ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4773/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 318 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

ca prescrisă cererea formulată

de reclamanta Banca P. SA, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare

Fiscală.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a constatat că r

eclamanta

solicită sancționarea refuzului nejustificat al pârâtei de a dispune

compensarea solicitată prin cererea din 24 august 2011, respectiv restituirea

solicitată prin adresa din 28 august 2011, refuz comunicat reclamantei prin

adresa din 10 noiembrie 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Analizând dispozițiile legale incidente,

respectiv

art.

205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., art. 110 alin. (3)

din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și art. 41 din același act normativ

și constatând că

adresa

din 10 noiembrie 2011, de comunicare a faptului că dreptul reclamantei de a

cere compensare/restituirea sumei solicitate a fost prescris, nu reprezintă

nici titlu de creanță, nici act administrativ fiscal care să dea naștere, să

modifice sau să stingă drepturi sau obligații fiscale (doar o deciziei de

compensare are un atare caracter), ci reprezintă comunicarea refuzului

autorității fiscale de a da curs solicitării reclamantei, Curtea a apreciat ca,

deoarece nu sunt incidente prevederile Titlului IX

Soluționarea

contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale din O.G. nr.

92/2003, împotriva refuzului pretins nejustificat al autorității de soluționare

a cererilor reclamantei, aceasta avea deschisă calea contenciosului

administrativ general.

În raport de prevederile legii generale, a

reținut prima instanță, cum prin prezenta acțiune se tinde nu la anularea unui

act administrativ, ci la sancționarea refuzului pretins nejustificat de

compensare și restituire, sunt incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită recunoașterea

dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

Astfel, fiind în prezența unui refuz de

soluționare a unei cereri, pretins nejustificat, ca act administrativ asimilat

potrivit art. 2 alin. (2), legea nu instituie calea recursului grațios.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, doar actele administrative unilaterale propriu zise, iar nu și cele

asimilate, sunt supuse recursului grațios, doar ele putând fi revocate,

asigurându-se astfel finalitatea acestei proceduri administrative prealabile.

Chiar dacă s-ar admite că lipsa

obligativității plângerii prealabile nu echivalează cu interdicția efectuării

acesteia, Curtea a apreciat că o atare posibilitate nu poate duce decât la

concluzia că opțiunea pentru efectuarea plângerii prealabile trebuie exercitată

în așa fel încât să se asigure respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin.

(1) lit. b), adică să permită și exercitarea acțiunii în același termen de 6

luni de la data comunicării refuzului.

Prin urmare, împrejurarea că, în pofida

textului legal, reclamanta a înțeles să formuleze și plângere prealabilă, nu prezintă

absolut nicio relevanță în cauză, a concluzionat judecătorul fondului,

constatând, totodată, că prezenta contestare a refuzului pârâtei de a da curs

cererilor sale de compensare/restituire, mult după expirarea termenului de

prescripție de 6 luni (care a început să curgă la data comunicării refuzului),

mai exact la aproape un an de la acest moment, apare ca prescrisă, astfel că -

în raport de prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 - a

respins prezenta acțiune în consecință.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

reclamanta Banca P. SA, susținând că hotărârea atacată este nelegală și

netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

În mod greșit, instanța de fond a admis

excepția prescripției acțiunii, în raport de prevederile art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004. În speță, decizia de respingere a

cererii de compensare și restituire a fost atacată prin contestația

administrativă înregistrată din 19 decembrie 2011, iar răspunsul la contestație

a fost comunicat la data de 18 mai 2012, cu adresa din 11 mai 2012.

Pe cale de consecință, termenul pentru

promovarea acțiunii în contencios administrativ s-a împlinit la 19 noiembrie

2012, deci după data la care cererea introductivă a fost înregistrată la Curtea

de Apel București, respectiv 8 noiembrie 2012.

Recurenta și-a încadrat în drept, din punct de

vedere procedural, criticile formulate, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond,

precum și criticile formulate de recurent, Înalta Curte constatată că recursul este

întemeiat, pentru următoarele considerente:

În fapt, reclamanta - recurentă Banca P. SA a

solicitat Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili efectuarea

unor operațiuni de compensare și restituire, cererile fiind soluționate printr-o

decizie de respingere comunicată cu adresa din 10 noiembrie 2011.

Potrivit art. 205 alin. (1) și (2) C. proc. fisc.

„împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrativ fiscale

se poate formula contestație potrivit legii (…). Este îndreptățit la contestație

numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ

fiscal sau prin lipsa acestuia”.

Conform art. 206 alin. (2) C. proc. fisc. „obiectul

contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul

fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepția

contestației împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ

fiscal”.

Rezultă din conținutul articolelor de lege citate,

că este obligatoriu ca, contribuabilul să parcurgă procedura contestației administrative

reglementate de art. 205 C. proc. fisc., inclusiv atunci când acesta se confruntă

cu un refuz nejustificat al autorității de emitere a unor acte administrativ fiscale

- notă de compensare, notă de restituire.

Față de aceste prevederi legale, termenul de prescripție

prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă

doar de la data răspunsului la contestația administrativă, comunicat la data de

18 mai 2012 (cu adresa din 11 mai 2012), astfel că, în mod greșit instanța de fond

a respins acțiunea ca prescrisă.

De menționat că, Înalta Curte de Casație și Justiție

a decis și în alte spețe (de ex. decizia nr. 250/2011) că în materie fiscală este

obligatorie contestația administrativă chiar și în cazurile de refuz nejustificat

de emitere a actului administrativ.

În baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ., recursul urmează a fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, excepția prescripției acțiunii fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Banca P. SA împotriva

sentinței civile nr. 318 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2014.