A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17722/02 prezentate de Mekiye DEM Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 februarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, domnul Mekiye Demirci, este o resortisantă turcă, născută în 1962 și rezidentă în Diyarbakćr. Ea este reprezentată în fața Curții de către Mustafa Sezgin Tanr Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: la 22 decembrie 2001, în cadrul unei anchete efectuate împotriva mai multor organizații ilegale ale PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), comanda jandarmeriei din Diyarbakr ( jandarmeria) În aceeași zi, Curtea de Securitate din Diyanbakr a emis un aviz de cercetare împotriva reclamantei. Astfel, la 22 decembrie, forțele de ordine au efectuat o razie la domiciliul dlui M. Demirci și-au făcut o percheziție și n-au confiscat nici un obiect sau document ilegal, dar au arestat-o pe reclamantă și au dus-o la poliție ca să fie interogată. Interogatoriile au durat până la 26 decembrie 2001, data la care recurenta a semnat o declarație prin care își recunoaște apartenența la PKK. În aceste patru zile, recurenta ar fi fost păstrată într-o celulă mică fără încălzire, privată de alimente regulate, împiedicată să meargă la toaletă, insultată verbal și fără încetare. Pe de altă parte, la 26 decembrie 2001, la sfârșitul custodiei sale, reclamanta a fost examinată de un medic care a ajuns la concluzia absenței loviturii și rănirii trupului său. În aceeași zi, reclamanta a fost inițial pronunțată în fața procurorului în fața Curții de Securitate a Statelor ( Și a contestat declarația făcută în fața jandarmilor, a avut nici o legătură cu PKK. Ea a expus, de asemenea, să fie analfabetă și, prin urmare, a semnat declarația sa fără a cunoaște conținutul acesteia. Apoi, ea s-a prezentat în fața unui judecător judecător la curtea de securitate a statului, în fața căruia își va repeta afirmațiile, adăugând în special că, fiind analfabetă, ea a fost obligată să aibă încredere în jandarmi în ceea ce ei transpuneau afirmațiile sale cu privire la procesul-verbal de depoziție și să-l semneze așa cum a fost redactat de aceștia din urmă. Judecătorul a ordonat arestarea provizorie a reclamantei care, prin urmare, a fost transferată la casa de rejudecare de tip E de la Diyarbakr. Tot la 26 decembrie 2001, hotărând cu privire la cererile guvernatorului regiunii aflate în stare de urgență și ale procurorului și bazându-se pe art. 3 litera (c) din Decretul-lege nr. 430 privind măsurile suplimentare care trebuie luate în cadrul stării de urgență, judecătorul a autorizat trimiterea reclamantei la jandarmerie pentru interogatoriu, pentru o perioadă de zece zile. Astfel, în aceeași zi, reclamanta a fost înmânată în mâinile jandarmilor. La 28 decembrie 2001, reprezentantul recurentei a formulat opoziție împotriva acestei decizii, susținând în special că o astfel de măsură era contrară Constituției și instrumentelor internaționale relevante în această privință. Cererea a fost respinsă în aceeași zi de către Curtea de Securitate a statului. Încă la 28 decembrie 2001, procurorul a acuzat-o pe reclamantă de apartenență la o bandă armată, în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La data la care a fost introdusă cererea, procesul era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Securitate a statului. La 5 ianuarie 2002, reclamanta a fost redeschisă la casa de judecată a lui Diyarbakr. Pe parcursul celor zece zile de detenție, aceasta ar fi fost ținută în aceleași condiții ca și cele din custodia sa inițială. Dreptul și practica internă la momentul faptelor, la art. 16 din Legea nr. 2845 în ceea ce privește procedura în fața cursurilor de securitate de la Ö t a prevăzut, în ceea ce privește infracțiunile care țin de competența exclusivă a instanțelor menționate, că orice persoană arestată trebuie să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore, fără a mai lua în considerare timpul necesar pentru a aduce prizonierul în fața judecătorului respectiv. În cazul unui delict colectiv, din cauza numărului de inculpați și a dificultății la întrunirea probelor și din motive similare, procurorul putea prelungi durata detenției până la patru zile după care, în cazul în care persoana respectivă nu ar fi reușit, aceasta ar fi putut fi prelungită de judecător, la cererea procurorului, până la șapte zile sau zece zile în cazul în care persoana ar fi fost arestată într-o regiune aflată în stare de urgență. Pe de altă parte, regimul privind starea de urgență în vigoare la momentul faptelor era reglementat de cele două decrete-lege nr 285 și 430; primul a instituit un guvernat al regiunii aflate în stare de urgență în anumite departamente din sud-est. În conformitate cu art. 4 lit. (b) și (d), toate forțele de ordine, precum și comanda forței de pace a jandarmeriei erau la dispoziția guvernatorului regiunii; în al doilea rând, el a consolidat puterile guvernatorului regiunii, prevăzând în art. 3 litera (c) că: la propunerea guvernatorului regiunii, la cererea procurorului districtual al Republicii și prin decizia judecătorului, persoanele deținute după condamnare sau în detenție provizorie, în cadrul procedurilor penale legate de activități teroriste care au ca scop încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, pot fi aduse în fața unor instituții penitenciare în scopul interogării pentru o perioadă care nu depășește, în fiecare caz, 10 zile. Persoanele vizate pot solicita un examen medical la ieșirea lor din unitățile în cauză, precum și la întoarcerea lor în sfârșit, art. 1 din Legea nr. 466 mai mult decât atât, în cazul în care o persoană a fost arestată sau reținută în condiții și circumstanțe care nu sunt în conformitate cu Constituția și cu legile în vigoare GRIFS Invocând art. 3 din Convenție, recurenta se plânge de condițiile de detenție de paisprezece zile la sediul jandarmeriei și susține, printre altele, că o astfel de privare îndelungată de libertate executată în astfel de condiții de izolare constituie, în sine, un tratament necorespunzător în sensul articolului respectiv. De asemenea, recurenta aduce în discuție mai multe încălcări nejustificate ale drepturilor sale garantate prin art. 5 alineatul (1), 2, 3, 4 și 5 din convenție. Susținând că decizia din 22 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Securitate a statului autoriza numai percheziția domiciliului său și nu ordona arestarea sa, ea susținea că a fost în mod arbitrar privată de libertatea sa, în absența unor motive plauzibile. Pe de altă parte, aceasta contestă faptul că a fost informată cu privire la motivele acestei măsuri și cu privire la acuzațiile aduse acesteia numai foarte târziu și contestă, de asemenea, caracterul ilegal al reconversiei și menținerii acesteia în incintele jandarmeriei, în urma detenției sale provizorii, în temeiul Decretului-lege nr. 430. Deplângând perioada excesivă a custodiei sale de 14 zile, aceaceasta a fost menținută în izolare, la mila jandarmilor, între 26 decembrie 2001 și 5 ianuarie următor. Recurenta a declarat cu atât mai mult că controlul legalității măsurilor aplicate nu a îndeplinit în niciun fel cerințele art. 5 alin. Demirci se plânge în cele din urmă de lipsa unei căi de reparare în dreptul intern pentru încălcarea dreptului său consacrat prin art. 5 alineatul (1) litera (c). În memoriul său complementar din 25 iunie 2002, recurenta subliniază că Decretul-lege nr. 430 care a întemeiat decizia din 25 decembrie 2001 nu a fost aprobat de Marele Congres Național după publicarea sa în Jurnalul Oficial. Or, fără această aprobare prevăzută la art. 121 din Constituție, decretul-lege în cauză nu ar fi dobândit forță de lege. Astfel, replantarea sa în custodie nu ar fi întemeiată pe nicio dispoziție legală, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 7 din convenție. Pe de altă parte, recurenta susține că instanța care a pronunțat decizia de replantare nu ar fi independentă în măsura în care ar fi urmat, fără a mai fi urmat cererea guvernatorului. În această privință, aceasta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cele din urmă, deplângând indiferența procurorului față de declarațiile pe care le-a făcut la sfârșitul detenției, acesta a invocat o încălcare a articolului 13 din Convenție. Încă din perspectiva acestui articol și în relație cu gladiatorul de la art. 5 alin. (4), reclamanta se plânge de caracterul legal al acțiunii formulate în fața procurorului pentru a contesta relocalizarea sa la sediul jandarmeriei. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității obiecțiunilor formulate la articolele 3 și 5 alineatul (1), 2, 3, 4 și 5 din convenție și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Susținând o încălcare a articolelor 6 și 7, recurenta susține că judecătorul care a pronunțat decizia de a o replanta la sediul jandarmeriei nu ar fi independent și că Decretul-lege nr 430 care a întemeiat această decizie nu avea forță de lege în lipsa aprobării Marii Adunări Naționale. Curtea constată că decizia criticată în speță se rezumă la o măsură de poliie; prin urmare, aceasta nu privește nici o acuzaie penală în sensul articolului 6 sau o pedeapsă în sensul articolului 7 din Convenie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispoziiile Conveniei, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4. Pe lângă art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge de faptul că declarațiile sale la sfârșitul arestării nu au fost luate în serios de către procuror, precum și de faptul că nu dispunea de o cale de atac eficientă pentru a contesta decizia de a o conduce la sediul poliției pentru interogatoriu. În ceea ce privește prima parte a plângerii, Curtea ia notă de faptul că, în ziua în care a fost prezentată în fața procurorului, recurenta și-a exprimat satisfacția cu privire la faptul că a fost analfabetizată și că și-a semnat depoziia fără a cunoaște conținutul acesteia. În acest context, Curtea nu a identificat niciun element de natură să ridice o obligație din partea procurorului. Prin urmare, rezultă că această parte a uvei trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4. De altfel, având în vedere abordarea adoptată în cauza Karagöz c. Turcia 78027/01, §§ 65-68, CEDH 2005 ... (extracturi)), Curtea consideră oportun să examineze a doua parte a uvei din unghiul articolului 5 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amânarea examinării cererii ca atare se referă la articolele 3 și 5 § 1, 2, 3, 4 și 5 din Convenție Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Naismith J.- P. Costa grefier adjunct Președinte [1] Procesul-verbal în cauză face trimitere la decizia de a percheziționa și de a aresta Cu toate acestea, reclamanta susține că: este vorba doar de o hotărâre de percheziție (a se vedea mai jos).
de la requête n
o
17722/02
présentée par Mekiye DEMİRCİ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 octobre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M.
S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 février 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Mekiye Demirci, est une ressortissante turque, née en 1962 et résidant à Diyarbakır. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Mustafa Sezgin Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 décembre 2001, dans le cadre d’une enquête menée contre l’organisation illégale le PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), le commandement de la gendarmerie de Diyarbakır («
la gendarmerie
») émit un avis de recherche à l’encontre de la requérante. Le même jour, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l’Etat
») ordonna la perquisition du domicile de la requérante. Ainsi, toujours le 22 décembre, les forces de l’ordre firent une descente au domicile de M
me
Demirci et effectuèrent une perquisition. Ils ne saisirent aucun objet ou document illégal, toutefois ils arrêtèrent la requérante et la conduisirent à la gendarmerie pour y être interrogé. Un procès-verbal fut dressé par les policiers et, signé par la requérante
[1]
.
Les interrogatoires durèrent jusqu’au 26 décembre 2001, date à la quelle la requérante signa une déposition reconnaissant son appartenance au PKK. Durant ces quatre jours, la requérante aurait été gardée dans une petite cellule sans chauffage, privée de nourriture régulière, empêchée d’aller aux toilettes, insultée verbalement et sans cesse. Par ailleurs, on lui aurait fait écouter de la musique à plein volume.
Le 26 décembre 2001, à la fin de sa garde à vue, la requérante fut examinée par un médecin qui conclut à l’absence de coup et blessure sur son corps.
Le même jour, la requérante fut d’abord traduite devant le procureur près la cour de sûreté de l’Etat («
le procureur
») et contesta sa déposition faite devant les gendarmes, affirmant n’avoir aucun lien avec le PKK. Elle exposa également être illettrée et avoir ainsi signé sa déposition sans en connaître le contenu. Ensuite, elle comparut devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, devant lequel elle réitéra ses dires, ajoutant notamment qu’étant illettrée, elle fut obligée de faire confiance aux gendarmes en ce qu’ils transposaient ses dires sur le procès-verbal de déposition et de le signer tel qu’il avait été rédigé par ces derniers. Le juge ordonna la mise en détention provisoire de la requérante qui, de ce fait, fut transférée à la maison d’arrêt de type E de Diyarbakır.
Toujours le 26 décembre 2001, statuant sur les demandes du gouverneur de la région soumise à l’état d’urgence et du procureur, et se fondant sur l’article 3 c) du décret-loi n
o
430 sur les mesures complémentaires à prendre dans le cadre de l’état d’urgence, le juge assesseur autorisa le renvoi de la requérante à la gendarmerie pour interrogatoire, pour une durée de dix jours. Ainsi, le même jour, la requérante fut remise aux mains des gendarmes.
Le 28 décembre 2001, le représentant de la requérante forma opposition contre cette décision, soutenant notamment qu’une telle mesure était contraire à la Constitution et aux instruments internationaux pertinents en la matière. La demande fut écartée le même jour par la cour de sûreté de l’Etat.
Toujours le 28 décembre 2001, le procureur mit la requérante en accusation pour appartenance à une bande armée, en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme. A la date de l’introduction de la requête, le procès était encore pendant devant la cour de sûreté de l’Etat.
Le 5 janvier 2002, la requérante fut reconduite à la maison d’arrêt de Diyarbakır. Pendant ces dix jours de détention, elle aurait été gardée dans les mêmes conditions que celles de sa garde à vue initiale.
B.
Le droit et la pratique internes
A l’époque des faits, l’article 16 de la loi n
o
2845 sur la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence exclusive desdites juridictions, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures et ce sans compter le temps nécessaire pour amener le détenu devant ledit juge. En cas de délit collectif, en raison du nombre des accusés et de la difficulté de la réunion des preuves et pour des raisons similaires, le procureur pouvait prolonger la durée de la garde à vue jusqu’à quatre jours au terme desquels si l’investigation n’avait pas abouti, celle-ci pouvait être prolongée par le juge, sur demande du procureur, jusqu’à sept jours ou dix jours dans le cas où la personne était arrêtée dans une région soumise à l’état d’urgence.
Par ailleurs, le régime concernant l’état d’urgence en vigueur à l’époque des faits était régi par les deux décrets-lois n
os
285 et 430
; le premier instituait un gouvernorat de la région soumise à l’état d’urgence dans certains départements du Sud-Est. Aux termes de son article 4 alinéas b) et
d), l’ensemble des forces de l’ordre ainsi que le commandement de la force de paix de la gendarmerie étaient à la disposition du gouverneur de la région
; quant au second, il renforçait les pouvoirs du gouverneur de région en prévoyant en son article 3 c) que, «
sur proposition du gouverneur de la région, à la demande du procureur de la République et par décision du juge, les personnes détenues après condamnation ou en détention provisoire, dans le cadre de l’instruction des délits relatifs à des activités terroristes visant à porter atteinte aux droits et libertés fondamentaux, peuvent être amenées des établissements pénitentiaires aux fins d’interrogatoire pour une durée ne dépassant pas, à chaque fois, dix jours. Les personnes concernées peuvent demander un examen médical à leur sortie des établissements en question ainsi qu’à leur retour
».
Enfin, l’article 1 de la loi n
o
466 «
sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou injustement détenues
» prévoit que « sera dédommagée par l’Etat toute personne qui, entre autres, a été arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois en vigueur
».
Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint des conditions de sa détention de quatorze jours dans les locaux de la gendarmerie. Elle soutient notamment qu’une telle longue privation de liberté exécutée dans de telles conditions d’isolement, constitue à elle seule un mauvais traitement au sens de cet article.
La requérante fait également grief de plusieurs atteintes injustifiées à ses droits garantis par l’article 5 §§ 1, 2, 3, 4 et 5 de la Convention. Soutenant que la décision du 22 décembre 2001 rendue par la cour de sûreté de l’Etat autorisait uniquement la perquisition de son domicile et n’ordonnait nullement son arrestation, elle allègue avoir était arbitrairement privée de sa liberté, en l’absence de raisons plausibles. Par ailleurs, elle dénonce avoir été informée des raisons de cette mesure et des accusations portées à son encontre que très tard. Elle conteste en outre le caractère irrégulier de sa reconduite et de son maintien dans les locaux de la gendarmerie, suivant son placement en détention provisoire, en application du décret-loi n
o
430.Déplorant la durée excessive de sa garde à vue de quatorze jours, elle expose avoir été maintenue en isolement, à la merci des gendarmes, entre le 26 décembre 2001 et le 5 janvier suivant. La requérante allègue de plus que le contrôle de la légalité des mesures appliquées ne répondait aucunement aux exigences de l’article 5 § 4. M
me
Demirci se plaint enfin de l’absence de voie de réparation en droit interne pour la violation de son droit consacré par l’article 5 § 1 c).
Dans son mémoire complémentaire du 25 juin 2002, la requérante souligne que le décret-loi n
o
430 ayant fondé la décision du 25 décembre 2001, n’a pas été approuvé par la Grande assemblée nationale suivant sa publication au journal officiel. Or, sans cette approbation qui est prescrite par l’article 121 de la Constitution, le décret-loi en question n’aurait pas acquis force de loi. Ainsi, son replacement en garde à vue ne serait fondé sur aucune disposition légale, ce qui constituerait une violation de l’article 7 de la Convention. Par ailleurs, la requérante soutient que le juge assesseur ayant rendu la décision de replacement ne serait pas indépendant dans la mesure où il aurait suivi, sans plus, la demande du gouverneur. A cet égard, elle allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Enfin, déplorant l’indifférence du procureur face aux déclarations qu’elle a faites à la fin de la garde à vue, elle allègue une violation de l’article 13 de la Convention. Toujours sous l’angle de cet article et en relation avec le grief tiré de l’article 5 § 4, la requérante se plaint de l’ineffectivité du recours formulé devant le procureur afin de contester son replacement dans les locaux de la gendarmerie.
1.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité des griefs tirés des articles 3 et 5 §§ 1, 2, 3, 4 et
5 de la Convention et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Alléguant une violation des articles 6 et 7, la requérante soutient que le juge assesseur qui a rendu la décision de la replacer dans les locaux de la gendarmerie ne serait pas indépendant et que le décret-loi n
o
430 ayant fondé cette décision n’avait pas force de loi en l’absence de l’approbation de la Grande assemblée nationale.
La Cour constate que la décision critiquée en l’espèce se résume à une mesure de police. De ce fait, elle ne concerne ni une accusation pénale au sens de l’article 6 ni une peine au sens de l’article 7 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, en application de l’article 35 §§ 3 et 4.
3.
Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de ce que ses déclarations faites à la fin de la garde à vue n’ont pas été prises au sérieux par le procureur ainsi que de ce qu’elle ne disposait pas de recours effectif pour contester la décision de la conduire dans les locaux de la gendarmerie pour interrogatoire.
Quant au premier volet du grief, la Cour note que le jour de sa comparution devant le procureur, la requérante s’est contentée d’affirmer être illettrée et avoir signé sa déposition sans en connaître le contenu. Dans ce contexte, la Cour n’observe aucun élément de nature à susciter une obligation d’investigation de la part du procureur.
Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4.
Du reste, vu l’approche adoptée dans l’arrêt
Karagöz c. Turquie
(n
o
‑
... (extraits)), la Cour estime opportun d’examiner le second volet du grief sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen de la requête en tant qu’elle porte sur les articles 3 et 5
§§ 1, 2, 3, 4 et 5 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Naismith
J.- P. Costa
Greffier adjoint
Président
[1]
Le procès-verbal en question fait référence à la décision de «
perquisition et d’arrestation
» rendue par la cour de sûreté de l’Etat. Toutefois, la requérante soutient qu’il s’agit uniquement d’une décision de perquisition (voir ci-dessous).