ÎCCJ, Decizia nr. 150/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 81/P/2005 din 12 aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului D.L., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., la plângerea petentei I.M. S-a reținut că petenta, în calitate de reprezentant al fiicei sale N.A.C., s-a prezentat în fața instanței de recurs, în dosarul nr. 2578/2004, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă. Președintele completului de judecată, constatând că procura datează din 29 aprilie 2002, a pus în vedere petentei, să depună la dosar, o procură reînnoită, în original, întrucât vechea procură putea fi revocată între timp.

Măsura dispusă de instanță a fost consemnată în încheierea de ședință din 7 ianuarie 2005. Considerând că măsura dispusă de președintele completului de judecată este abuzivă, constituind un act de corupție, în interes de grup și de favorizare a pârâtului din cauză, petenta a formulat plângere penală împotriva acestuia. Or, magistratul și-a exercitat legal atribuțiile de serviciu, solicitând reînnoirea procurii, în virtutea rolului său activ, fapt ce nu constituie infracțiune. Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 8513/194/N/2005, reținându-se că măsura dispusă de făptuitor intra în atribuțiile de serviciu ale acestuia și era imperios necesară, având în vedere vechimea procurii existente la dosarul cauzei.

Împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 690 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca neîntemeiată. În motivarea acestei sentințe, instanța de fond a apreciat că este exactă constatarea organului de urmărire penală, potrivit căreia judecătorul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, în conformitate cu prevederile legale. Demersul magistratului a avut ca unic scop stabilirea legalității reprezentării părții în proces, în raport cu împrejurarea că, între alte moduri de încetare a mandatului, art. 1552 C. civ.

prevede și revocarea acestuia. Or, procura prin care I.M. a fost împuternicită să o reprezinte pe fiica sa, a fost făcută în luna aprilie 2002. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta I.M., în calitate afirmată de reprezentant convențional al fiicei sale N.A.C., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Dimpotrivă, judecătorul cauzei a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la măsura dispusă în cauza civilă, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-civile.

Pe de altă parte, orice hotărârea judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor. Chiar în ipoteza în care o măsură ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru reprezentarea părții, invocată de petentă, în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. Totodată, pretinsele erori nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, respectiv măsurile dispuse în cursul cercetării judecătorești, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia măsurii dispuse în cauza civilă invocată de petentă, cu referire la reînnoirea procurii, nu poate fi examinată pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorului cauzei civile, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a o prejudicia pe petentă și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică. În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă, la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că s-ar fi încălcat principiul liberului acces la justiție, statuat prin legea fundamentală și nu ar fi fost observate dispozițiile legale privind reprezentarea în proces. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către persoana nominalizată de către petentă, așa încât simplele afirmații ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A.C., prin I.M., împotriva sentinței nr. 690 din 7 decembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4868/2005. Obligă recurenta menționată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006 .