ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1758/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor și materialului aflat în dosarul cauzei, constată următoarele: 1.1. Prin încheierea din 17 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 8263/2/2007, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, investită cu soluționarea cauzei penale privind pe inculpații T.M., O.M., O. M., trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004, și inculpatul O.H., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 70 alin. (1) din O.U.G.

nr. 105/2001 a respins: - ca neîntemeiată, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 modificată sesizarea instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a deciziei de secretizare a unor anumite informații și a anumitor mijloace de probă luată de procuror în cursul urmăririi penale cuprinse în volumul care este păstrat la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, compartimentul de documente clasificate, parte integrantă a cauzei penale înregistrate sub nr. 121/D/P/2007 al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - ca inadmisibile, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (6) cu referire la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 modificată cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de inculpații sus-menționați privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor: (i) art. 91 2 alin. (4) și art. 91 3 alin. (3) C. proc.

pen., în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 28 și art. 124 alin. (2) din Constituția României; (ii) art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b) raportat la art. 15 lit. h), art. 17 alin. (1) lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002 în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 53 alin. (1) și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituția României și respectiv; (iii) art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (1 1 ) și art. 124 alin. (2) din Constituția României; - ca neîntemeiată, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., cererea de restituire a cauzei la parchet. A fixat termen, la data de 29 mai 2008, când va fi continuată cercetarea judecătorească în cauză. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul D.I.IC.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție emis, la data de 23 noiembrie 2007, în dosar nr. 121/D/P/2007, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 8263/2/2007, au fost trimiși în judecată inculpații T.M., O.M., O.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004, și inculpatul O.H. în lipsă, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 70 alin. (1) din O.U.G.

nr. 105/2001. În actul de sesizare s-a reținut, în esență, că în perioada 23 iunie - 30 iunie 2006, inculpații T.M., O.M., O.M. împreună au planificat și înlesnit ieșirea frauduloasă din România a coinculpatului O.H. cunoscând faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor acte de terorism prin organizarea și finanțarea operațiunii de răpire a celor trei jurnaliști români din Irak. Pentru termenul de judecată din 17 aprilie 2008, inculpații prin apărători au depus în scris și susținut oral de către apărători cererile și excepțiile arătate în continuare: A - Excepția de nelegalitate a deciziei de secretizare a unor anumite informații și a anumitor mijloace de probă luată de procuror în cursul urmăririi penale în volumul care este păstrat la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Compartimentul de documente clasificate, parte integrantă a cauzei penale înregistrate sub nr. 121/D/P/2007 al D.I.I.C.O.T.

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 care statuează că: „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”. Actul administrativ atacat în temeiul dispozițiilor legale sus-menționate l-a constituit operațiunea/decizia de secretizare a unor anumite informații și a unor anumite mijloace de probă luată de procuror în cursul urmăririi penale și care sunt cuprinse într-un dosar neînaintat instanței de judecată.

Referitor la activitatea amintită s-a susținut că procurorul a acționat nu ca un magistrat independent și imparțial ci ca un funcționar care execută/emite o operațiune/decizie cu caracter administrativ individual, neexceptată controlului pe calea contenciosului administrativ, atât în mod direct prin efectul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 cât și indirect prin efectul art. 5 alin. (2) din aceeași lege (incidența acestor ultime dispoziții legale în cauză fiind datorată faptului că în legea specială nr. 182/2002 privind informațiile clasificate nu există reglementată nici o modalitate de control judiciar distinctă asupra activității cu caracter administrativ sus-menționate). B. Cereri de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor: - art. 91 2 alin. (4) C. proc.

pen., având următorul cuprins „convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului în locuri speciale în plic sigilat cu asigurarea confidențialității și pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei acestea vor fi șterse sau, după caz distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces verbal” și respectiv; - art. 91 3 alin. (3) C. proc. pen., având următorul cuprins „la procesul verbal se atașează, în plic sigilat o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii.

Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia, după sesizarea instanței copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele verbale se păstrează la grefa instanței în locuri speciale în plic sigilat la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei” . Referitor la admisibilitatea și temeinica excepției amintite s-a invocat faptul că în raport cu reglementarea actuală a dispozițiilor legale precitate volumul ce conține informații clasificate, care este păstrat la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Compartimentul Documente Clasificate, deși conține și interceptări și înregistrări ale unor convorbiri telefonice dintre inculpați, reprezentând mijloace de probă în cauză, conținutul acestora se află doar la dispoziția judecătorului sau a completului investit cu soluționarea cauzei, fiind în mod absolut inaccesibile inculpaților și apărătorilor acestora.

În aceste condiții, au susținut titularii excepției amintite, au fost încălcate principiile de drept privind probele și rolul lor în procesul penal [(conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen.: probele nu au valoare mai dinainte stabilită; - aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată, în urma examinării tuturor probelor, în scopul aflării adevărului”)], situația amintită contravenind în mod flagrant și dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 28 și art. 124 alin. (2) din Constituția României.

- dispozițiile Legii nr. 182/2002 cuprinse în art. 7 alin. (1) și (4) [ („persoanele care vor avea acces la informații clasificate, secrete de stat vor fi verificate în prealabil cu privire la onestitatea și profesionalismul lor referitoare la utilizarea acestor informații” și „accesul la informațiile clasificate ce constituie secret de stat este garantat pentru următoarele categorii de persoane :a) Președintele României, b) Primul Ministru, c) miniștrii, d) deputați, e) senatori, care în concordanță cu atribuțiile specifice, sunt îndreptățite să aibă acces la informațiile clasificate, fără îndeplinirea procedurilor prevăzute la alin. (1) – (3),

respectiv la art. 28”)] art. 9 lit. b) și art. 15 lit. h) [(„Protecția informațiilor clasificate vizează b) protecția prin măsuri procedurale” „protecție prin măsuri procedurale ansamblul reglementărilor prin care emitenții și deținătorii de informații clasificate stabilesc măsurile interne de lucru și de ordine interioare destinate realizării protecțiilor informațiilor”)] art. 1l lit. f) [(„în categoria informațiilor secrete sunt cuprinse informațiile care reprezintă sau care se referă la f) activitatea de informații desfășurată de autoritățile publice stabilite prin lege pentru apărarea țării și siguranța națională”)] art. 22 alin. (1) [(„autoritățile publice întocmesc liste proprii cuprinzând categoriile de informații secrete de stat în domeniul lor de activitate”)] și art. 24 alin. (5) („se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcării legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public,

restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime) și art. 28 („accesul la informațiile secrete este permis numai în baza unei autorizații scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține astfel de informații după notificarea prealabil a O.R.N.I.S.S.” „autorizația se eliberează pe nivele de secretizare în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia” „neacordarea autorizației sau retragerea motivată a acesteia, determină de drept interdicția de acces la informațiile secrete de stat”).

Controlul de neconstituționalitate solicitat prin excepția amintită s-a cerut să se raporteze la textele evocate mai sus în următoarele condiții: - pentru dispozițiile art. 7 alin. (1): cu excepția ofițerilor de poliție judiciară, procurorilor, judecătorilor și avocaților care instrumentează o cauză în care există informații clasificate; - pentru dispozițiile art. 9 lit. b) si art. 15 lit. h): cu excepția cauzelor judiciare aflate pe rolul parchetelor și instanțelor de orice grad; - pentru dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. f): cu excepția autorităților judiciare; - pentru dispozițiile art. 22 alin. (1): cu excepția autorităților judiciare; - pentru dispozițiile art. 24 alin. (5): în măsura în care textul nu precizează expres faptul că activitatea de clasificare a informațiilor nu se poate referi la activitatea organelor judiciare.

Textele constituționale ce s-a pretins a fi fost încălcate sunt: - art. 21 alin. (3): „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”; - art. 24 alin. (1): „dreptul la apărare este garantat”; - art. 31 alin. (1): „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”; - art. 53 alin. (1): „exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unor dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”; - art. 53 alin. (2): „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.

Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”; - art. 124 alin. (3): „judecătorii sunt independenți și supun numai legii”; - art. 124 alin. (2): „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”; - art. 125 alin. (1): „judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili în condițiile legii”; - art. 6 pct. 3 lit. b) din C.E.D.O.: „orice acuzat are dreptul să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale”; - art. 14 pct. 3 lit. b) din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice: „orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții - să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale” ; Dispozițiile considerate neconstituționale, s-a susținut în continuare, încalcă grav dreptul la apărare a învinuitului sau inculpatului în procesul penal (ca de altfel și a celorlalte părți).

Îngrădirea accesului la mijloacele de probă care conțin informații clasificate este de natură să instituie un dezechilibru grav între drepturile procesuale ale acuzării și apărării în procesul penal. În condițiile sus-evocate hotărârea instanței penale nu mai respectă principiul „res judicata pro veritate habetur” întrucât față de mijloacele de probă care conțin informații clasificate nu există o judecată în sensul legii. Exercițiul dreptului la apărare nu poate fi restrâns de nici o dispoziție legală specială dacă nu există o necesitate obiectivă într-o societate democratică. Modalitatea de reglementare instituită prin textele atacate cu excepția de neconstituționalitate nu satisface această cerință, întrucât justiția se înfăptuiește constituțional numai în condițiile legii și presupune desfășurarea oricărei proceduri judiciare în condiții de echitabilitate și prezervarea garanției oferită constituțional dreptul la apărare.

Nimeni nu este mai presus de lege și nimeni nu poate pretinde sau permite ca într-o societate democratică, acțiunea penală și tragerea la răspundere penală a unei persoane, să se realizeze pe baza unor informații secrete pe care aceasta să nu le poată cunoaște, verifica și eventual combate. O atare eventualitate este proprie regimurilor totalitare sau societăților închise în care justiția nu se mai realizează exclusiv în numele legii și în care drepturile fundamentale ale cetățenilor (printre care și dreptul la apărare) sunt încălcate sistematic.

într-o societate democratică, o restrângere a dreptului la apărare de o asemenea origine și manieră, nu poate fi primită întrucât scopul și uneori rezultatul acțiunii penale, este condamnarea inculpatului cu cortegiul aferent de consecințe grave: lipsirea de libertate, interzicerea exercițiului unor drepturi etc. Prin dispozițiile atacate se înlocuiește practic principiul procesului penal acuzatorial, bazat pe contradictorialitate, cu cel inchizitorial bazat pe preeminenta drepturilor procesuale ale acuzării și ignorarea dreptului la apărare. Aceleași dispoziții încalcă principiul egalității în fața justiției întrucât instituie nivele diferite de acces la informație pentru acuzare și apărare.

De asemenea, în dezvoltarea aceluiași principiu, încalcă și principiul legalității armelor în orice procedură judiciară, cu mențiunea că în definirea acestuia trebuie să se aibă în vedere dispozițiile din pactele și tratatele internaționale mai sus-evocate. Tot o încălcare a dreptului la apărare o constituie si condiționarea accesului la informații clasificate de verificarea prealabilă a deținătorilor titlului profesional de avocat, în ceea ce privește „onestitatea si profesionalismul” acestora, în pofida faptului că dobândirea titlului amintit prezumă legal existenta acestor calități. Prin aceeași reglementare se încalcă si independenta magistraților precum și principiul potrivit cu care singura obediență permisă acestora este cea fată de lege.

Este inadmisibilă reglementarea potrivit cu care, în raport de Statutul Magistraților, accesul la informații clasificate este subordonat verificării „onestității și profesionalismului în utilizarea informațiilor clasificate” creându-se astfel categorii diferite de magistrați în cadrul sistemului judiciar în afara criteriilor legale de selecție si promovare. Totodată, prin aceeași reglementare este golit de conținut Statutul Magistraților în ceea ce privește atributul fundamental al acestora și anume inamovibilitatea. În raport de rezultatul dat de formarea categoriilor distincte de magistrați potrivit criteriului mai sus enunțat vor exista și magistrați eligibili și magistrați neeligibili în înfăptuirea justiției.

- art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 care dispune „sunt asimilate actelor de terorism următoarele fapte .. c) înlesnirea intrării/ieșiirii din țară, găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a persoanei despre care se cunoaște că a sprijinit / săvârșit sau urmează să săvârșească un act terorist”. Textele constituționale cu care dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 vin în coliziune, au susținut titularii excepției amintite, se împart în două categorii și anume: (i) cele înserate în Constituție; (ii) cele existente în pacte sau tratate internaționale la care România este parte și față de care exista neconcordanțe cu cele existente în Constituția României.

- în prima categorie sunt incluse art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (1) și (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României: - art. 21 alin. (3): „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil” (dreptul la un proces echitabil) - art. 23 alin. (1)1: „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare persoana este considerată nevinovată” (prezumția de nevinovăție); - art. 124 alin. (2): „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”.

- în cea de a doua categorie sunt incluse acele prevederi existente în pacte și tratate internaționale la care Românie este parte și care potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României au prioritate față de reglementarea constituțională, în condițiile în care conțin reglementări mai favorabile: - art. 11 din D.U.D.O.: „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când nevinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”. - art. 14 alin. (2) din Pactul Intemațâional cu privire la Drepturile Civile si Politice (ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 decembrie 1974 - B.O.

nr. 146 din 20 noiembrie 1975): „orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”. - art. 6 pct. 2 din C.E.D.O.: „orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când culpabilitatea sa nu a fost legalmente stabilită”. Principiul prezumției de nevinovăție, s-a susținut de către titularii excepției, este reglementat de o manieră mai cuprinzătoare în pactele internaționale sus-menționate întrucât include și o referire indirectă dar suficient de clară la principiul legalității incriminării. În cauză inculpații T.M., O.M., O.M.

au fost trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 reținându-se, în esență, că au facilitat ieșirea din țară a coinculpatului O.H., la data de 1 iulie 2006, persoană urmărită și judecată penal pentru săvârșirea unor acte de terorism (cu mențiunea că hotărârea de condamnare a inculpatului amintit a rămas definitivă în luna ianuarie 2008 iar la data pretinsei fapte comise de inculpat, cercetarea judecătorească privind actele de terorism comise de inculpatul O.H. era abia la debut). Coliziunea cu Constituția României și textele mai sus-evocate provine din descrierea faptei incriminate prin art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 cu referire expresă la sintagma: „despre care se cunoaște că a sprijinit/săvârșit sau urmează să sprijine/săvârșească un act terorist”.

Potrivit principiului prezumției de nevinovăție și celui al legalității incriminării, utilizarea diatezei reflexive („se cunoaște”), se susține de către titularii excepției, atrage o coliziune constituțională vădită cu textele mai sus-evocate. Latura subiectivă a infracțiunii comisive de „înlesnire a ieșirii din tară” (modalitate normativă la care s-a oprit acuzarea în speță) este totalmente imprecisă și vatămă principiul personalității răspunderii penale. În mod legal reglementarea trebuia să conțină în exprimarea legislativă admisibilă, se susține în continuare, sintagma „cunoștea că a sprijinit/săvârșit sau urmează să sprijine/săvârșească un acte terorist”. În cazul examinat latura subiectivă a infracțiunii este pervertită nepermis cu consecința instituirii unei răspunderi cvasi-obiective.

Legea penală atribuie unei infracțiuni o latură subiectivă proprie în mod exclusiv făptuitorului și nu (si) altor persoane, indiferent care ar fi dimensiunile cercului în care s-ar înscrie aceasta. A admite teza contrară ar însemna să se accepte stabilirea laturii subiective în funcție de criterii totalmente imprecise și extranei voinței făptuitorului. De exemplu (în cazul în speță) faptul că „se cunoștea” din zvon public, din relatările media, sau din orice alte surse împrejurarea că O.H. ar fi săvârșit în mod cert acte teroriste. Prin urmare textul atacat instituie practic o obligație de informare și mai mult de analiza a informației pe baza unui cer nedeterminat de persoane și indiferent de nivelul de educație și inteligență al acestora, să tragă în mod obligatoriu concluzia că altcineva a săvârșit un act terorist, mai înainte ca vinovăția acelei persoane să fi fost stabilită în mod legal.

Textul nu distinge nici măcar în ceea ce privește posibilitatea ca anumite persoane, neinteresate de informația care circulă public sau inapte din orice să o acceseze, fie personal, fie social, fie cultural să nu cunoască comiterea unor acte teroriste sau iminenta comiterii lor. În atare condiții, se subliniază în motivarea excepției amintite, textul atacat încalcă principiul prezumției de nevinovăție întrucât obligă orice persoană să stabilească anticipat, prin propriile mijloace și judecăți o anumită stare de fapt sau vinovăția unei anumite persoane, prin urmare ceea ce numai justiția este abilitată să stabilească numai printr-o hotărâre definitivă în materie penală.

De asemenea, un proces penal desfășurat sub imperiul unei atari acuzații penale nu poate nici pe departe să fie considerat echitabil căci se impune unei anumite persoane (pretinsul făptuitor) să cunoască ceea ce, prin alte mijloace, cunosc sau pretind că au cunoștință autoritățile statului (servicii secrete, politie, minister public, etc.). De asemenea, să își stabilească un set de valori și criterii sau judecăți de valoare, potrivit cu care se prezumă că ar trebui să cunoască săvârșirea sau iminența săvârșirii unor acte teroriste. 1.2. în motivarea soluțiilor adoptate instanța de judecată a reținut, în esență, următoarele: A. în ceea ce privește excepția de nelegalitate, referitor la care a fost adoptată soluția respingerii, ca neîntemeiată, judecătorul cauzei a argumentat că potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare instanța de contencios administrativ poate cerceta doar legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual.

Or, documentele clasificate în cauză se referă la informații care sunt încadrate ca secrete de stat în baza art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002 pentru care se emite o hotărâre de guvern, conform art. 24 alin. (3) din aceeași lege, situație de natură a face inaplicabile dispozițiile acestei legi excepției invocate. B.1. în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 91 2 alin. (4) și art. 91 3 alin. (3) C. proc.

pen., lipsa de legătură cu soluționarea cauzei a fost motivată prin aceea că: (i) în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituțională nu este chemată să soluționeze probleme teoretice abstracte ci să se pronunțe asupra înțelesului contrar Constituției al unui text legal de care depinde în mod real, efectiv soluționarea cauzei” și; (ii) „excepția de neconstituționalitate amintită vizează o probă care poate fi avută sau nu în vedere cu ocazia pronunțării pe fond, cu atât mai mult cu cât acuzațiile aduse inculpaților nu se întemeiază exclusiv pe acest mijloc de probă, prin urmare nu au legătură cu soluționarea cauzei.” În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b) raportat la art. 15 lit. h), art. 17 1 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002, respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă, pentru lipsa de legătură cu soluționarea cauzei s-a motivat că: (i) „dispozițiile criticate se referă la o procedură extrajudiciară de acordare a dreptului de acces la informații clasificate și de atribuire a nivelului de secretizare, precum și la dificultățile care pot apărea în legătură cu modalitatea de luare la cunoștință de documente ce intră sub incidența Legii nr. 182/2002,

aspecte care nu țin de neconstituționalitatea acestora ci de aplicarea lor” și că (ii) „potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1992 modificată Curtea Constituțională asigură controlul constituțional al legilor, iar nu modul lor de punere în practică”.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 33 lit. a) din Legea nr. 353/2004, respinsă, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea aceleiași condiții legale sus-menționate s-a motivat că: (i) „așa cum a fost susținută excepția critică de fapt modul de reglementare a infracțiunii incriminate de articolul pretins neconstituțional, solicitându-se modificarea și completarea acestuia” și că potrivit jurisprudenței anterioare Curtea constituțională; (ii) „a statuat cu valoare de principiu, că nu poate modifica sau completa dispoziția legală supusă controlului și nici nu se poate pronunța asupra modului de interpretare a legii ci numai asupra înțelesului acesteia în raport cu Constituția” (interpretarea dispozițiilor legale criticate în scopul de a determina structura acestora constituie o atribuție exclusivă a instanței de judecată).

C. în ceea ce privește cererea de restituire a cauzei la Parchet în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., s-a motivat că nulitățile absolute/relative invocate în legătură cu administrarea mijloacelor de probă în cursul urmăririi penale sunt neîntemeiate, astfel încât nu se justifică adoptarea soluției sus-menționate. 2.1. împotriva acestei încheieri în termen legal au declarat recursuri inculpații T.M., O.M., O.M. și O.H., ultimul prin apărător ales, invocându-se ca motive de nelegalitate aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 4 din Legea nr. 554/2004 și art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cu solicitarea de a li se admite căile de atac în cauză, casându-se în totalitate hotărârea atacată, iar în rejudecare să se dispună admiterea ca întemeiate/admisibile a tuturor cererilor și excepțiilor invocate premergător începerii cercetării judecătorești în fața primei instanțe.

Examinând în prealabil recursurile în cauză cu privire la admisibilitatea controlului judiciar asupra tuturor dispozițiilor adoptate în primă instanță prin încheierea atacată se constată următoarele: Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 încheierea prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate este recurabilă numai odată cu fondul cauzei, iar potrivit art. 332 alin. (4) C. proc. pen., pe baza interpretării per a contrario, numai hotărârea de sesizare este atacabilă cu recurs în termen de 3 zile de la pronunțare. Ca atare, exercitarea controlului judiciar asupra excepției de nelegalitate și cererii de restituire a cauzei la Parchet, este inadmisibilă în limitele recursurilor de fată.

Verificând legalitatea și temeinicia încheierii recurate sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 46/1992 se constată următoarele: Conform dispozițiilor precitate „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege, sau dintr-o ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”. Sintagma „care are legătură cu soluționarea cauzei” nu a fost definită de jurisprudența Curții Constituționale revenind instanței de judecată obligația de a aprecia, înainte de sesizarea Curții Constituționale, dacă norma legală criticată este relevantă sau nu în cauză.

După cum se știe, pe temeiul art. 21 alin. (2) din Constituția României revizuită, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate „cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” .De altfel, relativ recent în hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în cauza D.P., instanța europeană a arătat că un asemenea sistem „bazat pe perioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.

Or, conform art. 6 paragraf 3 b) din Convenție asigurarea dreptului la un proces echitabil impune și garantarea dreptului persoanei acuzate de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării în care sens aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a-și organiza în mod adecvat apărarea „fără restricții în ceea ce privește posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de probă pertinente, influențând prin aceasta soluția pe fond a litigiului”. Unul din elementele fundamentale necesare pregătirii apărării este dreptul de acces la dosarul cauzei, drept ce include dreptul de a avea acces la toate elementele culese de acuzare. Acest drept nu este absolut, el putând face obiectul anumitor limitări.

Totuși „Parchetul nu poate ține secret față de inculpat, părți din dosar pe care se bazează acuzarea nici măcar cu consimțământul judecătorului” (cauza R. și D. contra Marii Britanii, hotărâre din 16 februarie 2000). În acest context „legătura cu soluționarea cauzei” privește incidența dispoziției legale a cărei constituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei dedusă judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluționarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte asupra conținutului deciziei judecătorului.

În aceste condiții este evident că textele atacate au legătură cu soluționarea cauzei în contextul în care volumul ce conține informații clasificate, conține și interceptări și înregistrări ale unor convorbiri telefonice dintre inculpați al căror conținut nu este accesibil acestora și nici apărătorilor în actuala reglementări? a dispozițiilor art. 91 2 alin. (4) și art. 91 3 alin. (3) C. proc. pen., în plus la dosarul cauzei nu există nici o dovadă că a fost depus suportul magnetic cu toate înregistrările efectuate, inclusiv cele din volum cu informații clasificate. De asemenea, eventuala admitere a excepției, ar da posibilitatea inculpaților și apărătorilor să ia cunoștință de situații care până în acest moment sunt rămase necunoscute și care pot avea o influență considerabilă în soluționarea cauzei prin dovedirea nevinovăției acestora.

Cu referire la dispozițiile art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002, textele de lege sus-menționate exclud autoritatea judecătorească de la garanția accesului la informațiile clasificate ce constituie secrete de stat, respectiv condiționează accesul aceleiași autorități la informațiile secrete de stat, de existența unei autorizații scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține astfel de informații, în urma verificării efectuate asupra persoanei solicitante, cu acordul scris al acesteia, autorizație a cărei acordare poate fi refuzată.

În concluzie dispozițiile art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f) art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002 în reglementare actuală înlătură garanția dreptului la apărare, și caracterul echitabil al procesului având de asemenea legătură cu soluționarea cauzei. Redactarea actuală dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 ce prevăd că „sunt asimilate actelor de terorism următoarele fapte .. c) înlesnirea intrării/ieșiirii din țară, găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a persoanei despre care se cunoaște că a sprijinit/săvârșit sau urmează să săvârșească un act terorist”, este în coliziune cu principiul prezumției de nevinovăție și cel al legalității incriminării, excepția amintită, de asemenea, legătură cu soluționarea cauzei.

Sub aspectul temeiniciei acestora, pentru argumentele enunțate în susținerea cererilor formulate, a căror repetare se apreciază a fi inutilă, punctul de vedere favorabil al instanței de judecată este limitat la excepțiile de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f) art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și 28 din Legea nr. 182/2002 și respectiv art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul declarat de inculpați împotriva încheierii din 24 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, va casa încheierea atacată și rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 2 alin. (4), art. 91 3 alin. (3) teza finală C. proc.

pen., art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f) art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002 și respectiv art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 și va trimite dosarul Curții Constituționale în vederea soluționării excepției, menținând restul dispozițiilor încheierii atacate. În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată cu referire la art. 303 alin. (6) C. proc. pen., Curtea va suspenda judecata cauzei până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații T.M., O.M., O.H. și O.M. împotriva încheierii din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 8263/2/2007. Casează în parte încheierea atacată, numai cu privire la soluționarea cererilor de sesizare a Curții Constituționale și rejudecând în aceste limite: Admite cererile formulate de inculpați și dispune sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 2 alin. (4), art. 91 3 alin. (3) teza finală C. proc. pen., art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004 și respectiv art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002.

Menține restul dispozițiilor încheierii atacate. Suspendă judecarea cauzei până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2008.