende

obținute de persoane juridice nerezidente și 114.635 RON, reprezentând accesorii

aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.

Reclamanta a susținut

că întrucât nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului

termenului de prescripție, stabilirea obligațiilor aferente anilor 2004 și 2005

s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 91 C. proc. fisc.

În ceea ce privește creanța

de 1.042.777 RON, reclamanta a arătat că organul de inspecție fiscală a reținut

că societatea a declarat eronat impozitul pe veniturile din dividende aferent anilor

2003 și 2004 la “impozite pe venituri din dividende distribuite persoanelor juridice”

și nu în contul de “impozit venit persoane juridice nerezidente”.

Impozitul în cuantum de

642.822 RON a fost virat cu ordinul de plată din 15 decembrie 2005, însă într-un

cont incorect, motiv pentru care organul de inspecție fiscală a reclasat impozitul

achitat de aceasta, cu consecința stabilirii neplății impozitului pe venituri din

dividende obținute de persoane juridice nerezidente și a calculării accesoriilor

în cuantum de 1.042.777 RON.

În opinia sa, a calculat

și plătit în mod corect și în termenul legal impozitul datorat, astfel că declararea

acestuia într-un cont bugetar eronat nu poate conduce la stabilirea unei obligații

bugetare restante, cât timp bugetul statului nu a fost prejudiciat în niciun fel,

susținând că în măsura în care sumele cu titlu de impozit pe dividende pentru persoane

juridice declarate și plătite de către societate în termenul legal sunt reclasate

de către organele fiscale prin raportul de inspecție fiscală în temeiul Deciziei

Comisiei de Proceduri Fiscale nr. 3/2010 aprobate prin Ordinul A.N.A.F. nr. 1801/2008

și publicate în M. Of. nr. 883/24.12.2008, data stingerii acestor obligații trebuie

să fie data la care s-a efectuat plata impozitelor declarate inițial.

A apreciat astfel că obligațiile

fiscale accesorii în cuantum de 1.042.777 RON sunt ilegal calculate și trebuie eliminate

din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, invocând și nota de constatare din

13 iunie 2006, precum și eliberarea certificatului, prin care A.N.A.F. - Direcția

de Administrare a Contribuabililor Mici și Mijlocii a considerat la momentul respectiv

că declararea impozitelor de către reclamantă s-a efectuat corect.

Referitor la obligația

suplimentară în cuantum de 114.635 RON, reclamanta a contestat această creanță pentru

motivul că organul fiscal a nesocotit prevederile legale referitoare la prescripția

dreptului de a stabili obligații fiscale și pentru faptul că a înregistrat de-a

lungul întregii perioade analizate în cadrul inspecției fiscale sume achitate în

plus la bugetul de stat, sume care depășesc valoarea debitelor suplimentare calculate

de către inspectorii fiscali.

1.2. Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Autoritatea publică pârâtă

a susținut că, urmare inspecției fiscale desfășurate, s-a constatat că reclamanta

a declarat eronat impozitul pe veniturile din dividende aferente anilor 2003 și

2004, reținute de societate pentru dividendele plătite persoanelor juridice nerezidente,

la impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice și nu

în contul impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente.

Astfel, organele fiscale

au calculat diferența de impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente

în sumă de 642.822 RON și majorări de întârziere și penalități de întârziere pentru

neplata la termen în sumă de 1.042.777 RON, afirmând că raportul de inspecție fiscală

și decizia de impunere sunt legal emise, în raport cu dispozițiile art. 116 și 119

din Legea nr. 571/2003.

Declararea și plata eronată

a impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice în perioada

2004-2005 reprezintă o eroare de drept și este consecința necunoașterii legii de

către contribuabil, arătând pârâta că până în prezent reclamanta nu a depus declarații

fiscale rectificative sau cereri de îndreptare a erorii materiale din documentele

de plată, deși avea posibilitatea de a face acest lucru.

Referitor la accesoriile

în cuantum de 114.635 RON, pârâta a arătat că reclamanta datorează aceste sume cât

timp nu a contestat obligațiile principale și modul de calculare a acestora.

1.3. Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1066 din 17

februarie 2012, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat parțial

decizia din 29 iunie 2011 și decizia de impunere din 29 aprilie 2011, cu privire

la suma de 1.042.777 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe veniturile

din dividendele obținute de persoanele juridice nerezidente, respingând celelalte

capete principale ale cererii.

Totodată, a obligat pârâta

la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

1.4. Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În urma inspecției fiscale

desfășurate în perioada 11 noiembrie 2010-28 aprilie 2011, Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili a emis decizia de impunere din 29 aprilie 2011,

prin care s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale suplimentare

datorate bugetului de stat în sumă totală de 1.158.238 RON, din care 1.043.603 RON

accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende obținute de persoanele

juridice nerezidente din dividende și 114.635 RON, reprezentând accesorii aferente

impozitului pe profit stabilit suplimentar.

Reclamanta a formulat

contestație administrativă împotriva acestei decizii de impunere, fiind respinsă

prin decizia din 29 iunie 2011.

În ceea ce privește prescripția

dreptului de a stabili obligațiile fiscale suplimentare, invocată de reclamantă,

prima instanță a reținut că accesoriile în sumă de 114.635 RON sunt aferente impozitului

pe profit în sumă de 74.739 RON, calculat pentru perioada 20 aprilie 2005-31

martie 2011.

Având în vedere că organul

fiscal a reîntregit impozitul pe profit datorat de reclamantă începând cu perioada

20 aprilie 2005, stabilirea accesoriilor aferente acestui impozit s-a realizat cu

respectarea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 91 din O.G.

nr. 92/2003, subliniind că termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației

fiscale aferente anului 2005 a fost suspendat pe perioada cuprinsă între momentul

începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere, ca urmare

a efectuării inspecției fiscale, conform art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Or, achitarea unor sume

în plus față de obligațiile fiscale datorate nu este susceptibilă să atragă nelegalitatea

deciziei de impunere, ci dă dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestora,

în condițiile prevăzute de art. 117 din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la obligația

fiscală de 1.042.77 RON, prima instanță a reținut, din cuprinsul raportului de inspecție

fiscală și din decizia de soluționare a contestației, că reclamanta a achitat suma

de 642.822 RON cu titlu de impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți

persoane juridice, însă a declarat incorect acest impozit ca fiind impozit pe dividende

distribuite persoanelor juridice, motiv pentru care organul de inspecție fiscală

a reclasat impozitul achitat de reclamantă, cu consecința stabilirii neplății impozitului

pe venituri obținute de persoane juridice nerezidente și a calculării accesoriilor

în cuantum de 1.042.777 RON.

În speță, organul de inspecție

fiscală a reținut că impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți,

persoane juridice, în sumă de 642.822 RON a fost calculat și virat în termen, dar

declarat incorect la impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice.

Prima instanță a avut

în vedere dispozițiile art. 119 și art. 120 C. proc. fisc., reținând că, în cauză,

suma achitată de reclamantă a creditat contul bugetar, iar, pe de altă parte, contul

său a fost în mod corect debitat, inițiatorul plății fiind chiar contribuabilul

plătitor.

Faptul că reclamanta a

calificat greșit impozitul achitat nu poate atrage obligarea sa la plata majorărilor

de întârziere, cât timp bugetul de stat nu a fost prejudiciat în niciun mod, ci

dimpotrivă a fost îndestulat cu suma virată de reclamantă, fiind de observat că

deși organul fiscal stabilește obligația fiscală accesorie, reține că impozitul

pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice în sumă de 642.822

RON a fost achitat.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumelor ce formează obiectul prezentei

acțiuni, prima instanță a reținut că potrivit art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G.

nr. 92/ 2003 sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor

organe competente potrivit legii se restituie la cererea contribuabilului, ceea

ce presupune o procedură distinctă, implicând verificarea situației fiscale a contribuabilului,

în vederea compensării acestor sume cu eventuale obligații fiscale restante și parcurgerea

procedurii stabilite prin ordinul ministrului finanțelor publice.

În fine, judecătorul fondului

a aplicat și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că a admis

în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv

în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat diminuat și taxe judiciare

de timbru, apreciind că suma acordată corespunde soluției de admitere în parte a

acțiunii, dar și complexității relativ reduse a cauzei.

2.1. Împotriva acestei

soluții a formulat recurs A.N.A.F. care a invocat ca temei legal dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – 1865, potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată,

atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

În ceea ce privește actele

administrativ fiscale, recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat

greșit dispozițiile legale incidente în cauză, ignorând faptul că din moment ce

suma de 642.822,00 RON a fost virată în alt cont decât cel legal/ corect, nu a operat

stingerea obligației bugetare, astfel încât organul fiscal competent a calculat

în mod legal accesoriile aferente debitului respectiv, adică suma de 1.042.777,00

RON.

Instanța de fond a ignorat

că, deși impozitul datorat a fost calculat și virat în termenul legal, societatea

comercială reclamantă l-a declarat greșit/ incorect ca impozit pe dividende distribuite

persoanelor juridice, în loc să-l declare ca fiind impozit pe veniturile obținute

din România de nerezidenți persoane juridice, cum era legal/ corect.

Astfel, susține autoritatea

recurentă, societatea comercială datorează bugetului statului accesoriile debitului,

care nu s-a stins prin plata eronată efectuată, fiind incidente dispozițiile

art. 119-120 C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată, autoritatea recurentă susține că a fost obligată în mod nelegal la

plata sumei de 5.000,00 RON, care nu este justificată în raport cu gradul redus

de dificultate al cauzei și cu faptul că dosarul a fost soluționat la trei termene

de judecată.

În concluzie, solicită

admiterea recursului așa cum a fost formulat și respingerea acțiunii în totalitate.

2.2. Societatea comercială

reclamantă a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului și a solicitat

respingerea acestuia, susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este

legală și temeinică.

recurs

Recursul este nefondat

pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză, este necontestat

că impozitul pe venit, în sumă de 642.822,00 RON, pentru perioada 2003-2004 a fost

achitat de societatea comercială reclamantă în termenul legal, așa cum s-a reținut

și în R.I.F. din 29 aprilie 2011.

De asemenea, este necontestat

că suma de 644.822,00 RON reprezintă impozit pe veniturile realizate în România

de persoane juridice nerezidente, în timp ce societatea comercială, conform fișei

de plătitor, a calificat-o ca fiind „impozit pe veniturile din dividende distribuite

persoanelor juridice”, cu consecința înregistrării lor în alt cont decât contul

aferent, ceea ce a determinat organele să considere debitul ca nefiind achitat în

termenul legal și să calculeze accesoriile legale.

Totuși, așa cum s-a arătat

și cum se reține și în decizia de soluționare a contestației fiscale, organele fiscale

au considerat plata sumei de 642.882,00 RON ca fiind valabil făcută.

De altfel, în cauză, nu

s-a probat și nici nu s-a susținut că societatea comercială ar fi dat o altă calificare

naturii impozitului/ sumei de 642.882,00 RON acționând cu rea-credință și urmărind

un scop nelegal, autoritatea fiscală admițând că a fost vorba de o eroare/ de un

fapt neintenționat.

Oricum, prin raționamentul

folosit, autoritatea fiscală a calificat faptul virării sumei de 642.882,00 RON

ca fiind o plată nedatorată din partea societății comerciale reclamante, ceea ce,

potrivit art. 124 C. proc. fisc., dă dreptul la dobânzi în favoarea contribuabilului,

neexistând nicio justificare pentru inițierea unei noi situații litigioase.

În concluzie, instanța

de recurs, dând prevalență faptului economic necontestat (efectuarea plății la bugetul

statului), precum și împrejurării că natura impozitului a fost calificată în mod

eronat, nu cu rea-credință, iar bugetul statului nu a fost păgubit efectiv, consideră

că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în ceea ce privește anularea

actelor administrative fiscale pentru suma de 1.042.777,00 RON.

În ceea ce privește criticile

referitoare la cheltuielile de judecată, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate,

din moment ce instanța de fond, făcând aplicația art. 274 alin. (3) din C.

proc. civ. – 1865, a redus onorariul de avocat de la 9.291,27 RON, la suma de 5.000,00

RON, ținând cont de complexitatea cauzei.

Astfel fiind, recursul

formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 1066 din 17 februarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor

de judecată în sumă de 6.000 RON către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2013.