ÎCCJ, Decizia nr. 150/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 150/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 81/P/2005 din 12 aprilie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit.

b) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului

D.L., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., la plângerea petentei I.M.

S-a reținut că petenta, în calitate de reprezentant

al fiicei sale N.A.C., s-a prezentat în fața instanței de recurs, în dosarul nr.

2578/2004, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă.

Președintele completului de judecată, constatând că

procura datează din 29 aprilie 2002, a pus în vedere petentei, să depună la

dosar, o procură reînnoită, în original, întrucât vechea procură putea fi

revocată între timp.

Măsura dispusă de instanță a fost consemnată în

încheierea de ședință din 7 ianuarie 2005.

Considerând că măsura dispusă de președintele

completului de judecată este abuzivă, constituind un act de corupție, în

interes de grup și de favorizare a pârâtului din cauză, petenta a formulat

plângere penală împotriva acestuia.

Or, magistratul și-a exercitat legal atribuțiile de

serviciu, solicitând reînnoirea procurii, în virtutea rolului său activ, fapt

ce nu constituie infracțiune.

Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluției

primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin

rezoluția nr. 8513/194/N/2005, reținându-se că măsura dispusă de făptuitor

intra în atribuțiile de serviciu ale acestuia și era imperios necesară, având

în vedere vechimea procurii existente la dosarul cauzei.

Împotriva rezoluției primare de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a

formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 690 din 7 decembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca

neîntemeiată.

În motivarea acestei sentințe, instanța de fond a

apreciat că este exactă constatarea organului de urmărire penală, potrivit

căreia judecătorul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, în conformitate cu

prevederile legale.

Demersul magistratului a avut ca unic scop stabilirea

legalității reprezentării părții în proces, în raport cu împrejurarea că, între

alte moduri de încetare a mandatului, art. 1552 C. civ. prevede și revocarea acestuia.

Or, procura prin care I.M. a fost împuternicită să o

reprezinte pe fiica sa, a fost făcută în luna aprilie 2002.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta I.M., în

calitate afirmată de reprezentant convențional al fiicei sale N.A.C., a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de

atac.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost

incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorul cauzei a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii

sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de urmărire penală a

reținut, cu privire la măsura dispusă în cauza civilă, că aceasta nu este

susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a

dispozițiilor legii procesual-civile. Pe de altă parte, orice hotărârea

judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv prin exercitarea

căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea

dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o măsură ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat a unor norme de drept, pentru a se

reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una

dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la

neobservarea condițiilor prevăzute pentru reprezentarea părții, invocată de

petentă, în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă a

recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori nu pot fi examinate,

contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar

putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate,

respectiv măsurile dispuse în cursul cercetării judecătorești, principiul

constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca

inadmisibil în condițiile statului de drept.

Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia măsurii

dispuse în cauza civilă invocată de petentă, cu referire la reînnoirea

procurii, nu poate fi examinată pe această cale, organul de urmărire penală a

făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorului cauzei civile, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a o

prejudicia pe petentă și, constatând că această împrejurare nu este probată în

cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o

rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza civilă, la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că

s-ar fi încălcat principiul liberului acces la justiție, statuat prin legea

fundamentală și nu ar fi fost observate dispozițiile legale privind reprezentarea

în proces.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de

către persoana nominalizată de către petentă, așa încât simplele afirmații ale

acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat,

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A.C.,

prin I.M.,

împotriva sentinței nr. 690 din 7 decembrie 2005, pronunțată

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4868/2005.

Obligă recurenta menționată să plătească statului, suma de

300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006

.