A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17367/02 prezentate de Naif DEM Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 13 februarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Naif Demirci, este un resortisant turc, născut în 1956 și rezident în Diyarbakakr. Este reprezentat în fața Curții de către Mustafa Sezgin Tanr Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 decembrie 2001, în cadrul unei anchete efectuate împotriva jandarmeriei PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), comanda jandarmeriei din Diyarbakr (inclusiv jandarmeria) a emis un aviz [de cercetare] împotriva reclamantului. La 20 [1] În decembrie 2001 (în jurul orei 16:00), pe baza avizului menționat anterior, al cărui conținut rămâne necunoscut, dl Demirci a fost arestat de către polițiștii din cadrul Direcției de Securitate Diyarbakr, orașul supus regimului de stare de urgență. Înainte de a fi predat în mâinile jandarmilor și reținut, reclamantul a fost examinat de către un medic care ar fi întocmit un raport, de care Curtea nu dispune. La 23 decembrie 2001, jandarmeria i-a cerut procurorului Republicii să-i acorde permisiunea de a-l păstra pe reclamant pentru încă două zile. La 24 decembrie 2001, reclamantul a semnat o declarație prin care a recunoscut apartenența sa la PKK. La 25 decembrie 2001, reclamantul, adus în fața procurorului, și-a contestat depoziia făcută în fața jandarmilor, neavând nicio legătură cu PKK. Apoi, el a prezentat în fața unui judecător care se ocupă de curtea de securitate a statului, în fața căruia își va reitera afirmaiile, adăugând că a fost obligat să semneze declarația în litigiu fără a ști conținutul acesteia. Judecătorul a ordonat arestarea provizorie a reclamantului care, prin urmare, a fost transferat la casa de rejudecare de tip E de la Diyarbakr. Tot la 25 decembrie 2001, hotărând cu privire la cererile guvernatorului regiunii aflate în stare de urgență și ale procurorului și bazându-se pe art. 3 litera (c) din Decretul-lege nr. 430 privind măsurile suplimentare care trebuie luate în cadrul stării de urgență, judecătorul a autorizat trimiterea reclamantului la jandarmerie pentru interogatoriu, pentru o perioadă de zece zile. Astfel, reclamantul a fost predat în mâinile jandarmilor. La 28 decembrie 2001, reprezentantul reclamantului s-a opus acestei decizii, susținând în special că o astfel de măsură era contrară Constituției, precum și instrumentelor internaționale relevante în această privință. Cererea a fost respinsă în aceeași zi de către Curtea de Securitate a statului. La 3 ianuarie 2002, reclamantul s-a întors la casa de judecată a lui Diyarbakr. Prin actul din 4 ianuarie 2002, procurorul l-a acuzat pe reclamant de apartenență la o bandă armată, în conformitate cu articolele 168 alineatul (2) din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Printr-o scrisoare adresată Curții de Siguranță de la Õ ï la 7 ianuarie 2002, reclamantul susține că a fost supus torturii fizice și psihice începând cu 20 decembrie 2001, pentru a accepta acuzațiile, și anume, recelul membrilor PKK și strângerea de fonduri pentru organizație. De asemenea, i s-ar fi sucit testiculele și ar fi fost amenințată să-și hărțuiască soția, și ea fiind în arest la momentul respectiv. Denunțând valoarea probatorie a declarațiilor de răspundere obținute sub tortură și semnate în timp ce avea ochii bandajați, reclamantul a contestat detenția sa provizorie. Cu toate acestea, cu ocazia primei audieri din ziua următoare, Curtea de Securitate a Uniunii Europene reconduce detenția reclamantului. La 14 ianuarie 2002, dl Tanr Demirci a repetat în mare parte conținutul scrisorii sale din 7 ianuarie și a susținut că a suferit, de asemenea, electrocutări și că a fost lipsit de hrană. În plus, el a afirmat că aceste tratamente i-au fost aplicate în primele trei zile ale primei detenții și în prima zi a celei de-a doua. La data la care a fost introdusă cererea, procesul reclamantului era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Securitate a statului. Dreptul și practica internă la momentul faptelor,la art. 16 din Legea nr. 2845 în ceea ce privește procedura în fața cursurilor de securitate de la Ö t a prevăzut, în ceea ce privește infracțiunile care țin de competența exclusivă a instanțelor menționate, că orice persoană arestată trebuie să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore, fără a mai lua în considerare timpul necesar pentru a aduce prizonierul în fața judecătorului respectiv. În cazul unui delict colectiv, din cauza numărului de inculpați și a dificultății la întrunirea probelor și din motive similare, procurorul putea prelungi durata detenției până la patru zile după care, în cazul în care persoana respectivă nu ar fi reușit, aceasta ar fi putut fi prelungită de judecător, la cererea procurorului, până la șapte zile sau zece zile în cazul în care persoana ar fi fost arestată într-o regiune aflată în stare de urgență. Pe de altă parte, regimul privind starea de urgență în vigoare la momentul faptelor era reglementat de cele două decrete-lege nr 285 și 430; primul constituia un guvernat al regiunii aflate în stare de urgență în anumite departamente din sud-est. În conformitate cu art. 4 lit. (b) și (d), toate forțele de ordine, precum și comanda forței de pace a jandarmeriei erau la dispoziția guvernatorului regiunii; în al doilea rând, el a consolidat puterile guvernatorului regiunii, prevăzând în art. 3 litera (c) că: la propunerea guvernatorului regiunii, la cererea procurorului districtual al Republicii și prin decizia judecătorului, persoanele deținute după condamnare sau în detenție provizorie, în cadrul procedurilor penale legate de activități teroriste care au ca scop încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, pot fi aduse în fața unor instituții penitenciare în scopul interogării pentru o perioadă care nu depășește, în fiecare caz, 10 zile. Persoanele vizate pot solicita un examen medical la ieșirea lor din unitățile în cauză, precum și la întoarcerea lor în sfârșit, art. 1 din Legea nr. 466 mai mult de o persoană care a fost arestată sau reținută în condiții și circumstanțe care nu sunt în conformitate cu Constituția și cu legile în vigoare. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost interogat sub tortură. În această privință, el susține în special că izolarea sa de 13 zile la sediul jandarmeriei ar fi el însuși în favoarea unei prezumții de veridicitate a afirmațiilor sale. Reclamantul declară o încălcare a articolului 5 din Convenție, în mai multe privințe. Astfel, regretă: să fi fost arestat pe singurul temei al unui aviz lansat de jandarmerie în lipsa unui motiv plauzibil care să justifice această măsură, ceea ce consideră contrar articolului 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție. nu a fost informat cu privire la motivele arestării și acuzațiilor aduse împotriva sa că la 24 decembrie 2001, adică la patru zile după arestarea sa, ceea ce nu corespunde cu cerința de a se grăbi pe care o impune art. 5 alin. (2) din Convenție. durata excesivă a custodiei sale de 13 zile (patru zile de detenție înainte de a fi pus în detenție provizorie și apoi redeportat la jandarmerie pentru o perioadă suplimentară de nouă zile) care ar fi contrară articolului 5 alineatul (3) din convenție; nu a intentat nici o acțiune împotriva deciziei procurorului cu privire la prelungirea custodiei sale, precum și cu privire la relocarea sa în arest la sediul jandarmeriei; în acest sens, acesta se plânge de o încălcare a art. 5 alin. (4) din Convenție. În cele din urmă, lipsa unei căi de reparație în dreptul intern pentru încălcarea drepturilor sale consacrate de primele patru paragrafe ale articolului 5, ceea ce ar fi contrar art. 5 alin. (5) din memoriul său complementar din 25 iunie 2002, reclamantul subliniază că decretul-lege nr. 430 deoarece decizia din 25 decembrie 2001 nu a fost aprobată de Marele Congres Național după publicarea sa în Jurnalul Oficial. Or, fără această aprobare prevăzută de art. 121 din Constituție, decretul-lege în cauză nu ar fi dobândit putere de lege. Astfel, replantarea sa în custodie nu s-ar baza pe nicio dispoziție legală, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 7 din convenție și, în plus, reclamantul susține că judecătorul care a pronunțat decizia de replantare nu ar fi independent, în măsura în care ar fi urmat, fără a mai fi urmat, cererea guvernatorului. În această privință, acesta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cele din urmă, în legătură cu cea de-a doua parte a plângerii prezentate la punctul 2 litera (d) de mai sus, reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 13 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității obiecțiunilor formulate în temeiul articolelor 3, 5 alineatul (1), 3, 4 și 5 din convenție și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În această privință, trebuie remarcat faptul că, în scrisoarea sa din 7 ianuarie 2002, reclamantul susține că a fost torturat încă de la începutul custodiei sale pentru a accepta acuzațiile de arest la adresa Prin urmare, Curtea consideră că acesta știa deja în ziua arestării sale că era suspectat că este implicat în activități ale unei organizații ilegale (pentru o abordare similară, a se vedea Akc. Turcia (dec.), nr 16006/02, 13 martie 2003). Prin urmare, nu există nicio formă de încălcare a acestei dispoziții a Convenției și că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4. Susținând o încălcare a articolelor 6 și 7, reclamantul susține că judecătorul care a emis hotărârea de a-l replanta la sediul jandarmeriei nu era independent și că Decretul-lege nr. 430 care a întemeiat această decizie nu avea forță de lege în lipsa aprobării Marii Adunări Naționale. Curtea constată că decizia criticată în speță se rezumă la o măsură de poliie; prin urmare, aceasta nu privește nici o acuzaie penală în sensul articolului 6 sau o pedeapsă în sensul articolului 7 din Convenie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispoziiile Conveniei, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4. Pe lângă art. 13 din convenție, reclamantul se plânge că nu dispunea de o cale de atac eficientă pentru a contesta decizia de a-l conduce la sediul jandarmeriei pentru interogatoriu. Având în vedere abordarea adoptată în Hotărârea Karagöz c. Turcia 78027/01, §§ 65-68, CEDH 2005 ... (extracturi)), Curtea consideră oportun să examineze această chestiune din perspectiva articolului 5 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cererii ca atare se referă la articolele 3 și 5 1, 3, 4 și 5 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.- P. Costa Modulul Președinte [1] Cu privire la procesul-verbal al arestării, precum și cu privire la alte documente oficiale conținute în dosar, data de arestare figurează ca 21 decembrie 2001. Același lucru este valabil și în cazul opoziției formulate de reprezentantul reclamantului pentru a contesta replantarea domnului Demirci în custodie (a se vedea mai jos). Cu toate acestea, în formularul de cerere, precum și în scrisoarea adresată de reclamant Curții de Securitate a Uniunii Europene și în procesul-verbal întocmit de dl Tanrćkulu (a se vedea mai jos), această dată figurează ca fiind data de 20 decembrie 2001.
de la requête n
o
17367/02
présentée par Naif DEMİRCİ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 octobre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 février 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Naif Demirci, est un ressortissant turc, né en 1956 et résidant à Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M
e
Mustafa Sezgin Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 décembre 2001, dans le cadre d’une enquête menée contre l’organisation illégale PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), le commandement de la gendarmerie de Diyarbakır («
la gendarmerie
») émit un avis [de recherche] à l’encontre du requérant.
Le 20
[1]
décembre 2001 (vers 16 h 00), sur le fondement dudit avis dont le contenu demeure inconnu, M. Demirci fut arrêté par les policiers de la direction de sûreté de Diyarbakır, ville alors soumise au régime de l’état d’urgence. Avant d’être remis aux mains des gendarmes et placé en garde à vue, le requérant fut examiné par un médecin qui aurait établi un rapport, dont la Cour ne dispose pas.
Le 23 décembre 2001, la gendarmerie demanda au procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
le procureur
» - «
la cour de sûreté
de l’Etat») l’autorisation de garder le requérant pour une durée supplémentaire de deux jours. L’autorisation requise fut accordée.
Le 24 décembre 2001, le requérant signa une déposition reconnaissant son appartenance au PKK.
Le 25 décembre 2001, le requérant, traduit devant le procureur, contesta sa déposition faite devant les gendarmes, affirmant n’avoir aucun lien avec le PKK. Ensuite, il comparut devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, devant lequel il réitéra ses dires, ajoutant qu’il fut obligé de signer la déposition litigieuse sans pour autant en connaître le contenu. Le juge ordonna la mise en détention provisoire du requérant qui, de ce fait, fut transféré à la maison d’arrêt de type E de Diyarbakır.
Toujours le 25 décembre 2001, statuant sur les demandes du gouverneur de la région soumise à l’état d’urgence et du procureur, et se fondant sur l’article 3 c) du décret-loi n
o
430 sur les mesures complémentaires à prendre dans le cadre de l’état d’urgence, le juge assesseur autorisa le renvoi du requérant à la gendarmerie pour interrogatoire, pour une durée de dix jours. Ainsi, le requérant fut remis aux mains des gendarmes.
Le 28 décembre 2001, le représentant du requérant fit opposition contre cette décision, soutenant notamment qu’une telle mesure était contraire à la Constitution ainsi qu’aux instruments internationaux pertinents en la matière. La demande fut écartée le même jour par
la cour de sûreté de l’Etat.
Le 3 janvier 2002, le requérant retourna à la maison d’arrêt de Diyarbakır.
Par un acte du 4 janvier 2002, le procureur mit le requérant en accusation pour appartenance à une bande armée, en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme.
Par une lettre adressée à la cour de sûreté de l’Etat le 7 janvier 2002, le requérant soutint avoir été soumis à des tortures physiques et psychiques dès le 20 décembre 2001, pour qu’il accepte les accusations, à savoir, recel de membres du PKK et collecte de fonds pour l’organisation. Il soutint notamment avoir été battu et arrosé d’eau
; on lui aurait également tordu les testicules et on l’aurait menacé d’harceler sa femme, elle aussi en garde à vue à l’époque. Dénonçant la valeur probante des déclarations à charge obtenues sous la torture et signées alors qu’il avait les yeux bandés, le requérant contesta son placement en détention provisoire. Toutefois, lors de la première audience tenue le lendemain, la cour de sûreté de l’Etat reconduisit la détention du requérant.
Le 14 janvier 2002, M
e
Tanrıkulu s’entretint avec le requérant qui lui décrivit en détail les sévices infligés lors de la garde à vue. M. Demirci réitéra en grande partie le contenu de sa lettre du 7 janvier et allégua avoir subi en outre des électrocutions et avoir été privé de nourriture. Par ailleurs, il affirma qu’on lui infligea ces traitements durant les trois premiers jours de la première garde à vue et le tout premier jour de la seconde.
A la date de l’introduction de la requête, le procès du requérant était encore pendant devant la cour de sûreté de l’Etat.
B.
Le droit et la pratique internes
A l’époque des faits, l’article 16 de la loi n
o
2845 sur la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence exclusive desdites juridictions, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures et ce sans compter le temps nécessaire pour amener le détenu devant ledit juge. En cas de délit collectif, en raison du nombre des accusés et de la difficulté de la réunion des preuves et pour des raisons similaires, le procureur pouvait prolonger la durée de la garde à vue jusqu’à quatre jours au terme desquels si l’investigation n’avait pas abouti, celle-ci pouvait être prolongée par le juge, sur demande du procureur, jusqu’à sept jours ou dix jours dans le cas où la personne était arrêtée dans une région soumise à l’état d’urgence.
Par ailleurs, le régime concernant l’état d’urgence en vigueur à l’époque des faits était régi par les deux décrets-lois n
os
285 et 430; le premier instituait un gouvernorat de la région soumise à l’état d’urgence dans certains départements du Sud-Est. Aux termes de son article 4 alinéas b) et
d), l’ensemble des forces de l’ordre ainsi que le commandement de la force de paix de la gendarmerie étaient à la disposition du gouverneur de la région
; quant au second, il renforçait les pouvoirs du gouverneur de région en prévoyant en son article 3 c) que, «
sur proposition du gouverneur de la région, à la demande du procureur de la République et par décision du juge, les personnes détenues après condamnation ou en détention provisoire, dans le cadre de l’instruction des délits relatifs à des activités terroristes visant à porter atteinte aux droits et libertés fondamentaux, peuvent être amenées des établissements pénitentiaires aux fins d’interrogatoire pour une durée ne dépassant pas, à chaque fois, dix jours. Les personnes concernées peuvent demander un examen médical à leur sortie des établissements en question ainsi qu’à leur retour
».
Enfin, l’article 1 de la loi n
o
466 «
sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou injustement détenues
» prévoit que «sera dédommagée par l’Etat toute personne qui, entre autres, a été arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois en vigueur.
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été interrogé sous la torture. A cet égard, il soutient notamment que son isolement de treize jours dans les locaux de la gendarmerie serait à lui seul en faveur d’une présomption de véracité de ses allégations.
2.
Le requérant allègue une violation de l’article 5 de la Convention, à plus d’un égard. Ainsi, il déplore :
a)
avoir été arrêté sur le seul fondement d’un avis lancé par la gendarmerie en l’absence d’une raison plausible justifiant cette mesure, ce qu’il estime contraire à l’article 5 § 1 c) de la Convention
;
b)
n’avoir été informé des raisons de l’arrestation et des accusations portées contre lui que le 24 décembre 2001, soit quatre jours après son arrestation, ce qui ne correspondrait nullement avec l’exigence de promptitude qu’impose l’article 5 § 2 de la Convention
;
c)
la durée excessive de sa garde à vue de treize jours (quatre jours de garde à vue avant d’être placé en détention provisoire pour ensuite être reconduit à la gendarmerie pour une durée supplémentaire de neuf jours) qui serait contraire à l’article 5 § 3 de
la Convention
;
d)
n’avoir disposé d’aucun recours effectif contre la décision prise par le procureur quant à la prolongation de sa garde à vue ainsi que contre celle du juge assesseur quant à son replacement en garde à vue dans les locaux de la gendarmerie
; à cet égard il se plaint d’une violation de l’article 5 §
4 de la Convention
;
e)
enfin, l’absence de voie de réparation en droit interne pour les violations de ses droits consacrés par les quatre premiers paragraphes de l’article 5, ce qui serait contraire à l’article 5 § 5.
Dans son mémoire complémentaire du 25 juin 2002, le requérant souligne que le décret-loi n
o
430 ayant fondé la décision du 25 décembre 2001, n’a pas été approuvé par la Grande assemblée nationale suivant sa publication au journal officiel. Or, sans cette approbation qui est prescrite par l’article 121 de la Constitution, le décret-loi en question n’aurait pas acquis force de loi. Ainsi, son replacement en garde à vue ne serait fondé sur aucune disposition légale, ce qui constituerait une violation de l’article 7 de la Convention. Par ailleurs, le requérant soutient que le juge assesseur ayant rendu la décision de replacement ne serait pas indépendant dans la mesure où il aurait suivi, sans plus, la demande du gouverneur. A cet égard, il allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Enfin, en relation avec le second volet du grief exposé au point 2 d) ci
‑
dessus, le requérant se plaint d’une violation de l’article 13 de la Convention.
1.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité des griefs tirés des articles 3, 5 §§ 1, 3, 4 et 5 de la Convention et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
S’agissant du grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention, il convient de noter que, dans sa lettre du 7 janvier 2002, le requérant affirme avoir fait l’objet de tortures dès le début de sa garde à vue pour qu’il accepte les accusations d’assistance à «
l’organisation
», à savoir le PKK. La Cour considère donc que celui-ci savait, déjà le jour de son arrestation, qu’on le soupçonnait d’être mêlé à des activités d’une organisation illégale (pour une approche similaire, voir
Ak c. Turquie
(déc.), n
o
16006/02, 13 mars 2003).
Il s’ensuit qu’il n’y a aucune apparence de violation de cette disposition de la Convention et que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4.
3.
Alléguant une violation des articles 6 et 7, le requérant soutient que le juge assesseur qui a rendu la décision de le replacer dans les locaux de la gendarmerie n’était pas indépendant et que le décret-loi n
o
430 ayant fondé cette décision n’avait pas force de loi en l’absence de l’approbation de la Grande assemblée nationale.
La Cour constate que la décision critiquée en l’espèce se résume à une mesure de police. De ce fait, elle ne concerne ni une accusation pénale au sens de l’article 6 ni une peine au sens de l’article 7 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, en application de l’article 35 §§ 3 et 4.
4.
Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il ne disposait pas de recours effectif pour contester la décision de le conduire dans les locaux de la gendarmerie pour interrogatoire.
Vu l’approche adoptée dans l’arrêt
Karagöz c. Turquie
(n
o
78027/01, §§
‑
... (extraits)), la Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen de la requête en tant qu’elle porte sur les articles 3 et 5
§§
1, 3, 4 et 5 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.- P. Costa
Greffière
Président
[1]
Sur le procès-verbal d’arrestation ainsi que sur d’autres documents officiels contenus dans le dossier, la date d’arrestation figure comme étant le 21 décembre 2001. Il en est de même de l’opposition formée par le représentant du requérant afin de contester le replacement de M. Demirci en garde à vue (voir ci-dessous). Toutefois, dans le formulaire de requête ainsi que dans la lettre adressée par le requérant à la cour de sûreté de l’Etat et le procès-verbal dressé par M
e
Tanrıkulu (voir ci-dessous), cette date figure comme étant le 20 décembre 2001.