RAYNAUD ET BRUNET c. FRANCE

RAYNAUD ET BRUNET c. FRANCE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

Cererea nr. 40333/02

presentată de Ginette RAYNAUD văduva BRUNET și Christelle BRUNET

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință din 3 octombrie 2006, în camera compusă din:

MM. A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, I. Cabral Barreto, Mmes A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Jočienė, M. D. Popović, judecători, și Mme S. Dollé, grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 31 octombrie 2002,

Având în vedere decizia Curții de a-și folosi articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât,

Având în vedere scrisoarea reclamantelor, primită la grefa Curții la 16 iunie 2006, clarificând că nu doreau să prezinte observații noi ca răspuns la cele ale Guvernului, dar au dorit să mențină termenii cererii lor inițiale,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

FAPTE

Reclamantele, Mmes Ginette Raynaud văduva Brunet și Christelle Brunet, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1937 și 1970, și care locuiesc la Roches Prémaries. Sunt reprezentate în fața Curții de Me M. Mouhou, avocat la Rouen. Guvernul pârât era reprezentat de agentul său, Mme E. Belliard, directoare a Afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În mai 1997, prima reclamantă l-a cunoscut pe D., născut în 1915, prin intermediul unei agenții matrimoniale. Câteva luni mai târziu, ea s-a mutat cu fiica ei, a doua reclamantă, la domiciliul lui D.

La 13 ianuarie 1998, D. a remis notarului depozitar al testamentului său un document scris de mână consimțind diverse liberalități în favoarea primei reclamante.

La 20 mai 1998, D. a fost plasat sub tutelă.

La 26 noiembrie 1998, reclamantele au fost ambele puse sub acuzare pentru abuz de slăbiciune asupra unei persoane vulnerabile (asupra persoanei lui D.). În aceeași zi, judecătorul de instrucție care avea în sarcină ancheta a pronunțat două ordonnances de plasare sub control judiciar vizând reclamantele, interzicând în special primei să stabilească orice relație cu victima și interzicând celei de-a doua să stabilească orice relație cu prima.

La 18 decembrie 1998, prima reclamantă a solicitat judecătorului de instrucție să organizeze o confruntare între ea și D.

Printr-o primă ordonanță din 13 ianuarie 1999, judecătorul de instrucție sesizat al cauzei l-a delegat pe doctorul M. pentru a efectua o expertiza medicală și psihiatrică a domnului D.

Printr-o a doua ordonanță din 15 ianuarie 1999, judecătorul de instrucție, hotărând de această dată asupra cererii de confruntare formulată la 18 decembrie 1998 de prima reclamantă, a respins-o din următoarele motive:

"Având în vedere (...) că (...) această cerere, presupunând că ar fi fondată, apare în starea actuală cel puțin neopportună; că într-adevăr, o examinare medicală a lui [D.], în vârstă de optzeci și trei de ani, este cazul să se amintească, spitalizat pe deasupra, este în curs de desfășurare, pentru a descrie starea sa de sănătate adevărată și vulnerabilitatea sa; că această examinare are și scopul de a determina dacă [D.] poate fi audiat sau confruntat; Că în sfârșit acesta din urmă a fost supus unei măsuri de protecție judiciară decise de judecătorul tutelor din Poitiers; că această decizie contestată a fost evocată la 14 decembrie 1998 de jurisdicția de apel care trebuie să se pronunțe la 18 ianuarie 1999 (...)."

La 20 ianuarie 1999, avocatul primei reclamante a judecat ordonanța aceasta.

La 26 februarie 1999, expertul delegat la 13 ianuarie 1999 a depus concluziile sale, care au fost notificate părților și consiliilor lor la 4 martie 1999.

La 12 martie 1999, prima reclamantă, estimând expertiza imprecisă, a solicitat un complement de expertise sau, în lipsa acestuia, o contra-expertiza.

Printr-o hotărâre din 30 martie 1999, camera acuzațiilor curții de apel din Poitiers, hotărând asupra apelului judecat împotriva ordonanței din 15 ianuarie 1999, a infirmat-o și a acceptat cererea de confruntare formulată de prima reclamantă, din următoarele motive:

"(...) conform notarului depozitar al testamentului său, în ziua remiterii acestui document scris de mână, și anume 13 ianuarie 1998, [D.] era în bună stare fizică generală, total lucid, glumea, ținea discursuri coerente, părea fericit cu starea sa materială și satisfăcut de coabitarea sa cu Doamna Raynaud (...). Vecina lui a observat că căuta o soție cu care să trăiască. O ordonanță de plasare sub tutelă a fost luată la 20 mai 1998. Raportul psihiatric din 11 iulie 1998 este imprecis. Având în vedere aceste informații, este important ca confruntarea cerută să fie realizată și aceasta cu toată urgența în lumina deteriorării recente a stării de sănătate a lui [D.] (...)."

Printr-o a treia ordonanță din 9 aprilie 1999, judecătorul de instrucție a respins cererea de contra-expertiza medicală formulată de reclamantă la 12 martie 1999, din motivul că o lectură atentă a concluziilor expertiazei răspundea la întrebările acuzatei, și că, prin urmare, niciun complement nu era necesar.

Apoi, în mai multe scrisori destinate judecătorului de instrucție în sarcina cauzei și datate 22 iunie, 1 octombrie și 16 noiembrie 1999, precum și 4 mai 2000, avocatul primei reclamante a cerut ținerea confruntării ordonate la 30 martie 1999. În scrisoarea datată 16 noiembrie 1999, acesta a susținut în special că prima reclamantă și domnul D. doreau ca procedura să se accelereze pentru a putea să se întâlnească din nou.

Printr-o scrisoare datată 31 august 1999, judecătoarea de instrucție l-a informat că nu reușise încă să facă ceea ce era necesar ca această confruntare să aibă loc.

Printr-o ultimă scrisoare datată 4 iulie 2000, avocatul reclamantei a adresat judecătorului de instrucție următoarea scrisoare:

"(...) În măsura în care vă opuneți oricărei confruntări, mi se pare că această cauză poate fi închisă. (...)"

Printr-o sentință din 10 aprilie 2001, tribunalul coreccional din Poitiers a pronunțat relaxarea ambelor reclamante, în special din următoarele motive:

"(...) dacă se poate considera că domnul [D.] a devenit o persoană deosebit de vulnerabilă din martie 1998, nu este stabilit că a fost astfel înainte de această dată. (...) Trebuie observat că suma inițială a averii domnului [D.] nu a fost precizată, dar este stabilit prin elementele din dosar că a fost considerabilă. Ținând seama de bunurile și valorile de care domnul [D.] rămâne proprietar, nu este stabilit că actele, din care au beneficiat Doamnele Ginette și Christelle Brunet abuzând de slăbiciune a domnului [D.] din martie 1998, i-au cauzat acestuia un prejudiciu grav. (...)."

La 13 aprilie 2001, procurorul Republicii și mutuala agricolă din Vienne, parte civilă, au apelat această sentință.

Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2001, curtea de apel din Poitiers a infirmat sentința din 10 aprilie 2001 și a condamnat prima reclamantă la 18 luni de închisoare din care 12 cu suspendare și pe a doua la 18 luni de închisoare din care 16 cu suspendare, în special din următoarele motive:

"(...) Cu privire la abuzuri frauduloase:

(...) având în vedere că apare (...) că Mme Brunet și-a perfect pus la punct strategie, atribuind mare importanță veniturilor viitorului partener în declarațiile sale către agenția de întâlniri, și respingând 29 de candidați înainte de (...) de a-l alege pe M. [D.]

Având în vedere că este stabilit prin declarații ale vecinilor, în special M. și Mme [L.] și Mme [P.], și ai părinților, în special M. [B.] și Mme [D.], respectiv nepot și nepoată, a M. [D.], că Mme și Mlle Brunet au elaborat și pus în aplicare o manevrare subtilă de izolare a "prăzii" lor, participând la convorbiri, apoi în final împiedicând orice întâlnire, și chiar orice contact telefonic din februarie 1998.

Având în vedere că, pe deasupra, chiar și Mutuala Socială Agricolă, după mandatul inițial care i s-a încredințat provizoriu înainte de declararea tutelei, a întâmpinat cea mai mare dificultate să se apropie de M. [D.], locuind la acea vreme la casa Mme Brunet, între două spitalizări.

Având în vedere că, contrar a ceea ce Mme și Mlle Brunet au declarat Curții, liberalitățile din care au beneficiat din partea M. [D.] din noiembrie 1997, au crescut considerabil din ianuarie-februarie 1998, adică din momentul în care M. [D.] a început să scadă intelectual, cum ar fi:

- contul lui M. [D.] la Credit Agricole, aprovizionat regulat în ianuarie 1998, prezintă operații de debit mai mari de 200.000 F după 2 februarie 1998, pentru a fi debit între altele în beneficiul contului AXA al Mme Brunet, cu 2,7 milioane pe 6 februarie 1998;

- extras AXA/UAP a M. [D.] arată unele modificări ale contractului în beneficiul Mme Brunet din noiembrie 1997, dar sumele rămân mici (niciuna nu depășește 10.000 F), în timp ce din februarie la aprilie 1998, operațiile se multiplică, la fel ca și sumele în cauză, de la 9.000 F la 826.000 F.

Având în vedere că se poate evalua după cum urmează esența sumelor deturnate necuviincios de Mme Brunet și apropiaților săi la prejudiciul M. [D.], doar pentru perioada în care starea de vulnerabilitate a acestuia este stabilită, și anume din 30 ianuarie 1998:

- Debit din contul Credit Mutuel: 3.605.000 F

- Transfer în numele Mme Brunet a conturi "Viață" UPA/AXA: 1.744.000 F

- Debit din contul Credit Agricole: 6.706.000 F

- Cont la companiile de asigurări Groupama sau CNP: 342.731 F

- Prin urmare total: 12.397.731 F.

Având în vedere că alte importante mișcări de fonduri au putut fi observate pe conturile M. [D.], dar destinația sumelor corespunzătoare nu a putut fi stabilită.

Având în vedere că în februarie 1998, Mlle Brunet a, în circumstanțe deosebit de revelator, condus M. [D.] la agența Trezoreriei Publice pentru a semna o procură, ceea ce a făcut fără nici măcar a putea să se extragă din taxiul care l-a transportat, că această procură era într-adevăr deosebit de urgentă, M. [D.] trebuind să fie spitalizat în zilele care au urmat, că această grabă demonstrează atât pofta de câștig a doamnelor Brunet cât și slăbiciunea M. [D.].

Având în vedere că în ciuda redactării și semnării de M. [D.] în februarie 1998 a unui testament în favoarea Mme Brunet, Mlle Brunet a redactat de mână un nou proiect de testament, și mai favorabil, pe care l-a făcut să fie completat de M. [D.], dar care a rămas neîndeplinit, și a cărui ciornă a fost remisă de [notarul] Judecătorului de Instrucție.

Având în vedere că în septembrie 1998, după plasarea sub tutelă, și în timp ce o instrucție era în curs, Mme Brunet a totuși încasat suma de 475.000 F care i-a fost remisă prin cec de UAP ca urmare a negocierii obligațiunilor la purtător care i-au fost remise de M. [D.], relevând astfel răul intenții și grabă pentru a încerca să facă dispare produsul manoperei sale.

Având în vedere că este astfel suficient stabilit că Mme și Mlle Brunet au profitat abuziv de starea de slăbiciune suficient cunoscută de ele, care locuiau la el, a M. [D.] despuiindu-l de esența averii sale. (...)"

Cu privire la aspectul civil al cauzei, curtea de apel a amanat pronunțarea și a ordonat o expertiza pentru a evalua prejudiciul domnului D.

Reclamantele s-au cassat împotriva acestei hotărâri. Au susținut în special în susținerea acestui caz că confruntarea cu D. nu a fost niciodată organizată.

Printr-o decizie din 19 iunie 2002, camera penală a Curții de Casație, bazandu-se pe articolul L. 131-6 al codului organizării judiciare, a declarat inadmis apelul formulat de reclamante.

B. Dreptul intern pertinent

Codul de procedură penală

Articolul 140

"Ridicarea controlului judiciar poate fi ordonată în orice moment de judecătorul de instrucție, fie din oficiu, fie pe rechiziții ale procurorului Republicii, fie la cererea persoanei după avizul procurorului Republicii.

Judecătorul de instrucție se pronunță asupra cererii persoanei într-un termen de cinci zile, prin ordonanță motivată.

În caz de nerespectar a termenului de judecător de instrucție, persoana poate sesiza direct cu cererea sa camera de instrucție care, pe rechiziții scrise și motivate ale procurorului general, se pronunță în douăzeci de zile de la sesizare. În caz de nerespectar, ridicarea controlului judiciar este dobândită de drept, cu excepția cazului în care verificări privind cererea persoanei au fost ordonate."

Articolul 186 alinea 1

"Dreptul de apel aparține persoanei puse sub acuzare împotriva ordonanțelor și deciziilor prevăzute de [articolul] (...) 140 (...)."

PLÂNGERI

Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantele se plâng de neexecutarea hotărârii pronunțate de camera de acuzații a curții de apel din Poitiers la 30 martie 1999 ordonând să se procedeze la o confruntare între reclamante și D.

Invocând articolul 8 din Convenție, reclamantele contestă modalitățile controlului judiciar cărora li s-au supus și care le-ar fi împiedicat să se întâlnească pentru aproape patru ani.

PE DREPT

"Orice persoană are dreptul la o audiență echitabilă (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra binefondării oricărei acuzații în materie penală care i-a fost adusă."

Guvernul ridică imediat o excepție preliminară pe baza faptului că reclamantele nu ar fi epuizat căile de atac interne. Potrivit Guvernului, acestea dispuneau de diverse recurs apud președintele camerei de instrucție (în momentul faptelor "camera de acuzații"), apud camera însăși, apud judecătorul de instrucție sesizat și în sfârșit apud procurorul Republicii.

Guvernul estimează de altfel că această plângere este manifest nefondat, reclamantele având beneficiu posibilități substanțiale de a contesta diversele temeiuri ale acuzației portate împotriva lor.

Reclamantele nu au dorit să producă observații în răspuns la cele ale Guvernului și au mținut plângerea lor inițială.

Curtea nu estimează necesar să examineze excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern pe baza neepuizării căilor de atac interne, nici chiar să evoque chestiunea calității de victimă a celei de-a doua reclamante în raport cu această plângere – aceasta nu era într-adevăr parte la instanța care a dus la hotărârea din 30 martie 1999 – deci se estimează ca cererea este inadmisibilă din următoarele motive.

Într-adevăr, Curtea a avut de mai multe ori oportunitatea de a aminti că articolul 6 din Convenție protejează implementarea deciziilor judiciare definitive și obligatorii care, într-un Stat respectând supremația dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părți și că, în consecință, executarea unei decizii judiciare nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv (a se vedea, în special, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 510 și urm., § 40; Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 34, CEDO 2002-III; Jasiūnienė c. Lituania, nr. 41510/98, § 27, 6 martie 2003; Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 65, 17 iunie 2003; Pini și alții c. România, nr. 78028/01 și 78030/01, § 176, CEDO 2004-V (extrase) sau încă Bianchi c. Elveția, nr. 7548/04, § 110, 22 iunie 2006).

Cu toate acestea, Curtea observă în primul rând că camera de acuzații este o jurisdicție de instrucție și nu de judecată. Chiar admițând că hotărârea acestei camere din 30 martie 1999, al cărei neexecutare se plâng reclamantele, să poate fi considerată o "decizie judiciară definitivă" în sensul jurisprudenței citată mai sus, Curtea observă în al doilea rând că judecătoarea de instrucție le-a informat la 31 august 1999 că nu reușise încă să facă ceea ce era necesar pentru ca confruntarea decisa de camera de acuzații să aibă loc, și că faza instrucției s-a încheiat câteva luni mai târziu.

În sfârșit și mai ales, Curtea estimează că în speța de față plângerea reclamantelor, sub masca de a contesta o deficiență de execuție a unui act de instrucție ordonat de o jurisdicție competentă, ajunge de fapt să conteste echitatea globală a procedurii. Reclamantele insistă în acest sens puternic asupra faptului că absența confruntării cu victima le-a împiedicat să conteste, în conformitate cu garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție, temeiurile condamnării lor.

De aceea, Curtea trebuie să reamintească că conformitatea unui proces cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție trebuie examinată pe baza procedurii penale în totalitate, și anume o dată ce aceasta s-a încheiat (a se vedea, de exemplu, Bernard c. Franța, hotărâre din 23 aprilie 1998, Culegere 1998-II, p. 879, § 37; de asemenea Horomidis c. Grecia, nr. 9874/04, 27 aprilie 2006, § 35). În plus, garanțiile acestei dispoziții se aplică fazelor informației preliminare și instrucției judiciare numai în măsura în care nerespectarea lor inițială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului (a se vedea, de exemplu, Imbrioscia c. Elveția, hotărâre din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36, sau mai recent Horomidis, precitat, § 34).

De altfel, Curtea reafirmă principiul conform căruia admisibilitatea probelor este în primul rând o chestiune de drepturi interne, și că în principiu revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele colectate de ele, sarcina Curții în virtutea Convenției constând în a cerceta dacă procedura contemplată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a revistit un caracter echitabil (a se vedea, în particular, Van Mechelen și alții c. Țări de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, § 50).

În speța de față, Curtea observă în primul rând că informațiile emanând din declarații ale victimei însăși nu apar în hotărârea curții de apel din Poitiers din 6 decembrie 2001. Dimpotrivă, Curtea observă că această jurisdicție a întemeiat condamnarea reclamantelor pe o serie de elemente obiective și mărturii de terți necontestinate de acestea. Curtea de apel din Poitiers a relevat în special succesiv declarații de martori, examinarea conturilor bancare ale părților și atitudinea reclamantelor, care în special au făcut să semneze procuri victimei în timp ce era deja în stare de sănătate precară. Au creditat, de asemenea, unu dintre conturile lor bancare, după plasarea sub tutelă a victimei, cu un cec de 475.000 franci francezi (FRF) remis de Uniunea Asigurărilor din Paris (UAP) care a urmat unei negocieri de obligațiuni la purtător remise de D. primei reclamante.

Curtea observă apoi că elementele care fundamentează constatarea vinovăției au putut fi toate contestate de plângeți în cursul instanțelor care hotărau asupra binefondării acuzației penale portate împotriva lor.

Ținând seama de considerațiile care preced, Curtea estimează că confruntarea reclamantelor cu D., al căror expertiaze medicale ordonate de judecătorii de instrucție nuanțau puternic interesul și fezabilitatea, atât de critic era starea de sănătate a acestuia, nu constituia un fapt susceptibil să influențeze echitatea procedurii litigioase și în final condamnarea reclamantelor. Acestea din urmă au beneficiat, dimpotrivă, de oportunități adecvate și suficiente pentru a contesta materialitatea faptelor care le-au fost puse în sarcină. Curtea observă de altfel că curtea de apel din Poitiers a motivat în special hotărârea litigiază.

Presupunând în sfârșit că plângerea reclamantelor ridică o chestiune sub unghiul articolului 6 § 3 d) din Convenție, Curtea consideră, în vederea elementelor relevate mai sus, că condamnarea reclamantelor nu este nicicum întemeiat pe mărturie lui D. ci pe o serie de elemente obiective precum și pe mărturiile de terți necontestinate de plângeți.

De aceea, această plângere este manifest nefondat și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

"1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, domiciliul și corespondenț.

Guvernul excepționează imediat de neepuizarea căilor de atac interne. Relevă în special că reclamantele nu au apelat ordonanțele de plasare sau menținere sub control judiciar care le interziceau să se întâlnească, nici chiar au cerut ridicarea acestei măsuri.

Reclamantele nu au dorit să producă observații în răspuns la cele ale Guvernului și au mținut plângerea lor inițială.

Curtea amintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Curtea relevă că actul litigios, în raport cu această plângere, este în esență ordonanța de plasare sub control judiciar emisă la 26 noiembrie 1998 împotriva celei de-a doua reclamante. Curtea relevă că nu a fost judecat apel al acestei ordonanțe cum permite articolul 186 alinea 1 a codului de procedură penală. Ea observă, de asemenea, că a doua reclamantă nu contestă observațiile Guvernului care afirmă că nu a formulat nicio cerere de ridicare a acestei măsuri de control judiciar pe baza articolului 140 al codului de procedură penală.

De aceea, această plângere trebuie respingă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

La lumina celor menționate mai sus, este cazul să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

S. Dollé

A.B. Baka

Grefieră

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

40333/02

présentée par Ginette RAYNAUD veuve BRUNET et Christelle BRUNET

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3

octobre

2006 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

M

mes

A.

Mularoni

,

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 octobre 2002,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Vu la lettre des requérantes, parvenue au greffe de la Cour le 16

juin

2006, précisant qu’elles ne souhaitaient pas présenter de nouvelles observations en réponse à celles du Gouvernement mais entendaient néanmoins maintenir les termes de leur requête initiale,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, M

mes

Ginette Raynaud veuve Brunet et Christelle

Brunet, sont des ressortissantes françaises, nées respectivement en 1937 et 1970 et résidant aux Roches Prémaries. Elles sont représentées devant la Cour par M

e

M. Mouhou, avocat à Rouen. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En mai 1997, la première requérante fit la connaissance de D., né en 1915, par le biais d’une agence matrimoniale. Quelques mois plus tard, elle s’installa avec sa fille, la seconde requérante, au domicile de D.

Le 13 janvier 1998, D. remit au notaire dépositaire de son testament un acte rédigé de sa main consentant diverses libéralités à la première

requérante.

Le 20 mai 1998, D. fut placé sous tutelle.

Le 26 novembre 1998, les requérantes furent toutes deux mises en examen du chef d’abus de faiblesse sur personne vulnérable (sur la personne de D.).

Ce même jour, le juge d’instruction chargé de l’enquête rendit deux

ordonnances de placement sous contrôle judiciaire visant les requérantes, interdisant notamment à la première d’établir la moindre relation avec la victime et interdisant à la seconde d’établir la moindre relation avec la première.

Le 18 décembre 1998, la première requérante sollicita du juge d’instruction qu’il organise une confrontation entre elle-même et D.

Par une première ordonnance du 13 janvier 1999, le juge d’instruction saisi de l’affaire commit le docteur M. aux fins de procéder à une expertise médicale et psychiatrique de Monsieur D.

Par une deuxième ordonnance du 15 janvier 1999, le juge d’instruction, statuant cette fois-ci sur la demande de confrontation formulée le 18

décembre 1998 par la première requérante, rejeta celle-ci pour les motifs suivants

:

«

Attendu (...) que (...) cette demande, à la supposer fondée, apparaît en l’état pour le moins inopportune

; qu’en effet, un examen médical de [D.], âgé de quatre

‑

vingt

‑

trois

ans, faut-il le rappeler, hospitalisé de surcroît, est en cours, afin de décrire son état de santé véritable et sa vulnérabilité

; que cet examen a aussi pour but de déterminer si [D.] peut être entendu ou confronté

;

Qu’enfin ce dernier a fait l’objet d’une mesure de protection judiciaire décidée par le juge des tutelles de Poitiers

; que cette décision frappée d’appel a été évoquée le 14

décembre

1998 par la juridiction d’appel qui doit se prononcer le 18

janvier

1999 (...).

»

Le 20 janvier 1999, l’avocat de la première requérante interjeta appel de cette ordonnance.

Le 26 février 1999, l’expert commis le 13 janvier 1999 déposa ses conclusions, lesquelles furent notifiées aux parties et à leurs conseils le 4

mars

1999.

Le 12 mars 1999, la première requérante, estimant l’expertise imprécise, sollicita un complément d’expertise ou, à défaut, une contre-expertise.

Par un arrêt du 30 mars 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Poitiers, statuant sur l’appel interjeté contre l’ordonnance du 15

janvier

1999, infirma cette ordonnance et accepta la demande de confrontation formée par la première requérante, aux motifs suivants

:

«

(...) selon le notaire dépositaire de son testament, le jour de la remise de cet acte rédigé de sa main, à savoir le 13 janvier 1998, [D.] était en bonne forme physique générale, tout à fait lucide, plaisantait, tenait des propos cohérents, semblait heureux de sa condition matérielle et satisfait de sa cohabitation avec Madame

Raynaud (...).

Sa voisine avait constaté qu’il cherchait une épouse pour vivre avec lui.

Une ordonnance de mise sous tutelle a été prise le 20 mai 1998.

Le rapport psychiatrique du 11 juillet 1998 est imprécis.

En l’état de ces informations, il importe que la confrontation sollicitée soit réalisée et ce de toute urgence eu égard à la dégradation récente de l’état de santé de [D.] (...).

»

Par une troisième ordonnance du 9 avril 1999, le juge d’instruction rejeta la demande de contre-expertise médicale formée par la requérante le 12

mars

1999, aux motifs qu’une lecture attentive des conclusions de l’expertise répondait aux interrogations de la prévenue, et que, dès lors, aucun complément ne s’imposait.

Par la suite, dans plusieurs courriers destinés au juge d’instruction en charge de l’affaire et datés des 22 juin, 1

er

octobre et 16

novembre

1999 ainsi que du 4 mai 2000, l’avocat de la première requérante demanda la tenue de la confrontation ordonnée le 30 mars 1999. Dans le courrier daté du 16 novembre 1999, il fit notamment valoir que la première requérante et Monsieur D. souhaitaient que la procédure s’accélère afin de pouvoir se rencontrer à nouveau.

Par un courrier daté du 31 août 1999, la juge d’instruction l’informa de ce qu’elle n’avait pas encore pu faire le nécessaire afin que cette confrontation ait lieu.

Par un dernier courrier daté du 4 juillet 2000, l’avocat de la requérante adressa au juge d’instruction la lettre suivante

:

«

(...) Dans la mesure où vous vous opposez à toute confrontation, il me semble que cette affaire peut être clôturée. (...)

»

Par un jugement du 10 avril 2001, le tribunal correctionnel de Poitiers prononça la relaxe des deux requérantes, notamment aux motifs suivants

:

«

(...) s’il peut être considéré que Monsieur [D.] est devenu une personne particulièrement vulnérable à partir de mars 1998, il n’est pas établi qu’il en ait été ainsi avant cette date.

(...) Il doit être observé que le montant initial de la fortune de Monsieur [D.] n’a pas été précisé mais qu’il est établi par les éléments du dossier qu’elle était considérable.

Compte tenu des biens et des valeurs dont Monsieur [D.] reste propriétaire, il n’est pas établi que les actes, dont ont bénéficié Mesdames Ginette et Christelle Brunet en abusant de la faiblesse de Monsieur [D.] à compter de mars 1998, aient gravement préjudicié à celui-ci. (...).

»

Le 13 avril 2001, le procureur de la République ainsi que la mutualité agricole de la Vienne, partie civile, interjetèrent appel de ce jugement.

Par un arrêt du 6 décembre 2001, la cour d’appel de Poitiers infirma le jugement du 10 avril 2001 et condamna la première requérante à 18

mois d’emprisonnement dont 12 avec sursis et la seconde à 18

mois d’emprisonnement dont 16 avec sursis, notamment aux motifs suivants

:

«

(...) Sur les abus frauduleux

:

(...) attendu qu’il apparaît (...) que M

me

Brunet avait parfaitement mis au point sa stratégie, attachant grande importance aux revenus du futur compagnon lors de ses déclarations à l’agence de rencontres, et écartant 29 candidats avant (...) de choisir M.

[D.]

Attendu qu’il est établi par les déclarations des voisins, notamment M. et M

me

[L.], et M

me

[P.], et les parents, notamment M.

[B.] et M

me

[D.], respectivement neveu et nièce, de M.

[D.], que M

me

et M

lle

Brunet ont élaboré et mis en place une subtile manœuvre d’isolement de leur «

proie

», assistant aux entretiens, puis finalement empêchant toute rencontre, et même tout contact téléphonique dès février 1998.

Attendu que, de plus, même la Mutualité Sociale Agricole, après le premier mandat qui lui a été confié à titre provisoire avant la déclaration de tutelle, a rencontré les plus grandes difficultés pour approcher M.

[D.], résidant à cette époque chez M

me

Brunet, entre deux séjours à l’hôpital.

Attendu que, contrairement à ce que M

me

et M

lle

Brunet ont déclaré à la Cour, les libéralités dont elles ont bénéficié de la part de M.

[D.] dès novembre 1997, ont considérablement augmenté dès janvier-février 1998, c’est-à-dire dès que M.

[D.] a commencé à décliner intellectuellement, ainsi par exemple

:

-

le compte de M.

[D.] au Crédit Agricole, régulièrement approvisionné en janvier

1998, présente des opérations de débit supérieures à 200.000 F après le 2

février

1998, pour être débité entre autres au bénéfice du compte AXA de M

me

Brunet, de 2,7 millions le 6 février 1998

;

-

le relevé AXA/UAP de M.

[D.] montre quelques modifications de contrat au profit de M

me

Brunet dès novembre 1997, mais les montants en restent modiques (aucun n’est supérieur à 10.000 F), alors que de février à avril

1998, les opérations se multiplient, tout comme les montants concernés, de 9.000 F à 826.000 F.

Attendu que l’on peut évaluer comme suit l’essentiel des sommes détournées indûment par M

me

Brunet et ses proches au préjudice de M.

[D.], pour la seule période où l’état de vulnérabilité de celui-ci est établi, à savoir à partir du 30

janvier 1998

:

-

Débit du compte Crédit Mutuel

: 3.605.000 F

-

Transfert au nom de M

me

Brunet de comptes «

Vie

» UPA/AXA

: 1.744.000 F

-

Débit du compte Crédit Agricole

: 6.706.000 F

-

Compte auprès des compagnies d’assurances Groupama ou CNP

: 342.731 F

-

Soit un total de

: 12.397.731 F.

Attendu que d’autres importants mouvements de fond ont pu être relevés sur les comptes de M.

[D.], mais que la destination des sommes correspondantes n’a pu être établie.

Attendu qu’en février 1998, M

lle

Brunet a, dans des circonstances particulièrement révélatrices, conduit M.

[D.] à l’agence du Trésor Public pour qu’il y signe une procuration, ce qu’il fit sans d’ailleurs pouvoir s’extraire du taxi l’ayant véhiculé, que cette procuration était en effet particulièrement urgente, M.

[D.] devant être hospitalisé dans les jours qui suivaient, que cette précipitation démontre à la fois l’appât du gain des dames Brunet et la faiblesse de M.

[D.].

Attendu que malgré la rédaction et la signature par M.

[D.] en février 1998 d’un testament en faveur de M

me

Brunet, M

lle

Brunet a rédigé de sa main un nouveau projet de testament, encore plus favorable, qu’elle a fait compléter par M.

[D.], mais qui est resté lettre morte, et dont le brouillon a été remis par [le notaire] au Juge d’Instruction.

Attendu qu’en septembre 1998, après la mise sous tutelle, et alors qu’une instruction était en cours, M

me

Brunet a néanmoins encaissé la somme de 475.000 F qui lui a été remise par chèque par UAP suite à la négociation de bons au porteur qui lui avaient été remis par M.

[D.], révélant ainsi sa mauvaise foi et sa précipitation à tenter de faire disparaître le produit de ses manœuvres.

Attendu qu’il est ainsi suffisamment établi que M

me

et M

lle

Brunet ont profité abusivement de l’état de faiblesse suffisamment connu d’elles, qui résidaient chez lui, de M.

[D.] en le dépouillant de l’essentiel de sa fortune. (...)

»

Concernant le volet civil de l’affaire, la cour d’appel sursit à statuer et ordonna une expertise aux fins d’évaluer le préjudice de Monsieur D.

Les requérantes se pourvurent en cassation contre cet arrêt. Elles firent notamment valoir à l’appui de ce pourvoi que la confrontation avec D. n’avait jamais été organisée.

Par une décision du 19 juin 2002, la chambre criminelle de la Cour de cassation, se fondant sur l’article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire, déclara non admis le pourvoi formé par les requérantes.

B.

Le droit interne pertinent

Code de procédure pénale

Article 140

«

La mainlevée du contrôle judiciaire peut être ordonnée à tout moment par le juge d’instruction, soit d’office, soit sur les réquisitions du procureur de la République, soit sur la demande de la personne après avis du procureur de la République.

Le juge d’instruction statue sur la demande de la personne dans un délai de cinq

jours, par ordonnance motivée.

Faute par le juge d’instruction d’avoir statué dans ce délai, la personne peut saisir directement de sa demande la chambre de l’instruction qui, sur les réquisitions écrites et motivées du procureur général, se prononce dans les vingt jours de sa saisine. A défaut, la mainlevée du contrôle judiciaire est acquise de plein droit, sauf si des vérifications concernant la demande de la personne ont été ordonnées.

»

Article 186 alinéa 1

er

«

Le droit d’appel appartient à la personne mise en examen contre les ordonnances et décisions prévues par [l’article] (...) 140 (...).

»

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de l’inexécution de l’arrêt rendu par la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Poitiers le 30 mars 1999 ordonnant de procéder à une confrontation entre les requérantes et D.

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérantes contestent les modalités du contrôle judiciaire auxquelles elles sont soumises et qui les auraient empêchées de se rencontrer pendant près de quatre années.

EN DROIT

1.

Les requérantes contestent en premier lieu l’inexécution de l’arrêt rendu par la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Poitiers le 30

mars 1999. Elles allèguent à cet égard une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Le Gouvernement soulève d’emblée une exception préliminaire tirée de ce que les requérantes n’auraient pas épuisé les voies de recours internes. Selon le Gouvernement, elles disposaient de divers recours auprès du président de la chambre de l’instruction (au moment des faits «

la chambre d’accusation

»), auprès de la chambre elle-même, auprès du juge d’instruction saisi et enfin auprès du procureur de la République.

Le Gouvernement estime par ailleurs que ce grief est manifestement mal fondé, les requérantes ayant bénéficié de substantielles possibilités de contester les divers fondements de l’accusation portée contre elles.

Les requérantes n’ont pas souhaité produire d’observations en réponse à celles du Gouvernement et ont maintenu leur grief initial.

La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement et tirée du non-épuisement des voies de recours internes, ni d’ailleurs d’évoquer la question de la qualité de victime de la seconde requérante relativement à ce grief – celle-ci n’était en effet pas partie à l’instance ayant abouti à l’arrêt du 30 mars 1999 – dès lors qu’elle estime la requête irrecevable pour les motifs suivants.

En effet, la Cour a maintes fois eu l’opportunité de rappeler que l’article

6 de la Convention protège la mise en œuvre des décisions judiciaires définitives et obligatoires qui, dans un Etat respectueux de la prééminence du droit, ne peuvent rester inopérantes au détriment d’une partie et qu’en conséquence l’exécution d’une décision judiciaire ne peut être empêchée, invalidée ou retardée de manière excessive (voir, entre autres,

Hornsby c. Grèce

, arrêt du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, pp. 510 et suiv., § 40

;

Bourdov c. Russie

, n

o

59498/00, §

34, CEDH 2002-III

;

Jasiūnienė c. Lituanie

, n

o

41510/98, §

27, 6

mars

2003

;

Ruianu c. Roumanie

, n

o

34647/97, § 65, 17 juin 2003

;

Pini et autres c.

Roumanie

, n

os

78028/01 et 78030/01, § 176, CEDH 2004

‑

V (extraits) ou encore

Bianchi c. Suisse

, n

o

7548/04, § 110, 22 juin 2006).

Toutefois, la Cour observe en premier lieu que la chambre de l’instruction est une juridiction d’instruction et non de jugement. En admettant que l’arrêt de cette chambre du 30 mars 1999, de l’inexécution duquel se plaignent les requérantes, puisse être considérée comme une «

décision judiciaire définitive

» au sens de la jurisprudence citée ci-dessus, la Cour note en second lieu que la juge d’instruction les avaient informées, le 31 août 1999, qu’elle n’avait pu encore faire le nécessaire pour que la confrontation décidée par la chambre de l’instruction ait lieu, et que la phase de l’instruction s’est achevée quelques mois plus tard.

Enfin et surtout, la Cour estime qu’en l’espèce le grief des requérantes, sous couvert de contester un défaut d’exécution d’un acte d’instruction ordonné par une juridiction compétente, revient en réalité à contester l’équité globale de la procédure. Les requérantes insistent à cet égard fortement sur le fait que l’absence de confrontation avec la victime les a empêchées de contester, conformément aux garanties de l’article 6 § 1 de la Convention, le fondement de leur condamnation.

Dès lors, la Cour se doit de rappeler que la conformité d’un procès aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention doit être examinée sur la base de la procédure pénale dans son ensemble, à savoir une fois celle-ci terminée (voir, par exemple,

Bernard c. France

, arrêt du 23

avril

1998,

Recueil

1998-II, p. 879, § 37

; également

Horomidis c. Grèce

, n

o

9874/04, 27

avril

2006, § 35). En outre, les garanties de cette disposition s’appliquent aux phases de l’information préliminaire et de l’instruction judiciaire seulement dans la mesure où leur inobservation initiale risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès (voir, par exemple,

Imbrioscia c. Suisse

, arrêt du 24 novembre 1993, série A n

o

275, p.

13, § 36, ou plus récemment

Horomidis

, précité, § 34).

Par ailleurs, la Cour réaffirme le principe en vertu duquel la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et qu’en principe il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles, la tâche de la Cour en vertu de la Convention consistant à rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres,

Van Mechelen et autres c.

Pays-Bas

, arrêt du 23

avril

1997,

Recueil

1997-III, § 50).

En l’espèce, la Cour observe tout d’abord que les informations émanant de déclarations de la victime elle-même n’apparaissent pas dans l’arrêt de la cour d’appel de Poitiers du 6 décembre 2001. Au contraire, la Cour note que cette juridiction a fondé la condamnation des requérantes sur une série d’éléments objectifs et de témoignages de tiers non contestés par ces dernières. La cour d’appel de Poitiers a notamment relevé successivement les déclarations de témoins, l’examen des comptes bancaires des parties et l’attitude des requérantes, lesquelles ont notamment fait signer des procurations à la victime alors qu’elle était déjà dans un état de santé précaire. Elles ont également crédité l’un de leurs comptes bancaires, après la mise sous tutelle de la victime, d’un chèque de 475

000 francs français (FRF) remis par l’Union des Assurances de Paris (UAP) lequel faisait suite à une négociation de bons au porteur remis par D. à la première requérante.

La Cour observe ensuite que les éléments fondant ainsi le constat de culpabilité ont tous pu être contestés par les plaignantes au cours des instances décidant du bien-fondé de l’accusation pénale portée contre elles.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour estime que la confrontation des requérantes avec D., dont les expertises médicales ordonnées par les juges d’instruction nuançaient fortement l’intérêt et la faisabilité tant l’état de santé de celui-ci était critique, ne constituait pas un événement à même d’influer sur l’équité de la procédure litigieuse et

in fine

sur la condamnation des requérantes. Ces dernières ont, au contraire, bénéficié d’opportunités adéquates et suffisantes pour contester la matérialité des faits qui leur étaient reprochés. La Cour note en outre que la cour d’appel de Poitiers a particulièrement motivé l’arrêt litigieux.

A supposer enfin que le grief des requérantes soulève une question sous l’angle de l’article 6 § 3 d) de la Convention, la Cour considère, au vu des éléments relevés ci-dessus, que la condamnation des requérantes n’est aucunement fondée sur le témoignage de D. mais sur une série d’éléments objectifs ainsi que sur les témoignages de tiers, non contestés par les plaignantes.

Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Les requérantes contestent en second lieu les conditions du contrôle judiciaire auquel elles furent soumises. Elles allèguent à cet égard une violation de l’article 8 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la prévention des infractions pénales, (...) ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement excipe d’emblée du non-épuisement des voies de recours internes. Il relève notamment que les requérantes n’ont pas interjeté appel des ordonnances de placement ou de maintien sous contrôle judiciaire leur interdisant de se rencontrer, ni même demandé la mainlevée de cette mesure.

Les requérantes n’ont pas souhaité produire d’observations en réponse à celles du Gouvernement et ont maintenu leur grief initial.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

La Cour relève que l’acte litigieux, relativement à ce grief, est essentiellement l’ordonnance de placement sous contrôle judiciaire émise le 26

novembre 1998 à l’encontre de la seconde requérante. La Cour relève qu’il n’a pas été interjeté appel de cette ordonnance comme le permet pourtant l’article 186 alinéa 1

er

du code de procédure pénale. Elle note également que la seconde requérante ne conteste pas les observations du Gouvernement affirmant qu’elle n’a formulé aucune demande de mainlevée de cette mesure de contrôle judiciaire sur le fondement de l’article 140 du code de procédure pénale.

Partant, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

A la lumière de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président