ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2050/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov prin Primar, C.H.F.K., G.M.G. și G.I.R. , solicitând Tribunalului Brașov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 343/C/2004, ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 2280/2003 modificată și completată prin Dispoziția nr. 2701/2003, emisă de Municipiul Brașov prin Primar cu privire la restituirea în natură către pârâtul C.H. a terenului în suprafață de 8651,88 mp înscris în C.F.

32772 Brașov, nr. top 6803/2/1; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3745 din 1 decembrie 2003, încheiat între pârâții persoane fizice cu privire la terenul menționat; să dispună rectificarea înscrierilor din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților C. și G. și al restabilirii situației anterioare de carte funciară. Pârâții G.M.G. și G.I.R. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 9 din 10 aprilie 1996 încheiat între Municipiul Brașov și reclamantă cu privire la terenul în suprafață de 8651,99 mp și să se dispună rectificarea Cărții funciare, în sensul radierii de la foaia C a dreptului de concesiune al reclamantei.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 329/S din 16 octombrie 2006, a admis acțiunea principală cu consecința constatării nulității absolute a dispozițiilor de restituire în natură a terenului în litigiu, emise cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (restituirea în natură a privit un teren pe care s-au edificat în mod legal construcții autorizate și definitive, asupra cărora era înscris dreptul de proprietate al reclamantei, situație ce excludea posibilitatea restituirii în natură) și a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3745/2003 (s-a constatat că vânzătorul a dobândit dreptul său în virtutea unui titlu nul, dispoziția atacată, impunându-se aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit efectum nulitatea actului principal atrăgând și nulitatea actului subsecvent datorită lipsei obiectului actului juridic).

În temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța a dispus rectificarea C.F. 32772 Brașov, nr. top 6803/2/1, în sensul radierii drepturilor de proprietate înscris în favoarea pârâților persoane fizice. Tribunalul a admis și cererea reconvențională constatând nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 9 din 10 aprilie 1996 (cu motivarea de esență că la încheierea acestuia au fost nesocotite prevederile dispozițiilor art. 21 alin. (2) și ale dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991) și dispunând rectificarea aceleiași cărți funciare prin radierea dreptului de concesiune al reclamantei pârâte SC E. SA Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 68/Ap din 29 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamanta pârâtă și a schimbat în parte sentința, respingând cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți G.M.G.

și G.I.R. Apelul declarat de pârâtul C.H.K.F. și de pârâții reclamanți G. a fost respins ca nefondat. În argumentarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, instanța de apel a reținut următoarele: Conform cererii reconvenționale, pârâții G.M.G. și G.I.R. au solicitat constatarea nulității contractului de concesiune încheiat între reclamantă și Municipiul Brașov, întemeindu-și motivul de nulitate pe dispozițiile art. 39 și art. 53 alin. (1) și (3) din Legea nr. 219/2005. Fără a pune în discuția părților și fără a exista o precizare de acțiune cu privire la motivul de nulitate, prima instanță înlătură în mod legal aplicarea acestui act normativ, cu motivarea că legea civilă nu retroactivează, dar admite cererea și constată nulitatea în temeiul art. 21 și art. 29 din Legea nr. 69/1991, contrar prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Prima instanță a încălcat principiul disponibilității și principiul dreptului de apărare, pronunțându-se pe alt temei decât cel indicat de pârâții reclamanți. Critica apelanților pârâți privind inadmisibilitatea acțiunii principale a fost înlăturată de către instanța de apel, cu motivarea că ne aflăm în fața unei acțiuni în constatarea nulității absolute și nu a unei contestații, iar nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană interesată, reclamanta fiind concesionara terenului și proprietara construcțiilor edificate pe acesta.

Prima instanță a făcut corect interpretarea legală a situației juridice a imobilului, reținând că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă restituirea în natură, chiar dacă ne aflăm în fața unui imobil aflat sub incidența art. 2 lit. b). Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs comun apelantul pârât și apelanții pârâți reclamanți, indicând în petitul cererii de recurs cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea propriu-zisă a recursului, este prezentat pe larg și repetitiv istoricul cauzei, precum și situația de fapt susținută de către pârâți pe parcursul derulării procesului în etapele procesuale anterioare, expunere din cuprinsul căreia pot fi structurate următoarele critici: - Instanța de apel s-a rezumat la a menționa că s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii formulată de o terță persoană și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 „fără a mai trece prin filtrul gândirii acesteia această excepție (…) încât sub acest aspect hotărârea este nemotivată”. Deși este formulată ca o acțiune în constatarea nulității absolute, acțiunea tinde la anularea dispoziției, aspect care este considerat inadmisibil de către legiuitor, o terță persoană neputând ataca cu contestație această dispoziție ci eventual cu acțiune pe calea dreptului comun; or, din temeiul juridic menționat în acțiune rezultă că acesta îl constituie legea specială.

Dreptul de folosință cu care reclamanta încearcă să-și justifice interesul legitim în promovarea acțiunii, nu poate fi reținut de instanță decât încălcând un drept de proprietate consfințit de art. 480 C. civ. și garantat de Constituție și de Convenția europeană a drepturilor omului, legea specială fiind aprobată pentru a se soluționa în mod favorabil situația proprietarilor „abuzați” de regimul comunist, în cazul de față fiind aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a imobilelor revendicate. Reclamanta intimată „nu deține decât un drept de folosință, care nu-i justifică interesul în promovarea unei acțiuni care tinde la existența dreptului de proprietate, neavând legitimare procesuală.

- Referitor la decizia pronunțată în apel privind contractul de concesiune, aprecierile instanței sunt contrare dispozițiilor legale și cererii formulată, contractul de concesiune fiind încheiat în baza HCL nr. 49/1995 deși această hotărâre se referea la o altă persoană juridică, SC E.L. SA, prima concesionară a terenului căreia i s-a și eliberat certificatul de urbanism în vederea edificării construcțiilor. Susținerea instanței de apel în sensul că prima instanță a dispus constatarea nulității absolute a contractului de concesiune fără a se solicita de către pârâții reclamanți să se aibă în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu are suport real. Temeiul juridic al cererii reconvenționale l-a constituit Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 219/2005, în vigoare la momentul deciziei de restituire.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul nu este fondat, nefiind incidente în cauză cazurile de modificare invocate. - Instanța de apel a înlăturat motivat critica apelanților pârâți ce viza inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, reținând că ne aflăm în fața unei acțiuni în constatarea nulității absolute și nu a unei contestații împotriva dispoziției de restituire, iar nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană interesată, condiție îndeplinită în persoana reclamantei. Astfel, contrar afirmației recurenților, hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Referitor la soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii principale ce ar decurge din lipsa calității procesuale active a reclamantei de a contesta dispoziția de restituire în natură, s-au formulat și critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critici care, de asemenea, sunt neîntemeiate. Este adevărat că în interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a statuat că terțele persoane nu au calea contestației îndreptată împotriva dispoziției sau deciziei de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 24 (în prezent art. 26) din legea specială de reparație. Însă, în același timp, persoanelor care justifică un interes legitim nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, prin negarea dreptului (a calității procesuale) de a promova în instanță acțiune de drept comun privind constatarea nulității absolute a unor astfel de dispoziții care, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie titluri de proprietate, cu „forța probantă a unui înscris autentic”.

În acest context, calificarea dată de instanțele anterioare cererii principale de chemare în judecată, aceea de acțiune în constatarea nulității absolute a unui act juridic și nu de contestație, este corectă și se justifică și prin termenii în care această cerere a fost redactată. Astfel, cererea introductivă nu este intitulată contestație ci acțiune și nu este întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială a legii, în vigoare la data înregistrării acțiunii).

Nefiind vorba despre un act juridic civil ale cărui condiții esențiale de valabilitate să fie reglementate de prevederile art. 948-968 C. civ., ci de un act juridic „sui generis” întocmit în baza unei legi speciale, cauza, motivul nulității absolute nu se regăsește în dispozițiile Codului civil, fiind prevăzut de legea specială, în speță de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă în temeiul acțiunii ca normă de drept substanțial nesocotită de către emitentul dispoziției.

Reclamanta a demonstrat interesul legitim, născut și actual, direct și personal pentru demersul său în justiție, interes justificat prin dreptul de folosință a terenului decurgând din contractul de concesiune dar mai ales de dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate cu autorizație de construire (f. 195 și 196 dosar tribunal) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, drept de proprietate (înscris în cartea funciară anterior depunerii notificării nr. 20708 din 23 iulie 2001) contestat, negat de către recurenți inclusiv prin motivele de recurs formulate, în cuprinsul cărora afirmă lipsa interesului reclamantei cu motivarea că pentru construcțiile realizate pe terenul restituit conform legii speciale „contractul nu poate avea decât cel mult un drept de creanță și nu un drept de proprietate”.

Pe fondul cauzei, recurenții susțin legalitatea dispoziției de restituire în natură față de dispozițiile art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001. De principiu, prin art. 1, art. 7 și art. 9 din legea specială de reparație, legiuitorul a instituit regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, prevăzând însă și excepții de la această regulă, una din situațiile de excepție fiind reglementată în art. 10 alin. (2) din actul normativ. Cum în prezenta cauză, în raport cu probatoriul administrat, instanțele anterioare au stabilit că terenul în litigiu nu era restituit în natură, fiind ocupat de construcții noi, autorizate, edificate de către reclamantă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluția de admitere a acțiunii principale și de constatare a nulității absolute a dispoziției de restituire a fost adoptată în interpretarea și aplicarea corectă a legii.

- Referitor la cererea reconvențională, se afirmă de către titularii cererii de recurs că instanța de apel ar fi reținut nereal că aceștia nu ar fi solicitat constatarea nulității absolute a contractului de concesiune în baza dispozițiilor Legii nr. 50/1991. În realitate, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța a reținut că tocmai acesta a fost temeiul indicat în susținerea cererii reconvenționale (alăturat dispozițiilor Legii nr. 219/1998 inaplicabil contractului de concesiune încheiat la o dată anterioară, în anul 1996, întrucât legea civilă nu retroactivează). Potrivit art. 10 din Legea nr. 50/1991, terenurile aparținând domeniului privat al statului puteau fi concesionate prin licitație publică, pentru executarea de construcții, iar potrivit art. 11 nu puteau face obiectul concesiunii cele libere de construcții, aflate în administrarea consiliilor locale, care ar fi putut fi revendicate de către foștii proprietari.

Analizând aceste dispoziții legale, instanța de apel a reținut că potrivit extrasului de carte funciară aflat la dosarul cauzei, la data încheierii contractului de concesiune terenul era în proprietatea statului român ca urmare a naționalizării și nici un act normativ, în vigoare la acea dată nu făcea referire la restituirea unor astfel de imobile, concluzionând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 50/1991. În legătură cu această argumentare a soluției de respingere a cererii reconvenționale, recurenții nu au formulat nici o critică. Celelalte afirmații și susțineri făcute de recurenți în referire la contractul de concesiune nu constituie critici argumentate juridic în raport cu considerentele hotărârii judecătorești atacate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în cazurile de modificare indicate.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. La cererea intimatei reclamante, recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, stabilite de instanță la suma de 10.000 lei în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.H.K.F., G.M. și G.I.R. împotriva deciziei civile nr. 68/Ap din 29 mai 2007 a Curții de Apel Brașov. Obligă pe recurenți la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC E. SA cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2008.