ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7647/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7647/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1.

Cererea

de chemare în judecată

1.1. Obiect

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,

secția civilă, la 19 aprilie 2007,

reclamanții S.P. și S.A.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului

Timișoara și Primarul municipiului Timișoara pentru ca instanța, prin hotărârea

ce o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 1045 emisă de primar,

obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor

de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.

1.2.

În fapt

În motivarea cererii

de chemare în judecată s-a arătat că reclamanții au

formulat notificare prin care au solicitat despăgubiri bănești pentru

imobilul situat în

Timișoara, înscris în C.F. nr. 4617 Timișoara, nr.

top 12335-12336, proprietar tabular al imobilului fiind antecesorul

reclamanților F.A.

Prin dispoziția atacată a fost respinsă

notificarea cu motivarea că reclamanții nu au făcut dovada calității de

persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.

Cota de 24/48 din

imobil a aparținut în proprietate lui F.A. și a fost trecută în proprietatea

statului fără plată, conform art. 3 din Decizia nr. 87 din 27 ianuarie 1979.

1.3.

În drept

Reclamanții și-au

motivat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 2307 din 7 noiembrie 2007 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis

contestația și a anulat Dispoziția nr. 1045 din 19 martie 2007 emisă de

Primarul municipiului Timișoara.

A fost obligat

pârâtul Primarul municipiului Timișoara să soluționeze notificarea în

coordonatele art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu observarea și a art. 12 din

lege, respectiv să emită o nouă dispoziție motivată în baza art. 25 în

corelație cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, constatând că reclamanții

legitimează vocația la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de moștenitori ai

defunctului F.A.I.I., iar împrejurarea că în cartea funciară figurează ca

proprietar numitul F.A., fără vreo referire la celelalte două prenume ale

acestuia, nu poate fi reținută ca un impediment la constatarea calității de

persoane beneficiare ale dispozițiilor legii reparatorii a

reclamanților.

Pentru un alt imobil

al aceluiași F.A. pârâtul Primarul municipiului Timișoara a emis o dispoziție

favorabilă reclamanților, ca moștenitori ai acestuia. Cum pentru situații

identice nu se pot emite soluții diferite, trebuie să se procedeze similar în

speța de față.

Nu se mai

poate reține vreo aplicabilitate a prevederilor art. 1.4.B din H.G. nr.

498/2003, de vreme ce noile norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

reglementate de H.G. nr. 250/2007 dispun în art. 1.4.B că și în cazul preluării

cu plată a imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 preluarea este calificată

ca fiind abuzivă.

3.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă

nr. 90 R din 14 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara. Apelantul a fost obligat la 2500 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți.

În

considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că practica judiciară a

fost constantă în a considera că preluarea de către stat a imobilelor în baza

Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă, iar dispozițiile art. 1.4.B

din H.G. nr. 498/2003 au fost considerate nelegale întrucât adăugau la lege o

excepție pe care legea însăși nu o prevedea.

În mod corect

a reținut prima instanță că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

4.

Recursul

4.1. Motive

Primarul

municipiului Timișoara a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:

În mod greșit au

reținut ambele instanțe că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii ale Legii nr. 10/2001 întrucât solicitanții nu au făcut dovada

calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.

Cota de 24/48 din

imobilul situat în Timișoara, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu

de cumpărare de la numitul F.A. Prin Decizia nr. 87/1979 emisă în baza

Decretului nr. 223/1974 numitul F.A. a primit suma de 1407 lei, reprezentând

contravaloarea construcțiilor trecute în proprietatea statului.

Numele fostului

proprietar apare înscris în C.F. nr. 4617 Timișoara ca F.A. iar în certificatul

de calitate de moștenitor nr. 166 din 12 decembrie 2002 apare înscris ca

F.A.I.I. iar această neconcordanță nu a fost rectificată până la data

soluționării notificării.

Față de dispozițiile

art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003, preluarea cotei de 24/48 nu s-a făcut în mod

abuziv iar reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și

a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat până la data

soluționării notificării.

4.2.

Întâmpinarea

Intimații reclamanți

au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat,

cu cheltuieli de judecată.

4.3.

Analiza făcută de instanța de recurs

Recursul nu este întemeiat

pentru următoarele considerente:

Este

necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a

fost preluat de stat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, cu plată.

Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36,

ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit

acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot

constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile

provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe

care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.

Decretul nr.

223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcțiile

și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai

dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de

plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data

plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă

România. înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri,

plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr.

4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din

fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate

personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos

din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea

termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea

statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente

trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la

fondul funciar.

În aceste

condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale

enunțate.

Mai mult, anterior

adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2)

prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în

asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa,

art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de

a-și părăsi propria țară.

Așadar, faptul că s-a

plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că

preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispozițiile

decretului erau obligați să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite

de stat în mod discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber

consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecința încălcării unor principii

esențiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.

Trimiterea pe care o

face recurentul la norma înscrisă în H.G. nr. 498/2003 nu este de natură să

justifice punctul său de vedere în ce privește legalitatea titlului statului. H.G.

conține norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și are o forță

juridică inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată. Or, potrivit

art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv orice alte

imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia. În temeiul art. 6 alin. (1) fac parte din domeniul public

sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat

în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor

în vigoare la data preluării lor de către stat. Constituția din 1965 care

garanta proprietatea particulară a fost încălcată prin Decretul nr. 223/1974

care lipsea persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul liberei

circulații.

De altfel, prin noile

Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007 a fost modificat și art. I.4.B. Conform acestui text, cu privire la

Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri urmează a se

considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără

plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat

fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la

expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care

persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod

obligatoriu locuința sa către stat.

Față de cele ce

preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a

imobilului proprietatea intimaților nu sunt corecte și nu pot fundamenta

respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii enunțate în Legea nr.

10/2001.

Nu este

întemeiată nici critica privitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada

calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de

proprietate invocat doar în etapa administrativă de soluționare a notificării.

Conform art.

23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori,

după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum

și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz,

înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege, pot

fi depuse până la data soluționării notificării.

Expresia

„soluționarea notificării" trebuie înțeleasă în sensul că vizează

soluționarea acesteia în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea

persoanei juridice notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a

instanței de judecată.

Nicio prevedere a Legii nr.

10/2001 nu interzice completarea probatoriului în

etapa judiciară. A considera altfel, ar

însemna a aduce atingere principiului liberului

acces la justiție consacrat de art.

21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor

administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar

principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei

îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent,

este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de

trimitere a notificării.

În fine, prima instanța

a apreciat corect asupra neconcordanțelor privitoare la numele autorului

reclamanților, inclusiv în raport și de o altă de dispoziție emisă de același

pârât.

Având în vedere

cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurent

nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

În raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la cheltuieli de

judecată pentru etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva

deciziei civile nr. 90 R din 14 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

Obligă pe

recurent la 1800 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți S.P. și

S.A.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie

2008.