ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3834/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3834/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantele

K.B. și K.R. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Arad, solicitând

Tribunalului Arad pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 4901/2002,

anularea deciziei nr. 101 din 21 mai 2002 emisă de pârâtă în temeiul Legii

nr.10/2001, constatarea trecerii nelegale în proprietatea statului a imobilului

înscris în C.F. nr. 2761, 2762 și 2763 Aradul Nou, a nelegalității

intabulărilor făcute de pârâtă și a celorlalte operațiuni de carte funciară,

restituirea în natură a imobilelor și rectificarea cărților funciare prin

revenirea la situația anterioară.

Tribunalul

Arad, prin sentința civilă nr. 148 din 28 martie 2003 a respins cererea de

chemare în judecată, soluție menținută de Curtea de Apel Timișoara, potrivit

deciziei civile nr. 163 din 18 februarie 2004, prin care a fost respins ca

nefondat apelul reclamantelor.

Instanțele au

reținut că imobilul preluat de stat de la antecesorii reclamantelor este compus

din teren și construcții, construcții ce au fost demolate, construindu-se în

locul lor o cantină și un sediu administrativ, un bloc de locuințe, iar

terenurile unificate au fost transmise în administrarea fostei Stațiuni de

cercetări legumicole Aradul Nou și, ulterior, în proprietatea pârâtei,

societate constituită după reorganizarea stațiunii de cercetare. Restituirea în

natură nu este posibilă, întrucât imobilul a fost transformat, devenind un

imobil nou în raport cu cel preluat.

Recursul

declarat de reclamante împotriva deciziei instanței de apel a fost admis de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 10031 din 2 decembrie

2005, cu consecința casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, urmând ca aceasta să aibă în vedere concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză, cu privire la posibilitatea

restituirii în natură a unei părți din terenul expropriat, precum și faptul că

reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru

construcțiile existente la data preluării, cât și pentru terenul ce nu poate fi

restituit.

Dosarul a fost

reînregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 6142/59/2006, dată după care

a intervenit decesul reclamantei K.R., în locul căreia au fost introduși în

cauză moștenitorii săi legali.

În această

fază procesuală a fost admisă în principiu și cererea de intervenție accesorie

formulată de Asociația Cercetare Legumicolă Arad în interesul intimatei-pârâte.

Prin decizia

civilă nr. 289 din 31 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea; a

dispus anularea deciziei, obligarea pârâtei la restituirea în natură către

reclamanți a suprafeței de 1673 mp teren (individualizată în dispozitiv) și la

înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

documentației necesare acordării reclamanților de despăgubiri în echivalent

pentru terenul de 3073 mp ce nu poate fi restituit în natură și pentru

construcțiile distruse sau demolate după preluarea imobilului.

S-a dispus

rectificarea situației de C.F. corespunzător suprafeței de teren restituită în

natură.

Cererea de

intervenție accesorie în interesul pârâtei a fost respinsă.

Intimata SC S.

SA a fost obligată la 2800 lei cheltuieli de judecată în toate fazele

procesuale.

În ceea ce

privește fondul pretențiilor reclamanților, instanța a reținut următoarele:

Caracterul

abuziv al preluării imobilului rezultă din faptul exproprierii autorilor fără

ca în prealabil să li se fi plătit o justă și reală despăgubire, ceea ce

contravenea Constituției din acea vreme și art. 481 C. civ., situație ce se

încadrează în prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, nemaifiind

necesar a fi făcută de către instanță constatarea preluării abuzive, separat de

petitul de realizare a dreptului.

Din expertiza

topografică efectuată în cauză rezultă că din suprafața de 4746 mp deținută de

pârâtă este posibilă restituirea în natură a două parcele în suprafață totală

de 1673 mp (aspect menționat și în decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție), pentru restul de teren și construcțiile demolate, reclamanții fiind

îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile

Legii nr. 247/2005, lege de imediată aplicare.

Apărarea

intimatei-pârâte privind lipsa calității procesuale pasive, a fost respinsă cu

motivarea că aceasta este emitenta deciziei contestate, că este proprietara

imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, că acest cadru procesual a fost

irevocabil consacrat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu

a indicat în cauză un alt pârât, dispunând doar completarea probatoriului în

raport cu părțile deja nominalizate.

Împotriva

deciziei pronunțată de curtea de apel în rejudecarea cauzei, după casare cu

trimitere, au declarat recurs reclamanta K.B. și pârâta SC S. SA Arad.

Reclamanta

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

susținând că instanța „a greșit când a statuat că varianta obligării intimatei

doar la a trimite documentația la Comisia Centrală pentru stabilirea și

acordarea despăgubirilor ar fi impusă de prevederile Legii nr. 247/2005 care ar

fi de imediată aplicare”, întrucât legea dispune numai pentru viitor, Legea nr.

247/2005 nu conține nici o prevedere în sensul că ar fi de imediată aplicare,

situație în care litigiu rămâne guvernat de legea sub care a fost pornit, Legea

nr. 10/2001.

Arată

reclamanta că soluția care se impunea era aceea a obligării intimatei la plata

despăgubirilor datorate în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, despăgubiri deja stabilite prin probele administrate în

cauză și solicită în finalul cererii de recurs modificarea hotărârii recurate

în sensul obligării intimatei la plata integrală a despăgubirilor.

Recurenta-pârâtă

SC S. SA a invocat cazul de modificarea prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele motive:

- Soluționând

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța nu s-a

pronunțat cu privire la argumentele invocate în susținerea excepției, respectiv

incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, conform cărora în cazul

societăților comerciale integral privatizate măsurile reparatorii se stabilesc

doar prin echivalent, iar notificarea trebuie soluționată de către instituția

care a efectuat privatizare.

- Având în

vedere că expertiza tehnică efectuată în cauză a reținut două situații

contradictorii (inițial că nici o porțiune de teren nu poate fi restituită în

natură reclamantelor, apoi că este posibilă restituirea în natură a unor

parcele), instanța de apel a respins greșit cererea justificată de a se

solicita expertei tehnice care a efectuat raportul de expertiză să clarifice

aceste contradicții.

- Restituirea

în natură a unei părți din terenurile aflate în proprietatea pârâtei nu este

posibilă și nu pot fi luate în considerare concluziile expertei care s-a

contrazis flagrant, lucrarea sa fiind neconcludentă, impunându-se efectuarea

unei noi expertize de specialitate.

- Instanța nu

a stabilit cine trebuie să acorde despăgubirile pentru construcțiile demolate

și terenul nerestituibil în natură, rezumându-se doar la obligarea pârâtei la

înaintarea documentației către Comisia Centrală pentru stabilirea și acordarea

despăgubirilor.

- Cu privire

la cheltuielile de judecată, dacă acțiunea reclamantelor a fost admisă doar în

parte și cheltuielile de judecată trebuiau admise tot în parte.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea constată că ambele recursuri sunt

nefondate.

Susținerea

recurentei-reclamante, în sensul obligării pârâtei de a plăti despăgubirile,

este lipsită de temei legal.

În raportul

juridic dedus judecății, astfel cum este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege

specială de reparație derogatorie de la dreptul comun, unitatea deținătoare a

imobilului preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor

reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție (acordarea în compensație a

altor bunuri și servicii), inaplicabilă în cauză.

Conform art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură, în tot sau în

parte, nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluționarea

notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile

acordându-se de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub

forma titlurilor de despăgubire.

Nici anterior

modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii

prin echivalent (cu excepția compensării) nu erau achitate de unitatea

deținătoare, deciziile/dispozițiile cuprinzând oferta de despăgubiri sau

hotărârile judecătorești prin care se stabilea dreptul notificatorilor la

despăgubiri (în cazul deciziilor/dispozițiilor de respingere împotriva cărora

s-au formulat contestații admise în instanță) fiind înaintate către prefectură,

conform procedurii reglementate de art. 36-40 din actul normativ.

După

modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36-40 din legea

inițială și intrarea în vigoare a titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât

deciziile emise anterior sau hotărârile judecătorești pronunțate în urma

contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite, cât și

deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt

supuse aceleiași proceduri, urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de întreaga documentație aferentă (inclusiv

expertize judiciare sau extrajudiciare), în vederea evaluării finale și

emiterea titlurilor de despăgubire.

Recursul

declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

- Critica

referitoare la insuficienta motivare a soluției de respingere a excepției

lipsei calității procesuale pasive invocată în faza procesuală anterioară de

către pârâtă, inaplicabilă în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

deși este întemeiată nu poate conduce la soluția preconizată de recurentă,

casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea hotărârii, întrucât

soluția este corectă.

Sub acest

aspect, instanța de control judiciar va suplini parțial motivarea instanței

anterioare.

Potrivit

dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, obligația

de a se pronunța asupra cererii de restituire, prin decizie/dispoziție

motivată, revine unității deținătoare a imobilului preluat abuziv și care a

fost investită prin notificare de către persoana îndreptățită.

În sensul

Legii nr. 10/2001, art. 21 alin. (1) și (2), sunt unități deținătoare regiile

autonome, societățile sau companiile naționale ori societățile comerciale la

care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este

acționar ori asociat majoritar sau minoritar, în al căror patrimoniu era

evidențiat imobilul solicitat „la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Situația de

excepție invocată de recurentă în raport de prevederile art. 29 din Legea nr.

10/2001 [art. 27 alin. (1) în forma inițială a actului normativ] privește

exclusiv societățile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr.

10/2001, în condițiile în care, în sensul art. 21 alin. (1) și (2) din lege,

dacă statul era acționar sau asociat majoritar la societatea comercială în

patrimoniul căreia era inclus imobilul la data intrării în vigoare a actului

normativ analizat, entitatea obligată să soluționeze notificarea este acea

societate comercială în calitate de unitate deținătoare.

Este irelevant

faptul că recurenta-pârâtă a fost privatizată, în măsura în care privatizarea a

avut loc la 15 septembrie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

art. 21 din legea specială de reparație având și semnificația

indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări (prima

notificare a fost depusă la 2 mai 2001 și conform art. 22 alin. (4) este

opozabilă oricărei autorități de la data privatizării), consacrată expres de

pct. 20.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a legii și de art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată (normă interpretativă introdusă

prin Legea nr. 247/2005).

În concluzie,

în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci

prevederile art. 21 din actul normativ, motiv pentru care, alăturat

considerentelor prezentate de instanța anterioară se constată că pârâta SC S.

SA are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.

- Criticile

aduse raportului suplimentar de expertiză întocmit de expert B.F. și modului în

care instanța anterioară a evaluat probatoriul administrat, având în vedere și

îndrumările date de instanța de casare, nu vor face obiectul analizei instanței

de control judiciar, dat fiind că nu se indică dispoziția legală pretins

încălcată sau greșit aplicată pentru a se încadra în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte ce țin de

netemeinicia hotărârii, inadmisibile în recurs după abrogarea pct. 11 al art.

304 C. proc. civ.

- Motivul

referitor la faptul că instanța de apel nu a stabilit cine trebuie să acorde

despăgubirile pentru construcțiile demolate și partea de teren ce nu poate fi

restituită în natură este comun cu motivul de recurs formulat de reclamantă,

urmând a fi înlăturat în baza considerentelor deja expuse.

- Cheltuielile

de judecată efectuate de reclamantă în fazele procesuale anterioare au constat

în onorariile de expertiză și onorariile de avocat.

Cum,

efectuarea lucrărilor de specialitate s-a impus în cauza dedusă judecății ca

urmare a refuzului unității deținătoare de a analiza în faza administrativă a

procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001 fondul cererii de restituire în

natură a imobilului deținut de aceasta, admiterea în parte a acțiunii și

restituirea parțială a terenului, în limitele în care s-a stabilit prin

expertiză că această măsură reparatorie este posibilă, nu justifică reducerea

cheltuielilor de judecată constând în onorariile plătite de reclamanți pentru

lucrările de specialitate efectuate și ordonate de instanța de judecată.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (3), instanțele au dreptul să mărească sau să

reducă onorariile avocaților, dacă vor constata motivat că sunt nepotrivite,

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită, legiuitorul neimpunând ci

lăsând la latitudinea judecătorilor reducerea cheltuielilor reprezentate de

onorariile de avocat.

În atare

condiții, aprecierea instanței privind acordarea integrală a cheltuielilor de

judecată suportate de reclamanți nu contravine vreuneia din dispozițiile art.

274-277 C. proc. civ. pentru a atrage incidența cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru

considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta K.B. și pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 289 din

31 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2008.