ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 391/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 391/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr.

41783/3/2010, reclamanta SC C.B. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C.,

a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestației din 13 ianuarie 2010

formulată împotriva actului administrativ prin care s-a dispus respingerea

cererii de restituire a sumei de 833.910,55 lei reprezentând impozit pe

dividende, a sumei de 583.237 lei reprezentând dobânzi și a sumei de 150.103,89

lei reprezentând penalități plătite fără a exista un titlu de creanță.

În motivare,

reclamanta SC C.B. SA a arătat că a formulat cerere prin care a solicitat

restituirea sumei de 833.910,55 lei reprezentând impozit pe dividende, a sumei

de 583.237,04 lei reprezentând dobânzi și a sumei de 150.103,89 lei

reprezentând penalități, fiind înregistrată la D.G.A.M.C. în data de 15 aprilie

2009.

A mai arătat

reclamanta că această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de

lege, respectiv 45 de zile, motiv pentru care SC C.B. SA a formulat acțiune

prin care a solicitat obligarea D.G.A.F. la soluționarea cererii.

A precizat că, urmare

a promovării acestei acțiuni D.G.A.M.C. a emis în data de 14 decembrie  2009

actul administrativ din 14 decembrie 2009 prin care a fost respinsa cererea de

restituire. Urmare emiterii acestui răspuns, acțiunea Băncii care avea ca

obiect obligarea D.G.A.M.C. la soluționarea cererii de restituire a fost

respinsa ca rămasa fără obiect.

Reclamanta a arătat

că împotriva răspunsului comunicat de D.G.A.M.C. a formulat, în conformitate cu

dispozițiile art. 205 și următoarele C. proc. fisc. și în conformitate cu

prevederile Ordinului nr. 1899/2009, contestație comunicată organului fiscal

competent în data de 13 ianuarie 2010, care nu a fost soluționată în termenul

prevăzut de lege.

Prin sentința civilă nr.

2120 din data de 25 mai 2011 Tribunalul București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Legal citată, pârâta

a formulat întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului la acțiune și

arătând că este inadmisibil capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea

A.N.A.F. - D.G.A.M.C. la soluționarea contestației reclamantei nr. 4/13

ianuarie 2010, cu precizarea că își rezervă dreptul de a formula apărări pe

fond după soluționarea excepțiilor.

Prin sentința civilă nr.

6012 din data de 19 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Prin Decizia nr. 4738

din data de 13 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul formulat de recurenta-reclamantă SC C.B. SA, a casat sentința atacată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În cuprinsul deciziei

de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că

recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o

cerere ce vizează refuzul intimatei-pârâte de a soluționa contestația

înregistrată din 13 ianuarie 2010 și obligarea acestei autorități la

soluționarea respectivei contestații, formulate împotriva actului administrativ

reprezentat de adresa din 14 decembrie  2009, prin care i s-a respins cererea

de restituire a sumei de 833.910,55 lei reprezentând impozit pe dividende, a

sumei de 583.237,04 lei reprezentând dobânzi, și a sumei de 150.103,89 lei,

reprezentând penalități.

S-a apreciat,

contrar celor reținute de prima instanță, că termenul de 6 luni pentru

sesizarea instanței de judecată, începe să curgă de la data expirării

termenului legal de soluționare a cererii de către organul fiscal, prevăzut de art.

70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, respectiv 02 martie 2010 și nu de la data de

18 decembrie  2009 - data comunicării soluției cererii de restituire - cum în

mod greșit a apreciat judecătorul fondului.

În etapa rejudecării

pârâta A.N.A.F. a formulat concluzii scrise (filele 32-33) arătând că înțelege

să își formuleze apărarea invocând excepția rămânerii fără obiect.

În susținerea

excepției, a arătat că, prin adresa din 13 martie 032013, Direcția generală de

administrare a marilor contribuabili a comunicat contribuabilului răspunsul la

adresa/contestația din 14 decembrie  2009, prin care a fost soluționată

contestația.

Prin Încheierea de

ședință din data de 24 aprilie 2013 (filele 45-46), Curtea a dispus unirea

excepției rămânerii fără obiect a acțiunii cu fondul cauzei, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

1735 din 29 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția rămânerii fără

obiect a acțiunii. A admis acțiunea formulată de reclamanta SC C.B. SA, în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C.

A obligat pârâta la

soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată din 13 ianuarie

2010, împotriva adresei din 14 decembrie  2009.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Apărarea pârâtei a

fost argumentată prin prisma faptului că adresa din data de 13 martie 2013

reprezintă actul prin care s-a soluționat contestația înregistrată din 13

ianuarie 2010, astfel încât acțiunea reclamantei a rămas fără obiect.

În acest context,

prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 210 alin. (1) din O.G. nr.

92/2003 privind C. proc. fisc., potrivit cărora, „În soluționarea contestației,

organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz.”

În ceea ce privește

forma și conținutul deciziei de soluționare a contestației, a reținut instanța

de fond că aceste aspecte sunt reglementate în detaliu de prevederile art. 211

din același act normativ.

Analizând adresa din

data de 13 martie 2013 prin raportare la prevederile legale menționate, curtea

de apel a constatat, în primul rând că, din punct de vedere formal, documentul

nu reprezintă o decizie sau o dispoziție, ci o simplă adresă de răspuns.

În al doilea rând, a apreciat

prima instanță că adresa din data de 13 martie 2013 nu cuprinde niciunul dintre

elementele obligatorii prevăzute de art. 211 din O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc. - preambul, considerente, dispozitiv, cale de atac - conținutul

limitându-se la comunicarea către reclamantă a faptului că organul fiscal își

menține punctul de vedere exprimat inițial prin adresa din 14 decembrie  2009,

în sensul că suma solicitată nu se poate restitui.Față de cele constatate,

instanța de fond a conchis în sensul că adresa din data de 13 martie 2013 emisă

de pârâtă nu constituie o decizie de soluționare a contestației înregistrate din

13 ianuarie 2010, întrucât nu îndeplinește cerințele obligatorii de formă și de

conținut prevăzute expres de art. 210 și art. 211 din O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., constituind, în fapt, o simplă adresă prin care se reiterează

răspunsul la cererea inițială de restituire a sumelor de bani, transmis prin

adresa din 14 decembrie  2009.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, excepția

rămânerii fără obiect a acțiunii, invocată de pârâtă.

Totodată, prima

instanță a constatat că pârâta nu a soluționat până în prezent contestația

înregistrată din 13 ianuarie 2010 împotriva răspunsului comunicat de D.G.A.M.C.

prin adresa din 14 decembrie 2009, astfel încât în cauză se reține existența

unui „refuz nejustificat”, fiind incidente prevederile art. 8 alin. (1), teza a

doua din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F. solicitând modificarea sa în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

Invocă motivul de

recurs încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și

susține că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv au fost formulate de către recurentă următoarele critici:

Soluția pe excepția

lipsei rămânerii fără obiect a acțiunii este greșită, instanța a unit-o cu

fondul cauzei deși nu era necesar administrarea altor dovezi în afara celor

existente.

La dosar exista

adresa din 13 martie 2013, prin care organul fiscal și-a menținut punctul de

vedere din adresa

anterioară

din 14 decembrie  2009, precizând faptul că suma solicitată în cuantum de

833.510,55 lei nu figurează ca sumă achitată în plus în conformitate cu

evidența fiscală, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 117 alin. (1) C.

fisc.

În această situație

în mod corect adresa din 13 martie 2014 a fost emisă cu trimitere la adresa

anterioară, solicitarea de restituire neîncadrându-se în niciuna dintre

ipotezele legale prevăzute la art. 117 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Acest act a fost

întemeiat în drept organul fiscal făcând trimitere la prevederile art. 117 și

urm. C. proc. fisc., și au fost indicate împrejurările de fapt care au

determinat menținerea poziției exprimate printr-o adresă anterioară.

Intimata

societatea SC C.B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat (filele 19.22) susținând că toate criticile dezvoltate

în cadrul motivelor de recurs nu vizează soluția instanței de fond.

Instanța

s-a pronunțat pe aspectul obligării pârâtei-recurente la soluționarea contestației

înregistrată din 13 ianuarie 2010 formulată de către bancă împotriva adresei din

14 decembrie 2009 iar recurenta formulează apărări bazate pe existența

temeiului de drept care justifică refuzul de restituire a sumei de bani

solicitată.

Analizând

sentința recurată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu în baza art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța

de contencios administrativ a fost sesizată cu o cerere ce vizează refuzul

recurentei-pârâte de a soluționa contestația împotriva adresei din 13 ianuarie

2010 și obligarea acestei autorități la soluționarea respectivei contestații,

formulate împotriva adresei din 14 decembrie 2009 prin care i s-a respins

reclamantei cererea de restituire a sumei de 833,910,51 lei.

Obiectul acțiunii se

încadrează așadar în categoria celor prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și anume: „de asemenea, se poate adresa instanței de contencios

administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes

legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite

operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului

sau interesului legitim”.

Rezultă din actele și

lucrările dosarului, că reclamanta-intimată s-a adresat D.G.A.M.C. cu o cerere

înregistrată la data 15 aprilie 2009 prin care a solicitat restituirea sumei de

833.910,55 lei pe care o apreciază ca sumă nedatorată.

Cererea a fost

formulată în temeiul dispozițiilor art. 117 C. proc. fisc. și cu respectarea

procedurii prevăzute de Ordinul nr. 1899/2004, pentru aprobarea procedurii de

restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a

dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu

depășirea termenului legal.

D.G.A.M.C. a emis

adresa nr. 1061898/14 decembrie  2009 prin care a fost respinsă cererea

reclamantei pe motiv că aceasta nu figurează în evidențele fiscale cu suma

solicitată ca obligație fiscală nedatorată.

Împotriva răspunsului

comunicat de D.G.A.M.C. reclamanta a formulat contestației în condițiile

prevăzute de art. 205 și urm. C. proc. fisc. iar recurenta pârâtă i-a răspuns

acestei contestații prin adresa din 13 martie 2013.

Potrivit

dispozițiilor art. 210 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

„în soluționarea contestației organul competent se pronunță prin decizie sau

dispoziție după caz”, forma și conținutul deciziei de soluționare a

contestației fiind reglementată în detaliu de prevederile art. 211 din același

act normativ care stipulează următoarele:

„(1)

Decizia de soluționare a contestației se emite în formă scrisă și va cuprinde:

preambulul, considerentele și dispozitivul.

(2)

Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluționarea, numele sau

denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al acestuia, numărul de

înregistrare a contestației la organul de soluționare competent, obiectul

cauzei, precum și sinteza susținerilor părților atunci când organul competent

de soluționare a contestației nu este organul emitent al actului atacat.

(3)

Considerentele cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea

organului de soluționare competent în emiterea deciziei.

(4)

Dispozitivul cuprinde soluția pronunțată, calea de atac, termenul în care

aceasta poate fi exercitată și instanța competentă.

(5)

Decizia se semnează de către conducătorul direcției generale, directorul

general al organului competent constituit la nivel central, conducătorul

organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii

acestora, după caz.”

Analizând

adresa din data de 13 martie 2013 prin raportare la prevederile legale

menționate, Curtea constată, în primul rând că, din punct de vedere formal,

documentul nu reprezintă o decizie sau o dispoziție, ci o simplă adresă de

răspuns.

În al

doilea rând, adresa din data de 13 martie 2013 nu cuprinde niciunul dintre

elementele obligatorii prevăzute de art. 211 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul

de procedură fiscală - preambul, considerente, dispozitiv, cale de atac -

conținutul limitându-se la comunicarea către reclamantă a faptului că organul

fiscal își menține punctul de vedere exprimat inițial prin adresa din 14

decembrie 2009, în sensul că suma solicitată nu se poate restitui.

În aceste condiții nu

se poate susține că acțiunea reclamantei este lipsită de obiect astfel că

soluția instanței de fond asupra excepției lipsei de obiect este temeinică și

legală.

Pe fond se reține că procedura

de soluționare a contestațiilor formulate împotriva acestor administrativ

fiscale reglementată de art. 205-218 C. proc. fisc. aplicabilă și în cazul

soluționării cererilor de restituire a sumelor de la buget precum și de

acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau

rambursate cu depășirea termenului legal, este o procedură administrativă

prealabilă, iar parcurgerea acestei căi administrative de atac reprezintă o

condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ. Procedura

administrativă prealabilă se finalizează prin emiterea unei decizii ce va

conține toate elementele prevăzute la art. 211 C. proc. fisc., acesta fiind

actul ce poate face obiectul unei acțiunii în contencios administrativ.

Prin refuzul pârâtei

de soluționare a contestației cu respectarea normelor legale și emiterea unei

decizii, act apt de a fi contestat în contencios administrativ, reclamanta - intimată

se află în imposibilitatea de a se adresa instanței de judecată în vederea

cenzurării legalității refuzului de soluționare a contestației, situație în

care sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate aceste

considerente recursul pârâtei apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins în

condițiile prevăzute de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316

din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 1735 din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2014.