ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2311/2015

Decizia nr. 2311/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Bancară A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili anularea Actului administrativ nr. 480 din 13 martie 2013, prin care s-a comunicat respingerea cererii de restituire, admiterea cererii de restituire a sumei de 833.910,55 lei reprezentând impozit pe dividend, a sumei de 583.237,04 lei reprezentând dobânzi și a sumei de 150.103,89 lei reprezentând penalități și obligarea pârâtei la restituirea sumelor.

1.2. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.

1.3. Soluția primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4050 din 17 decembrie 2013 a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

1.4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Societatea Bancară A. SA, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenta critică sentința atacată, considerând că este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 alin. (1) din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că instanța de judecată nu a sesizat faptul că operațiunea de compensare solicitată de către reclamantă, se realizează între conturi, prin înregistrarea sumei de 833.910,55 lei din contul încasări din alte sume în contul destinat înregistrării impozitului de dividende.

Se susține astfel că, suma de 833.910,55 lei datorată cu titlu de impozit pe dividende, a fost virată, cu OP nr. 837 din 17 aprilie 1998, în conturile ANAF - DGAMC, dar a fost înregistrată greșit, în contul încasări din alte sume, în loc să fie înregistrată în contul destinat impozitului pe dividend.

Prin urmare se arată că din cauza neînregistrării corecte a sumei, suma figurează atât ca sumă virată în plus, cât și ca debit.

2.1. Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

2.2. În considerentele sentinței recurate, judecătorul fondului a reținut, în esență, că prin Procesul-verbal de control nr. 35588/2002, organele de control au constatat nereținerea, neînregistrarea și nevirarea impozitului pe dividende și au stabilit majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acestui impozit. Prin Decizia nr. 505/2002, Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a admis contestația în ceea ce privește majorările de întârziere și penalitățile aferente impozitului pe dividende, apreciind că impozitul pe dividende, pentru care s-au calculat aceste accesorii trebuie compensat cu dividendele plătite în plus.

De asemenea, a mai reținut că, prin Adresa nr. 19339/2005 s-a adus la cunoștință reclamantei compensarea impozitului pe dividende cu impozit pe profit virat în plus, ajungând astfel la concluzia că, în aceste condiții, cererea reclamantei de restituire a impozitului pe dividende apare ca neîntemeiată.

În acțiunea formulată la instanța de fond și în recursul formulat în cauza de față, recurenta-reclamantă a susținut că, urmare a Deciziei nr. 505/2002, ANAF a efectuat înregistrări contabile eronate, care au dus la rezultate greșite, refuzând în mod nejustificat restituirea sumelor pretinse, achitate în plus de bancă.

Astfel, a argumentat recurenta-reclamantă, neaducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite în sarcina intimatei-pârâte, prin Decizia nr. 505/2002 a făcut ca în fișa fiscală a Băncii să apară impozitul pe dividende neplătit (până în iulie 2005), pentru perioada octombrie 2002 - iulie 2005, calculându-se dobânzi și penalități aferente acestui impozit, respectiv 583.237,04 lei dobânzi și 150.103,89 lei penalități; 583.237,04 lei dobânzi și 150.103,89 lei penalități, au fost compensate tot cu sume virate în plus de către Bancă, reprezentând impozit pe profit, impozit pe salarii, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, șomaj angajator, cotă fond salarii, deși dobânzile și penalitățile nu erau datorate.

În ceea ce privește soluția recurată, banca recurentă a susținut că instanța de fond nu a sesizat faptul că compensarea solicitată se realizează între conturi, prin înregistrarea sumei de 833.910,55 lei (virată în plus față de obligațiile datorate cu titlul de dividende pe anul 1997) din contul "încasări din alte sume" în contul destinat înregistrării impozitului de dividende (cont în care suma figura ca debit).

Astfel, suma de 833.910,55 lei, datorată cu titlu de impozit pe dividende a fost virată cu OP nr. 37 din 17 aprilie 1998 în conturile ANAF, dar a fost înregistrată greșit în contul "încasări din alte sume", în loc să fie înregistrată în contul destinat impozitului pe dividende, suma figurând atât ca sumă virată în plus cât și ca debit.

Având în vedere actele dosarului, instanța de recurs constată că cererea băncii reclamante și refuzul nejustificat imputat ANAF sunt în legătură cu măsurile luate prin Decizia nr. 505/2002, susținerile părților fiind contradictorii în legătură cu măsurile dispuse prin Decizia nr. 505/2002 și operațiunile/înregistrările contabile efectuate/care trebuiau efectuate.

Or, observând copia Deciziei nr. 505/2002 aflată la dosarul Curții de apel, instanța de recurs constată că aceasta este incompletă, lipsind pag. 25 și 26 ale deciziei, ceea ce nu permite analizarea susținerilor făcute de părți.

Pe de altă parte, instanța de recurs reține că, în cauză, realitatea și modalitățile plăților și înregistrărilor contabile, precum și a naturii și întinderii obligațiilor fiscale/sumele de restituit impuneau apelarea la cunoștințele de specialitate ale unui expert judiciar, problemă care nu a fost pusă în discuția părților/măsură care nu a fost dispusă de judecătorul fondului.

Or, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în scopul pronunțării unei hotărâri temeinicie și legale, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt și să dispună administrarea probelor necesare.

Astfel fiind, instanța de recurs reține că instanța de fond era datoare și avea motive să ceară părților depunerea integrală a copiei Deciziei nr. 505/2002, precum și să pună în discuție/să dispună efectuarea unei expertize judiciare de specialitate în sensul/scopul arătat mai sus.

În concluzie, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat, urmând să fie admis, iar sentința pronunțată casată și dosarul trimis aceleiași instanțe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Societatea Bancară A. SA împotriva Sentinței nr. 4050 din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN