ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2050/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2050/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC E. SA a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul Brașov prin Primar, C.H.F.K., G.M.G. și G.I.R. ,

solicitând Tribunalului Brașov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub

nr. 343/C/2004, ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea

absolută a Dispoziției nr. 2280/2003 modificată și completată prin Dispoziția

nr. 2701/2003, emisă de Municipiul Brașov prin Primar cu privire la restituirea

în natură către pârâtul C.H. a terenului în suprafață de 8651,88 mp înscris în

C.F. 32772 Brașov, nr. top 6803/2/1; să constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3745 din 1 decembrie

2003, încheiat între pârâții persoane fizice cu privire la terenul menționat;

să dispună rectificarea înscrierilor din cartea funciară, în sensul radierii

dreptului de proprietate al pârâților C. și G. și al restabilirii situației

anterioare de carte funciară.

Pârâții G.M.G. și G.I.R. au formulat

cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută

a contractului de concesiune nr. 9 din 10 aprilie 1996 încheiat între

Municipiul Brașov și reclamantă cu privire la terenul în suprafață de 8651,99

mp și să se dispună rectificarea Cărții funciare, în sensul radierii de la

foaia C a dreptului de concesiune al reclamantei.

Tribunalul Brașov, prin sentința

civilă nr. 329/S din 16 octombrie 2006, a admis acțiunea principală cu

consecința constatării nulității absolute a dispozițiilor de restituire în

natură a terenului în litigiu, emise cu încălcarea prevederilor art. 10 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (restituirea în natură a privit un teren pe

care s-au edificat în mod legal construcții autorizate și definitive, asupra

cărora era înscris dreptul de proprietate al reclamantei, situație ce excludea posibilitatea

restituirii în natură) și a constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3745/2003 (s-a constatat că vânzătorul a

dobândit dreptul său în virtutea unui titlu nul, dispoziția atacată,

impunându-se aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit efectum

nulitatea actului principal atrăgând și nulitatea actului subsecvent datorită

lipsei obiectului actului juridic).

În temeiul dispozițiilor art. 34

pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța a dispus rectificarea C.F.

32772 Brașov, nr. top 6803/2/1, în sensul radierii drepturilor de proprietate

înscris în favoarea pârâților persoane fizice.

Tribunalul a admis și cererea

reconvențională constatând nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.

9 din 10 aprilie 1996 (cu motivarea de esență că la încheierea acestuia au fost

nesocotite prevederile dispozițiilor art. 21 alin. (2) și ale dispozițiilor

art. 29 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991) și

dispunând rectificarea aceleiași cărți funciare prin radierea dreptului de

concesiune al reclamantei pârâte SC E. SA

Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 68/Ap din 29 mai

2007, a admis apelul declarat de reclamanta pârâtă și a schimbat în parte

sentința, respingând cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți

G.M.G. și G.I.R.

Apelul declarat de pârâtul C.H.K.F.

și de pârâții reclamanți G. a fost respins ca nefondat.

În argumentarea soluției de

respingere a cererii reconvenționale, instanța de apel a reținut următoarele:

Conform cererii reconvenționale,

pârâții G.M.G. și G.I.R. au solicitat constatarea nulității contractului de

concesiune încheiat între reclamantă și Municipiul Brașov, întemeindu-și

motivul de nulitate pe dispozițiile art. 39 și art. 53 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 219/2005. Fără a pune în discuția părților și fără a exista o

precizare de acțiune cu privire la motivul de nulitate, prima instanță înlătură

în mod legal aplicarea acestui act normativ, cu motivarea că legea civilă nu

retroactivează, dar admite cererea și constată nulitatea în temeiul art. 21 și

art. 29 din Legea nr. 69/1991, contrar prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Prima instanță a încălcat principiul disponibilității și principiul

dreptului de apărare, pronunțându-se pe alt temei decât cel indicat de pârâții

reclamanți.

Critica apelanților pârâți privind

inadmisibilitatea acțiunii principale a fost înlăturată de către instanța de

apel, cu motivarea că ne aflăm în fața unei acțiuni în constatarea nulității

absolute și nu a unei contestații, iar nulitatea absolută poate fi solicitată

de orice persoană interesată, reclamanta fiind concesionara terenului și

proprietara construcțiilor edificate pe acesta.

Prima instanță a făcut corect

interpretarea legală a situației juridice a imobilului, reținând că sunt

incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

nefiind posibilă restituirea în natură, chiar dacă ne aflăm în fața unui imobil

aflat sub incidența art. 2 lit. b).

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs comun apelantul pârât și apelanții pârâți reclamanți,

indicând în petitul cererii de recurs cazurile de modificare prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea propriu-zisă a

recursului, este prezentat pe larg și repetitiv istoricul cauzei, precum și

situația de fapt susținută de către pârâți pe parcursul derulării procesului în

etapele procesuale anterioare, expunere din cuprinsul căreia pot fi structurate

următoarele critici:

- Instanța de apel s-a rezumat la a

menționa că s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii formulată de o terță

persoană și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 „fără a mai trece prin

filtrul gândirii acesteia această excepție (…) încât sub acest aspect hotărârea

este nemotivată”.

Deși este formulată ca o acțiune în

constatarea nulității absolute, acțiunea tinde la anularea dispoziției, aspect

care este considerat inadmisibil de către legiuitor, o terță persoană neputând

ataca cu contestație această dispoziție ci eventual cu acțiune pe calea

dreptului comun; or, din temeiul juridic menționat în acțiune rezultă că acesta

îl constituie legea specială.

Dreptul de folosință cu care

reclamanta încearcă să-și justifice interesul legitim în promovarea acțiunii,

nu poate fi reținut de instanță decât încălcând un drept de proprietate

consfințit de art. 480 C. civ. și garantat de Constituție și de Convenția

europeană a drepturilor omului, legea specială fiind aprobată pentru a se

soluționa în mod favorabil situația proprietarilor „abuzați” de regimul

comunist, în cazul de față fiind aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr.

10/2001 care prevăd restituirea în natură a imobilelor revendicate.

Reclamanta intimată „nu deține decât

un drept de folosință, care nu-i justifică interesul în promovarea unei acțiuni

care tinde la existența dreptului de proprietate, neavând legitimare

procesuală.

- Referitor la decizia pronunțată în

apel privind contractul de concesiune, aprecierile instanței sunt contrare dispozițiilor

legale și cererii formulată, contractul de concesiune fiind încheiat în baza

HCL nr. 49/1995 deși această hotărâre se referea la o altă persoană juridică,

SC E.L. SA, prima concesionară a terenului căreia i s-a și eliberat

certificatul de urbanism în vederea edificării construcțiilor.

Susținerea instanței de apel în

sensul că prima instanță a dispus constatarea nulității absolute a contractului

de concesiune fără a se solicita de către pârâții reclamanți să se aibă în

vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu are suport real. Temeiul juridic al

cererii reconvenționale l-a constituit Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 219/2005,

în vigoare la momentul deciziei de restituire.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea constată că recursul nu este fondat, nefiind incidente în

cauză cazurile de modificare invocate.

- Instanța de apel a înlăturat

motivat critica apelanților pârâți ce viza inadmisibilitatea acțiunii

reclamantei, reținând că ne aflăm în fața unei acțiuni în constatarea nulității

absolute și nu a unei contestații împotriva dispoziției de restituire, iar

nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană interesată, condiție

îndeplinită în persoana reclamantei.

Astfel, contrar afirmației

recurenților, hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind

aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la soluția de respingere a

excepției inadmisibilității acțiunii principale ce ar decurge din lipsa

calității procesuale active a reclamantei de a contesta dispoziția de

restituire în natură, s-au formulat și critici întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., critici care, de asemenea, sunt neîntemeiate.

Este adevărat că în interpretarea

sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a statuat că terțele

persoane nu au calea contestației îndreptată împotriva dispoziției sau deciziei

de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 24

(în prezent art. 26) din legea specială de reparație.

Însă, în același timp, persoanelor

care justifică un interes legitim nu li se poate îngrădi accesul liber la

justiție consacrat de art. 21 din Constituție, prin negarea dreptului (a

calității procesuale) de a promova în instanță acțiune de drept comun privind

constatarea nulității absolute a unor astfel de dispoziții care, conform

prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie

titluri de proprietate, cu „forța probantă a unui înscris autentic”.

În acest context, calificarea dată

de instanțele anterioare cererii principale de chemare în judecată, aceea de

acțiune în constatarea nulității absolute a unui act juridic și nu de

contestație, este corectă și se justifică și prin termenii în care această

cerere a fost redactată.

Astfel, cererea introductivă nu este

intitulată contestație ci acțiune și nu este întemeiată pe dispozițiile art. 24

din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială a legii, în vigoare la data

înregistrării acțiunii).

Nefiind vorba despre un act juridic

civil ale cărui condiții esențiale de valabilitate să fie reglementate de

prevederile art. 948-968 C. civ., ci de un act juridic „sui generis” întocmit

în baza unei legi speciale, cauza, motivul nulității absolute nu se regăsește

în dispozițiile Codului civil, fiind prevăzut de legea specială, în speță de

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă în

temeiul acțiunii ca normă de drept substanțial nesocotită de către emitentul dispoziției.

Reclamanta a demonstrat interesul

legitim, născut și actual, direct și personal pentru demersul său în justiție,

interes justificat prin dreptul de folosință a terenului decurgând din

contractul de concesiune dar mai ales de dreptul de proprietate asupra

construcțiilor edificate cu autorizație de construire (f. 195 și 196 dosar

tribunal) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, drept de

proprietate (înscris în cartea funciară anterior depunerii notificării nr.

20708 din 23 iulie 2001) contestat, negat de către recurenți inclusiv prin

motivele de recurs formulate, în cuprinsul cărora afirmă lipsa interesului

reclamantei cu motivarea că pentru construcțiile realizate pe terenul restituit

conform legii speciale „contractul nu poate avea decât cel mult un drept de

creanță și nu un drept de proprietate”.

Pe fondul cauzei, recurenții susțin

legalitatea dispoziției de restituire în natură față de dispozițiile art. 7 și

art. 9 din Legea nr. 10/2001.

De principiu, prin art. 1, art. 7 și

art. 9 din legea specială de reparație, legiuitorul a instituit regula

restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, prevăzând însă și

excepții de la această regulă, una din situațiile de excepție fiind

reglementată în art. 10 alin. (2) din actul normativ.

Cum în prezenta cauză, în raport cu

probatoriul administrat, instanțele anterioare au stabilit că terenul în

litigiu nu era restituit în natură, fiind ocupat de construcții noi,

autorizate, edificate de către reclamantă anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, soluția de admitere a acțiunii principale și de constatare a

nulității absolute a dispoziției de restituire a fost adoptată în interpretarea

și aplicarea corectă a legii.

- Referitor la cererea

reconvențională, se afirmă de către titularii cererii de recurs că instanța de

apel ar fi reținut nereal că aceștia nu ar fi solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de concesiune în baza dispozițiilor Legii nr. 50/1991.

În realitate, potrivit

considerentelor deciziei recurate, instanța a reținut că tocmai acesta a fost

temeiul indicat în susținerea cererii reconvenționale (alăturat dispozițiilor

Legii nr. 219/1998 inaplicabil contractului de concesiune încheiat la o dată

anterioară, în anul 1996, întrucât legea civilă nu retroactivează).

Potrivit art. 10 din Legea nr.

50/1991, terenurile aparținând domeniului privat al statului puteau fi

concesionate prin licitație publică, pentru executarea de construcții, iar

potrivit art. 11 nu puteau face obiectul concesiunii cele libere de construcții,

aflate în administrarea consiliilor locale, care ar fi putut fi revendicate de

către foștii proprietari.

Analizând aceste dispoziții legale,

instanța de apel a reținut că potrivit extrasului de carte funciară aflat la

dosarul cauzei, la data încheierii contractului de concesiune terenul era în

proprietatea statului român ca urmare a naționalizării și nici un act normativ,

în vigoare la acea dată nu făcea referire la restituirea unor astfel de

imobile, concluzionând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr.

50/1991.

În legătură cu această argumentare a

soluției de respingere a cererii reconvenționale, recurenții nu au formulat

nici o critică.

Celelalte afirmații și susțineri

făcute de recurenți în referire la contractul de concesiune nu constituie

critici argumentate juridic în raport cu considerentele hotărârii judecătorești

atacate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în cazurile de modificare

indicate.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

La cererea intimatei reclamante,

recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, stabilite de

instanță la suma de 10.000 lei în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâții

C.H.K.F., G.M. și G.I.R. împotriva deciziei civile nr. 68/Ap din 29 mai 2007

a Curții de Apel Brașov.

Obligă pe recurenți la plata sumei de

10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC E. SA cu

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2008.