ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4773/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4773/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 318 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins
ca prescrisă cererea formulată
de reclamanta Banca P. SA, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de
Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare
Fiscală.
Pentru a pronunța această soluție, instanța
de fond a constatat că r
eclamanta
solicită sancționarea refuzului nejustificat al pârâtei de a dispune
compensarea solicitată prin cererea din 24 august 2011, respectiv restituirea
solicitată prin adresa din 28 august 2011, refuz comunicat reclamantei prin
adresa din 10 noiembrie 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală
- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Analizând dispozițiile legale incidente,
respectiv
art.
205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., art. 110 alin. (3)
din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și art. 41 din același act normativ
și constatând că
adresa
din 10 noiembrie 2011, de comunicare a faptului că dreptul reclamantei de a
cere compensare/restituirea sumei solicitate a fost prescris, nu reprezintă
nici titlu de creanță, nici act administrativ fiscal care să dea naștere, să
modifice sau să stingă drepturi sau obligații fiscale (doar o deciziei de
compensare are un atare caracter), ci reprezintă comunicarea refuzului
autorității fiscale de a da curs solicitării reclamantei, Curtea a apreciat ca,
deoarece nu sunt incidente prevederile Titlului IX
Soluționarea
contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale din O.G. nr.
92/2003, împotriva refuzului pretins nejustificat al autorității de soluționare
a cererilor reclamantei, aceasta avea deschisă calea contenciosului
administrativ general.
În raport de prevederile legii generale, a
reținut prima instanță, cum prin prezenta acțiune se tinde nu la anularea unui
act administrativ, ci la sancționarea refuzului pretins nejustificat de
compensare și restituire, sunt incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită recunoașterea
dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării
refuzului nejustificat de soluționare a cererii.
Astfel, fiind în prezența unui refuz de
soluționare a unei cereri, pretins nejustificat, ca act administrativ asimilat
potrivit art. 2 alin. (2), legea nu instituie calea recursului grațios.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, doar actele administrative unilaterale propriu zise, iar nu și cele
asimilate, sunt supuse recursului grațios, doar ele putând fi revocate,
asigurându-se astfel finalitatea acestei proceduri administrative prealabile.
Chiar dacă s-ar admite că lipsa
obligativității plângerii prealabile nu echivalează cu interdicția efectuării
acesteia, Curtea a apreciat că o atare posibilitate nu poate duce decât la
concluzia că opțiunea pentru efectuarea plângerii prealabile trebuie exercitată
în așa fel încât să se asigure respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin.
(1) lit. b), adică să permită și exercitarea acțiunii în același termen de 6
luni de la data comunicării refuzului.
Prin urmare, împrejurarea că, în pofida
textului legal, reclamanta a înțeles să formuleze și plângere prealabilă, nu prezintă
absolut nicio relevanță în cauză, a concluzionat judecătorul fondului,
constatând, totodată, că prezenta contestare a refuzului pârâtei de a da curs
cererilor sale de compensare/restituire, mult după expirarea termenului de
prescripție de 6 luni (care a început să curgă la data comunicării refuzului),
mai exact la aproape un an de la acest moment, apare ca prescrisă, astfel că -
în raport de prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 - a
respins prezenta acțiune în consecință.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs
reclamanta Banca P. SA, susținând că hotărârea atacată este nelegală și
netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
În mod greșit, instanța de fond a admis
excepția prescripției acțiunii, în raport de prevederile art. 218 alin. (2) C.
proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004. În speță, decizia de respingere a
cererii de compensare și restituire a fost atacată prin contestația
administrativă înregistrată din 19 decembrie 2011, iar răspunsul la contestație
a fost comunicat la data de 18 mai 2012, cu adresa din 11 mai 2012.
Pe cale de consecință, termenul pentru
promovarea acțiunii în contencios administrativ s-a împlinit la 19 noiembrie
2012, deci după data la care cererea introductivă a fost înregistrată la Curtea
de Apel București, respectiv 8 noiembrie 2012.
Recurenta și-a încadrat în drept, din punct de
vedere procedural, criticile formulate, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Analizând actele și lucrările dosarului de fond,
precum și criticile formulate de recurent, Înalta Curte constatată că recursul este
întemeiat, pentru următoarele considerente:
În fapt, reclamanta - recurentă Banca P. SA a
solicitat Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili efectuarea
unor operațiuni de compensare și restituire, cererile fiind soluționate printr-o
decizie de respingere comunicată cu adresa din 10 noiembrie 2011.
Potrivit art. 205 alin. (1) și (2) C. proc. fisc.
„împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrativ fiscale
se poate formula contestație potrivit legii (…). Este îndreptățit la contestație
numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ
fiscal sau prin lipsa acestuia”.
Conform art. 206 alin. (2) C. proc. fisc. „obiectul
contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul
fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepția
contestației împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ
fiscal”.
Rezultă din conținutul articolelor de lege citate,
că este obligatoriu ca, contribuabilul să parcurgă procedura contestației administrative
reglementate de art. 205 C. proc. fisc., inclusiv atunci când acesta se confruntă
cu un refuz nejustificat al autorității de emitere a unor acte administrativ fiscale
- notă de compensare, notă de restituire.
Față de aceste prevederi legale, termenul de prescripție
prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă
doar de la data răspunsului la contestația administrativă, comunicat la data de
18 mai 2012 (cu adresa din 11 mai 2012), astfel că, în mod greșit instanța de fond
a respins acțiunea ca prescrisă.
De menționat că, Înalta Curte de Casație și Justiție
a decis și în alte spețe (de ex. decizia nr. 250/2011) că în materie fiscală este
obligatorie contestația administrativă chiar și în cazurile de refuz nejustificat
de emitere a actului administrativ.
În baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.
civ., recursul urmează a fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare, excepția prescripției acțiunii fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Banca P. SA împotriva
sentinței civile nr. 318 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie
2014.