ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1758/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1758/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor și materialului aflat în

dosarul cauzei, constată următoarele:

1.1. Prin încheierea din 17 aprilie 2008

pronunțată în dosarul nr. 8263/2/2007, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală,

investită cu soluționarea

cauzei penale

privind pe inculpații T.M., O.M., O.

M., trimiși în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004, și

inculpatul O.H., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001 a respins:

- ca neîntemeiată,

în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

554/2004 modificată sesizarea instanței de contencios administrativ cu excepția

de nelegalitate a deciziei de secretizare a unor anumite informații și a

anumitor mijloace de probă luată de procuror în cursul urmăririi penale

cuprinse în volumul care este păstrat la sediul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, compartimentul de documente clasificate, parte

integrantă a cauzei penale înregistrate sub nr. 121/D/P/2007 al D.I.I.C.O.T. din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- ca inadmisibile,

în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (6) cu

referire la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 modificată cererile de

sesizare a Curții Constituționale formulate de inculpații sus-menționați

privind excepția de

neconstituționalitate

a dispozițiilor: (i) art. 91

2

alin. (4)

și art. 91

3

alin. (3) C. proc. pen., în raport cu

dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 28

și art. 124 alin. (2) din Constituția României; (ii) art. 7 alin. (1) și (4),

art. 9 lit. b) raportat la art. 15 lit. h), art.

17 alin. (1) lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (5) și art. 28

din

Legea nr. 182/2002 în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin.

(1), art. 31 alin. (1), art. 53 alin. (1) și art. 124 alin. (2) și (3) din

Constituția României și respectiv; (iii) art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004

privind prevenirea și combaterea terorismului în raport cu dispozițiile art. 16

alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (1

1

) și art. 124 alin.

(2) din Constituția României;

- ca neîntemeiată,

în temeiul art. 332

alin. (2) C. proc. pen.,

cererea

de restituire

a cauzei la parchet.

A fixat termen, la data

de 29 mai 2008, când va fi continuată cercetarea

judecătorească în cauză.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut următoarele: Prin rechizitoriul D.I.IC.O.T. din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție emis, la data de 23 noiembrie 2007,

în dosar nr. 121/D/P/2007, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub

nr. 8263/2/2007, au fost trimiși în judecată inculpații T.M., O.M., O.M.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr.

535/2004, și inculpatul O.H. în lipsă, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001.

În actul de sesizare s-a reținut, în esență,

că în perioada 23 iunie - 30 iunie 2006, inculpații T.M., O.M., O.M. împreună

au planificat și înlesnit ieșirea frauduloasă din România a coinculpatului O.H.

cunoscând faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor

acte de terorism prin organizarea și finanțarea operațiunii de răpire a celor

trei jurnaliști români din Irak.

Pentru termenul de judecată din 17 aprilie 2008,

inculpații prin apărători au depus în scris și susținut oral de către apărători

cererile și excepțiile arătate în continuare:

A - Excepția de nelegalitate a deciziei de

secretizare a unor anumite informații și a anumitor mijloace de probă luată de

procuror în cursul urmăririi penale în volumul care este păstrat la sediul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Compartimentul de

documente clasificate, parte integrantă a cauzei penale înregistrate sub nr.

121/D/P/2007 al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004

care statuează că: „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții

interesate”.

Actul administrativ atacat în temeiul

dispozițiilor legale sus-menționate l-a constituit operațiunea/decizia de secretizare

a unor anumite informații și a unor anumite mijloace de probă luată de procuror

în cursul urmăririi penale și care sunt cuprinse într-un dosar neînaintat

instanței de judecată.

Referitor la activitatea amintită s-a

susținut că procurorul a acționat nu ca un magistrat independent și imparțial

ci ca un funcționar care execută/emite o operațiune/decizie cu caracter

administrativ individual, neexceptată controlului pe calea contenciosului

administrativ, atât în mod direct prin efectul art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 554/2004 cât și indirect prin efectul art. 5 alin. (2) din aceeași

lege (incidența acestor ultime dispoziții legale în cauză fiind datorată

faptului că în legea specială nr. 182/2002 privind informațiile clasificate nu

există reglementată nici o modalitate de control judiciar distinctă asupra

activității cu caracter administrativ sus-menționate).

B. Cereri de sesizare a Curții

Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor:

- art. 91

2

alin. (4) C. proc. pen.,

având următorul cuprins „convorbirile sau comunicările interceptate și

înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu

contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la

sediul parchetului în locuri speciale în plic sigilat cu asigurarea

confidențialității și pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu

soluționarea cauzei la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a

cauzei acestea vor fi șterse sau, după caz distruse de către procuror, încheindu-se

în acest sens un proces verbal” și respectiv;

- art. 91

3

alin. (3) C. proc. pen., având următorul cuprins „la procesul verbal

se atașează, în plic sigilat o copie a

suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se

păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi

pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia, după sesizarea instanței

copia

suportului care conține înregistrarea

convorbirii și copii de pe procesele

verbale se păstrează la grefa

instanței în locuri speciale în plic sigilat la dispoziția exclusivă a

judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei” .

Referitor la admisibilitatea și temeinica

excepției amintite s-a invocat faptul că în raport cu reglementarea actuală a

dispozițiilor legale precitate volumul ce conține informații clasificate, care

este păstrat la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție Compartimentul Documente Clasificate, deși conține și interceptări și

înregistrări ale unor convorbiri telefonice dintre inculpați, reprezentând

mijloace de probă în cauză, conținutul acestora se află doar la dispoziția

judecătorului sau a completului investit cu soluționarea cauzei, fiind în mod

absolut inaccesibile inculpaților și apărătorilor acestora.

În aceste condiții, au susținut titularii

excepției amintite, au fost încălcate principiile de drept privind probele și

rolul lor în procesul penal [(conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen.: probele

nu au valoare mai dinainte stabilită;

- aprecierea fiecărei probe se face

de instanța de judecată, în urma examinării

tuturor probelor, în scopul aflării adevărului”)], situația amintită

contravenind în mod flagrant și dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin.

(1), art. 26 alin. (1), art. 28 și art. 124 alin. (2) din Constituția României.

- dispozițiile Legii nr. 182/2002 cuprinse în

art. 7 alin. (1) și (4) [

(„persoanele care vor avea acces la informații

clasificate, secrete de stat

vor

fi verificate în prealabil cu privire la onestitatea și profesionalismul lor

referitoare la utilizarea acestor informații” și „accesul la informațiile

clasificate ce constituie secret de stat este garantat pentru următoarele

categorii de persoane :a) Președintele României, b) Primul Ministru, c)

miniștrii, d) deputați, e) senatori, care în concordanță cu atribuțiile

specifice, sunt îndreptățite să aibă acces la informațiile clasificate, fără

îndeplinirea procedurilor prevăzute la alin. (1) – (3), respectiv la art. 28”)]

art. 9 lit. b) și art. 15 lit. h) [(„Protecția informațiilor clasificate vizează

b)

protecția prin măsuri procedurale”

„protecție prin măsuri procedurale ansamblul reglementărilor prin care

emitenții și deținătorii de informații clasificate stabilesc măsurile interne

de lucru și de ordine interioare destinate realizării protecțiilor

informațiilor”)] art. 1l lit. f) [(„în categoria informațiilor

secrete sunt cuprinse informațiile care reprezintă sau care se referă la f)

activitatea de informații desfășurată de autoritățile publice stabilite prin

lege pentru apărarea țării și siguranța națională”)] art. 22 alin. (1) [(„autoritățile

publice întocmesc liste proprii cuprinzând categoriile de informații secrete de

stat în domeniul lor de activitate”)] și art. 24 alin. (5) („se interzice

clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în

scopul ascunderii încălcării legii, erorilor administrative, limitării

accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a

exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese

legitime) și art. 28 („accesul la informațiile secrete este permis numai în

baza unei autorizații scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care

deține astfel de informații după notificarea prealabil a O.R.N.I.S.S.” „autorizația

se eliberează pe nivele de secretizare în urma verificărilor efectuate cu

acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia” „neacordarea autorizației

sau retragerea motivată a acesteia, determină de drept interdicția de acces la

informațiile secrete de stat”).

Controlul de neconstituționalitate solicitat

prin excepția amintită s-a cerut să se raporteze la textele evocate mai sus în

următoarele condiții:

- pentru dispozițiile art. 7 alin. (1): cu

excepția ofițerilor de poliție judiciară, procurorilor, judecătorilor și

avocaților care instrumentează o cauză în care există informații clasificate;

- pentru dispozițiile

art. 9 lit. b) si art. 15 lit. h): cu excepția cauzelor judiciare

aflate pe rolul parchetelor și instanțelor de

orice grad;

- pentru dispozițiile art. 17 alin. (1) lit.

f): cu excepția autorităților judiciare;

- pentru dispozițiile art. 22

alin. (1): cu excepția autorităților judiciare;

- pentru dispozițiile art. 24

alin. (5): în măsura în care textul nu precizează expres faptul că activitatea

de clasificare a informațiilor nu se poate referi la activitatea organelor

judiciare.

Textele constituționale ce s-a pretins a fi

fost încălcate sunt:

- art. 21 alin. (3):

„părțile au dreptul la un proces echitabil și la

soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”;

- art. 24 alin. (1): „dreptul la apărare este

garantat”;

- art. 31 alin. (1): „dreptul

persoanei de a avea acces la orice informație

de interes public nu poate fi îngrădit”;

- art. 53 alin. (1): „exercițiul unor

drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă

se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a

sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor,

desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unor dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”;

- art. 53 alin. (2): „restrângerea poate fi

dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie

să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a

libertății”;

- art. 124 alin. (3): „judecătorii sunt

independenți și supun numai legii”;

- art. 124 alin. (2): „justiția este unică,

imparțială și egală pentru toți”;

- art. 125 alin. (1):

„judecătorii numiți de Președintele României sunt

inamovibili în condițiile legii”;

- art. 6 pct. 3 lit. b) din C.E.D.O.: „orice

acuzat are dreptul să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii

apărării sale”;

- art. 14 pct. 3 lit. b) din Pactul

Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice: „orice persoană

acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de

deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții

- să dispună de timpul

și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”

;

Dispozițiile considerate neconstituționale,

s-a susținut în continuare, încalcă grav dreptul la apărare a învinuitului sau

inculpatului în procesul penal (ca de altfel și a celorlalte părți). Îngrădirea

accesului la mijloacele de probă care conțin informații clasificate este de

natură să instituie un dezechilibru grav între drepturile procesuale ale

acuzării și apărării în procesul penal. În condițiile sus-evocate hotărârea

instanței penale nu mai respectă principiul „res judicata pro veritate habetur”

întrucât față de mijloacele de probă care conțin informații clasificate nu

există o judecată în sensul legii.

Exercițiul dreptului la apărare nu poate fi

restrâns de nici o dispoziție legală specială dacă nu există o necesitate

obiectivă într-o societate democratică. Modalitatea de reglementare instituită

prin textele atacate cu excepția de neconstituționalitate nu satisface această

cerință, întrucât justiția se înfăptuiește constituțional numai în condițiile

legii și presupune desfășurarea oricărei proceduri judiciare în condiții de

echitabilitate și prezervarea garanției oferită constituțional dreptul la

apărare.

Nimeni nu este mai presus de lege și nimeni

nu poate pretinde sau permite ca într-o societate democratică, acțiunea penală

și tragerea la răspundere penală a unei persoane, să se realizeze pe baza unor

informații secrete pe care aceasta să nu le poată cunoaște, verifica și

eventual combate. O atare eventualitate este proprie regimurilor totalitare sau

societăților închise în care justiția nu se mai realizează exclusiv în numele

legii și în care drepturile fundamentale ale cetățenilor (printre care și

dreptul la apărare) sunt încălcate sistematic. într-o societate democratică, o

restrângere a dreptului la apărare de o asemenea origine și manieră, nu poate

fi primită întrucât scopul și uneori rezultatul acțiunii penale, este

condamnarea inculpatului cu cortegiul aferent de consecințe grave: lipsirea de

libertate, interzicerea exercițiului unor drepturi etc.

Prin dispozițiile atacate se înlocuiește

practic principiul procesului penal acuzatorial, bazat pe contradictorialitate,

cu cel inchizitorial bazat pe preeminenta drepturilor procesuale ale acuzării

și ignorarea dreptului la apărare.

Aceleași dispoziții încalcă principiul

egalității în fața justiției întrucât instituie nivele diferite de acces la

informație pentru acuzare și apărare. De asemenea, în dezvoltarea aceluiași

principiu, încalcă și principiul legalității armelor în orice procedură judiciară,

cu mențiunea că în definirea acestuia trebuie să se aibă în vedere dispozițiile

din pactele și tratatele internaționale mai sus-evocate.

Tot o încălcare a dreptului la apărare o

constituie si condiționarea accesului la informații clasificate de verificarea

prealabilă a deținătorilor titlului profesional de avocat, în ceea ce privește

„onestitatea si profesionalismul” acestora, în pofida faptului că dobândirea

titlului amintit prezumă legal existenta acestor calități.

Prin aceeași reglementare se încalcă si

independenta magistraților precum și principiul potrivit cu care singura

obediență permisă acestora este cea fată de lege. Este inadmisibilă

reglementarea potrivit cu care, în raport de Statutul Magistraților, accesul la

informații clasificate este subordonat verificării „onestității și

profesionalismului în utilizarea informațiilor clasificate” creându-se astfel

categorii diferite de magistrați în cadrul sistemului judiciar în afara

criteriilor legale de selecție si promovare.

Totodată, prin aceeași reglementare este

golit de conținut Statutul Magistraților în ceea ce privește atributul

fundamental al acestora și anume inamovibilitatea. În raport de rezultatul dat

de formarea categoriilor distincte de magistrați potrivit criteriului mai sus

enunțat vor exista și magistrați eligibili și magistrați neeligibili în

înfăptuirea justiției.

- art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

535/2004 care dispune „sunt asimilate actelor de terorism următoarele fapte ..

c) înlesnirea intrării/ieșiirii din țară, găzduirea ori facilitarea accesului

în zona obiectivelor vizate a persoanei despre care se cunoaște că a sprijinit

/ săvârșit sau urmează să săvârșească un act terorist”.

Textele constituționale cu care dispozițiile

art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 vin în coliziune,

au susținut titularii excepției amintite, se împart în două categorii și anume:

(i) cele înserate în Constituție;

(ii) cele existente în pacte sau tratate

internaționale la care România este parte și față de care exista neconcordanțe

cu cele existente în Constituția României.

- în prima categorie sunt incluse art. 21

alin. (3), art. 23 alin. (1) și (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția

României:

-

art. 21 alin. (3): „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea

cauzei într-un termen rezonabil” (dreptul la un proces echitabil)

- art. 23 alin. (1)1: „până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare persoana este considerată

nevinovată” (prezumția de nevinovăție);

- art. 124 alin. (2):

„justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”.

- în cea de a doua categorie sunt incluse

acele prevederi existente în pacte și tratate internaționale la care Românie

este parte și care potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României au

prioritate față de reglementarea constituțională, în condițiile în care conțin

reglementări mai favorabile:

- art. 11 din D.U.D.O.:

„orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când

nevinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în

cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”.

- art. 14 alin. (2) din Pactul Intemațâional

cu privire la Drepturile Civile si Politice (ratificat de România prin Decretul

nr. 212 din 31 decembrie 1974 - B.O. nr. 146 din 20 noiembrie 1975): „orice persoană

acuzată de comiterea unei infracțiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât

timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.

- art. 6 pct. 2 din C.E.D.O.: „orice persoană

acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când

culpabilitatea sa nu a fost legalmente stabilită”.

Principiul prezumției de nevinovăție, s-a

susținut de către titularii excepției, este reglementat de o manieră mai

cuprinzătoare în pactele internaționale sus-menționate întrucât include și o

referire indirectă dar suficient de clară la principiul legalității

incriminării.

În cauză inculpații T.M., O.M., O.M. au fost

trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 33

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 reținându-se, în esență, că au

facilitat ieșirea din țară a coinculpatului O.H., la data de 1 iulie 2006,

persoană urmărită și judecată penal pentru săvârșirea unor acte de terorism (cu

mențiunea că hotărârea de condamnare a inculpatului amintit a rămas definitivă

în luna ianuarie 2008 iar la data pretinsei fapte comise de inculpat,

cercetarea judecătorească privind actele de terorism comise de inculpatul O.H.

era abia la debut).

Coliziunea cu Constituția României și textele

mai sus-evocate provine din descrierea faptei incriminate prin art. 33 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 cu referire expresă la sintagma: „despre care

se cunoaște că a sprijinit/săvârșit sau urmează să sprijine/săvârșească un act

terorist”.

Potrivit principiului prezumției de

nevinovăție și celui al legalității incriminării, utilizarea diatezei reflexive

(„se cunoaște”), se susține de către titularii excepției, atrage o coliziune

constituțională vădită cu textele mai sus-evocate. Latura subiectivă a

infracțiunii comisive de „înlesnire a ieșirii din tară” (modalitate normativă

la care s-a oprit acuzarea în speță) este totalmente imprecisă și vatămă

principiul personalității răspunderii penale.

În mod legal reglementarea trebuia să conțină

în exprimarea legislativă admisibilă, se susține în continuare, sintagma

„cunoștea că a sprijinit/săvârșit sau urmează să sprijine/săvârșească un acte

terorist”. În cazul examinat latura subiectivă a infracțiunii este pervertită

nepermis cu consecința instituirii unei răspunderi cvasi-obiective. Legea

penală atribuie unei infracțiuni o latură subiectivă proprie în mod exclusiv

făptuitorului și nu (si) altor persoane, indiferent care ar fi dimensiunile

cercului în care s-ar înscrie aceasta. A admite teza contrară ar însemna să se

accepte stabilirea laturii subiective în funcție de criterii totalmente

imprecise și extranei voinței făptuitorului. De exemplu (în cazul în speță)

faptul că „se cunoștea” din zvon public, din relatările media, sau din orice

alte surse împrejurarea că O.H. ar fi săvârșit în mod cert acte teroriste.

Prin urmare textul atacat instituie practic o

obligație de informare și mai mult de analiza a informației pe baza unui cer

nedeterminat de persoane și indiferent de nivelul de educație și inteligență al

acestora, să tragă în mod obligatoriu concluzia că altcineva a săvârșit un act

terorist, mai înainte ca vinovăția acelei persoane să fi fost stabilită în mod

legal. Textul nu distinge nici măcar în ceea ce privește posibilitatea ca

anumite persoane, neinteresate de informația care circulă public sau inapte din

orice să o acceseze, fie personal, fie social, fie cultural să nu cunoască

comiterea unor acte teroriste sau iminenta comiterii lor.

În atare condiții, se subliniază în motivarea

excepției amintite, textul atacat încalcă principiul prezumției de nevinovăție

întrucât obligă orice persoană să stabilească anticipat, prin propriile

mijloace și judecăți o anumită stare de fapt sau vinovăția unei anumite

persoane, prin urmare ceea ce numai justiția este abilitată să stabilească

numai printr-o hotărâre definitivă în materie penală.

De asemenea, un proces penal desfășurat sub

imperiul unei atari acuzații penale nu poate nici pe departe să fie considerat

echitabil căci se impune unei anumite persoane (pretinsul făptuitor) să

cunoască ceea ce, prin alte mijloace, cunosc sau pretind că au cunoștință

autoritățile statului (servicii secrete, politie, minister public, etc.). De

asemenea, să își stabilească un set de valori și criterii sau judecăți de

valoare, potrivit cu care se prezumă că ar trebui să cunoască săvârșirea sau

iminența săvârșirii unor acte teroriste.

1.2. în motivarea soluțiilor adoptate

instanța de judecată a reținut, în esență, următoarele:

A. în ceea ce privește excepția de

nelegalitate, referitor la care a fost adoptată soluția respingerii, ca

neîntemeiată, judecătorul cauzei a argumentat că potrivit art. 4 din Legea nr.

554/2004 cu modificările ulterioare instanța de contencios administrativ poate

cerceta doar legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter

individual.

Or, documentele clasificate în cauză se

referă la informații care sunt încadrate ca secrete de stat în baza art. 17 lit.

f) și g) din Legea nr. 182/2002 pentru care se emite o hotărâre de guvern,

conform art. 24 alin. (3) din aceeași lege, situație de natură a face

inaplicabile dispozițiile acestei legi excepției invocate.

B.1. în ceea ce privește excepția de

neconstituționalitate a art. 91

2

alin. (4) și art. 91

3

alin. (3) C. proc. pen., lipsa de legătură cu soluționarea cauzei a fost

motivată prin aceea că: (i) în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituțională nu este chemată să soluționeze

probleme teoretice abstracte ci să se pronunțe asupra înțelesului contrar

Constituției al unui text legal de care depinde în mod real, efectiv

soluționarea cauzei” și; (ii) „excepția de neconstituționalitate amintită

vizează o probă care poate fi avută sau nu în vedere cu ocazia pronunțării pe

fond, cu atât mai mult cu cât acuzațiile aduse inculpaților nu se întemeiază

exclusiv pe acest mijloc de probă, prin urmare nu au legătură cu soluționarea

cauzei.”

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate

a art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b) raportat la art. 15 lit. h), art. 17

1

lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (5) și art. 28

din Legea nr. 182/2002, respinsă, de asemenea, ca

inadmisibilă, pentru lipsa de

legătură cu soluționarea cauzei s-a

motivat că: (i) „dispozițiile criticate se referă la o procedură extrajudiciară

de acordare a dreptului de acces la informații clasificate și de atribuire a

nivelului de secretizare, precum și la dificultățile care pot apărea în

legătură cu modalitatea de luare la cunoștință de documente ce intră sub

incidența Legii nr. 182/2002, aspecte care nu țin de neconstituționalitatea

acestora ci de aplicarea lor” și că (ii) „potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1992

modificată Curtea Constituțională asigură controlul constituțional al legilor,

iar nu modul lor de punere în practică”.

În ceea ce privește excepția de

neconstituționalitate a art. 33 lit. a) din Legea nr. 353/2004, respinsă, ca

inadmisibilă, pentru neîndeplinirea aceleiași condiții legale sus-menționate

s-a motivat că: (i) „așa cum a fost susținută excepția critică de fapt modul de

reglementare a infracțiunii incriminate de articolul pretins neconstituțional,

solicitându-se modificarea și completarea acestuia” și că potrivit

jurisprudenței anterioare Curtea constituțională; (ii) „a statuat cu valoare de

principiu, că nu poate modifica sau completa dispoziția legală supusă

controlului și nici nu se poate pronunța asupra modului de interpretare a legii

ci numai asupra înțelesului acesteia în raport cu Constituția” (interpretarea

dispozițiilor legale criticate în scopul de a determina structura acestora

constituie o atribuție exclusivă a instanței de judecată).

C. în ceea ce privește cererea de restituire

a cauzei la Parchet în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., s-a motivat că

nulitățile absolute/relative invocate în legătură cu administrarea mijloacelor

de probă în cursul urmăririi penale sunt neîntemeiate, astfel încât nu se

justifică adoptarea soluției sus-menționate.

2.1. împotriva acestei încheieri în termen

legal au declarat recursuri inculpații T.M., O.M., O.M. și O.H., ultimul prin

apărător ales, invocându-se ca motive de nelegalitate aplicarea greșită în

cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 4 din Legea

nr. 554/2004 și art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cu solicitarea de a li se

admite căile de atac în cauză, casându-se în totalitate hotărârea atacată, iar

în rejudecare să se dispună admiterea ca întemeiate/admisibile a tuturor

cererilor și excepțiilor invocate premergător începerii cercetării

judecătorești în fața primei instanțe.

Examinând în prealabil recursurile în cauză

cu privire la admisibilitatea controlului judiciar asupra tuturor dispozițiilor

adoptate în primă instanță prin încheierea atacată se constată următoarele:

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 încheierea prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate este

recurabilă numai odată cu fondul cauzei, iar potrivit art. 332 alin. (4) C. proc.

pen., pe baza interpretării per a contrario, numai hotărârea de sesizare este

atacabilă cu recurs în termen de 3 zile de la pronunțare. Ca atare, exercitarea

controlului judiciar asupra excepției de nelegalitate și cererii de restituire

a cauzei la Parchet, este inadmisibilă în limitele recursurilor de fată.

Verificând legalitatea și temeinicia

încheierii recurate sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 46/1992 se constată următoarele:

Conform dispozițiilor precitate „Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege, sau dintr-o ordonanță în

vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia”.

Sintagma „care are legătură cu soluționarea

cauzei” nu a fost definită de jurisprudența Curții Constituționale revenind

instanței de judecată obligația de a aprecia, înainte de sesizarea Curții

Constituționale, dacă norma legală criticată este relevantă sau nu în cauză.

După cum se știe, pe temeiul art. 21 alin.

(2) din Constituția României revizuită, dacă există neconcordanțe între normele

interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției,

acestea din urmă au prioritate „cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile” .De altfel, relativ recent în

hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în cauza D.P., instanța europeană a

arătat că un asemenea sistem „bazat pe perioritatea Convenției și a

jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a

asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării

drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.

Or, conform art. 6 paragraf 3 b) din

Convenție asigurarea dreptului la un proces echitabil impune și garantarea

dreptului persoanei acuzate de a dispune de timpul și facilitățile necesare

pregătirii apărării în care sens aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a-și

organiza în mod adecvat apărarea „fără restricții în ceea ce privește

posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de probă pertinente, influențând

prin aceasta soluția pe fond a litigiului”. Unul din elementele fundamentale

necesare pregătirii apărării este dreptul de acces la dosarul cauzei, drept ce

include dreptul de a avea acces la toate elementele culese de acuzare. Acest

drept nu este absolut, el putând face obiectul anumitor limitări. Totuși „Parchetul

nu poate ține secret față de inculpat, părți din dosar pe care se bazează

acuzarea nici măcar cu consimțământul judecătorului” (cauza R. și D. contra

Marii Britanii, hotărâre din 16 februarie 2000).

În acest context „legătura cu soluționarea

cauzei” privește incidența dispoziției legale a cărei constituționalitate se

cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei

dedusă judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței

judecătorești. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției

trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului

hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența

unei legături directe dintre norma contestată și soluționarea procesului

principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în

proces, ea trebuind să aibă efecte asupra conținutului deciziei judecătorului.

În aceste condiții este evident că textele

atacate au legătură cu soluționarea cauzei în contextul în care volumul ce

conține informații clasificate, conține și interceptări și înregistrări ale

unor convorbiri telefonice dintre inculpați al căror conținut nu este accesibil

acestora și nici apărătorilor în actuala reglementări? a dispozițiilor art. 91

2

alin. (4) și art. 91

3

alin. (3) C. proc. pen., în plus la dosarul

cauzei nu există nici o dovadă că a fost depus suportul magnetic cu toate

înregistrările efectuate, inclusiv cele din volum cu informații clasificate. De

asemenea, eventuala admitere a excepției, ar da posibilitatea inculpaților și

apărătorilor să ia cunoștință de situații care până în acest moment sunt rămase

necunoscute și care pot avea o influență considerabilă în soluționarea cauzei

prin dovedirea nevinovăției acestora.

Cu referire la dispozițiile art. 7 alin. (1)

și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1),

art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002, textele de lege

sus-menționate exclud autoritatea judecătorească de la garanția accesului la

informațiile clasificate ce constituie secrete de stat, respectiv condiționează

accesul aceleiași autorități la informațiile secrete de stat, de existența unei

autorizații scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține

astfel de informații, în urma verificării efectuate asupra persoanei

solicitante, cu acordul scris al acesteia, autorizație a cărei acordare poate

fi refuzată.

În concluzie dispozițiile art. 7 alin. (1) și

(4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f) art. 22 alin. (1), art. 24

alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002 în reglementare actuală

înlătură garanția dreptului la apărare, și caracterul echitabil al procesului

având de asemenea legătură cu soluționarea cauzei.

Redactarea actuală dispozițiile art. 33 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 ce prevăd că „sunt asimilate actelor de

terorism următoarele fapte .. c) înlesnirea intrării/ieșiirii din țară,

găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a persoanei

despre care se cunoaște că a sprijinit/săvârșit sau urmează să săvârșească un

act terorist”, este în coliziune cu principiul prezumției de nevinovăție și cel

al legalității incriminării, excepția amintită, de asemenea, legătură cu

soluționarea cauzei.

Sub aspectul temeiniciei acestora, pentru

argumentele enunțate în susținerea cererilor formulate, a căror repetare se

apreciază a fi inutilă, punctul de vedere favorabil al instanței de judecată

este limitat la excepțiile de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 7

alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f) art. 22

alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și 28 din Legea nr. 182/2002 și respectiv

art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004.

În consecință, pentru considerentele ce

preced, Curtea va admite recursul declarat de inculpați împotriva încheierii

din 24 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, va casa

încheierea atacată și rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91

2

alin. (4), art. 91

3

alin. (3) teza finală C. proc.

pen., art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f)

art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002

și respectiv art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 și va trimite

dosarul Curții Constituționale în vederea soluționării excepției, menținând

restul dispozițiilor încheierii atacate. În baza art. 29 alin. (5) din Legea

nr. 47/1992 republicată cu referire la art. 303 alin. (6) C. proc. pen., Curtea

va suspenda judecata cauzei până la soluționarea excepției de către Curtea

Constituțională.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpații T.M.,

O.M., O.H. și O.M. împotriva încheierii din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în dosarul nr. 8263/2/2007.

Casează în parte încheierea atacată, numai cu

privire la soluționarea cererilor de sesizare a Curții Constituționale și

rejudecând în aceste limite:

Admite cererile formulate de inculpați și

dispune sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepțiilor de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91

2

alin. (4), art. 91

3

alin. (3) teza finală C. proc. pen., art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004 și

respectiv art. 7 alin. (1) și (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17

lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (5) și art. 28 din Legea nr. 182/2002.

Menține restul dispozițiilor încheierii

atacate.

Suspendă judecarea cauzei până la

soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai

2008.