ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8233/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8233/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 250/c din

10 aprilie 2006, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanții

C.F., T.D.M. și G.A., prin mandatar C.N., în contradictoriu cu pârâtele

Primăria comunei Șuncuiuș, județul Bihor și F. Bihor și a dispus continuarea

procedurii privind acordarea de despăgubiri și înaintarea dosarelor la Comisia

Centrală, de către ambele pârâte, privind imobilele preluate abuziv, înscrise

în C.F. 2297 Vadu Crișului și C.F. 2657 Vadu Crișului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că reclamantele au formulat notificare pentru imobilele

înscrise în C.F. 2297 și C.F. 2657 Vadu Crișului, iar Primarul comunei

Șuncuiuș, prin dispoziția nr. 238 din 30 octombrie 2001, a propus acordarea de

despăgubiri bănești numitei C.F., în sumă de 92.000.000 lei, pentru imobilele

cuprinse în C.F. 2297.

Pentru imobilele casă și curte, în suprafață de 942 mp, înscrise în C.F.

2297, cu nr.top. 2051 (395 mp) și nr.top. 2053/7 (547mp) unde sunt amplasate

complexul comercial și brutăria care aparțin de I. și F. Bihor, precum și

pentru terenul în suprafață de 324 mp înscris la nr.top. 2053/8, pe care este

construit drumul județean 108/1 și terenul în suprafață de 504 mp înscris la

nr.top. 2053/9 pe care sunt liniile de cale ferată care aparțin de Regionala

C.F. Cluj, petenta C.F. a solicitat despăgubiri bănești prin cererea nr. 978

din 3 aprilie 2001.

Primarul comunei Șuncuiuș, prin

dispoziția nr. 5 din 3 ianuarie 2002 a revocat dispoziția nr. 238 din 30

octombrie 2001, cu motivarea că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 36

din Legea nr. 10/2001, deoarece Primăria comunei Șuncuiuș nu administrează nici

clădirea și nici terenul înscrise în C.F. 2297, administrarea acestor clădiri

fiind făcută de F. Bihor, care a folosit clădirea, iar după demolare a

construit pe teren un nou complex comercial.

S-a mai reținut, că prin decizia nr.

41 din 31 ianuarie 1972, Consiliul popular al județului Bihor a dezmembrat

terenul înscris în C.F. Vadu Crișului cu nr.top. 2053/1 în suprafață de 4305 mp,

astfel: nr.top. 2053/7 în suprafață de 2219 mp; nr. top. 2053/8 în suprafață de

324 mp; nr.top. 2053/9 în suprafață de 504 mp și nr.top. 2053/6 în suprafață de

1258 mp.

Terenurile înscrise în C.F. 2297 sub

nr. top. 2051 (1158 mp) și parcela cu nr. top. 2053/7 (2219 mp) au fost

transmise fără plată C.C. Șuncuiuș, în vederea construirii unei brutării, iar

F. a depus la dosar actele care atestă edificarea construcțiilor, mai puțin

autorizația de construire pe care nu o mai deține și autorizația de demolare a

vechii construcții.

În baza Legii nr. 10/2001 au fost

notificate ambele pârâte. Potrivit deciziei de dezmembrare, suprafețele de

teren pe care sunt construite drumul județean și calea ferată aparțin

domeniului public, iar suprafețele de teren înscrise la nr. top. 2053/7 și 2051

sunt în administrarea F. Bihor.

Față de modificările aduse Legii nr.

10/2001, Primarul comunei Șuncuiuș și F. Bihor, în calitate de unități

deținătoare ale imobilelor, trebuie să continue procedura de acordare de

despăgubiri și să înainteze propunerile Comisiei Centrale, conform art. 16 din

Legea nr. 247/2005.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

civilă nr. 140/A din 20 septembrie 2006, a respins apelurile declarate de

reclamanți și de pârâta F. împotriva acestei sentințe, reținând, în esență, că

imobilele care fac obiectul pricinii sunt înscrise în C.F. 2297 Vadu Crișului,

nr. top. 2051 (casă în Orosztelec demolată și suprafața de 395 mp teren ocupată

în prezent de Complexul comercial proprietatea pârâtei F. Bihor) și C.F. 2657;

nr.top. 2053/7 (547 mp teren ocupat de Complexul comercial edificat de pârâta

F. Bihor), nr. top. 2053/8 (324 mp teren ocupat de drumul județean 108/1) și

nr. top. 2053/9 (504 mp teren ocupat de calea ferată).

Conform Legii nr. 10/2001,

reclamanții s-au adresat cu notificări ambelor pârâte, solicitând acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru construcția demolată, cât și

pentru teren, iar pârâtele, care nu au contestat calitatea acestora de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, nu au emis dispoziții conform acestei legi.

Pârâta F. a comunicat reclamanților, cu adresa nr. 1147 din 23 mai 2001, că

imobilele au fost preluate de stat și nu de cooperație, iar pârâta Primăria

Șuncuiuș a emis inițial dispoziția din 30 octombrie 2001, care ulterior a fost

revocată.

S-a mai reținut, că reclamanții au

solicitat despăgubiri bănești, însă Legea nr. 247/2005 prevede o procedură

specială pentru acordarea de despăgubiri, iar prima instanță corect a obligat

pârâtele să continue procedura pentru acordarea de despăgubiri.

De aceea, criticile care privesc

nestabilirea de către instanțe a cuantumului despăgubirilor, cui incumbă

obligația de plată și pentru care imobile se continuă procedura sunt

neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții și pârâta F. Bihor. Recursul declarat de reclamanți

privește și sentința pronunțată de tribunal.

Reclamanții, invocând art. 304 pct.

6, 7 și 9 C. proc. civ., au arătat, în esență, că prin notificare au solicitat

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru construcția

demolată, cât și pentru teren, iar prin menținerea în totalitate a sentinței

apelate s-au rezolvat capete de cerere care nu fuseseră formulate prin cererea

de chemare în judecată.

S-a mai arătat, că argumentele

consemnate în hotărârea atacată sunt contradictorii, deoarece greșit s-a

reținut că s-a solicitat acordarea de despăgubiri bănești atât prin notificare,

cât și prin acțiune, deși au fost solicitate măsuri reparatorii prin

echivalent.

Recurenții reclamanți au mai susținut

că în mod greșit s-a reținut că, față de prevederile art. 16 din Legea nr.

247/2005, soluția pronunțată de tribunal este legală, deși aceste dispoziții nu

sunt aplicabile în cauză, pentru că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, dispune „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul

acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea

acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Or, în prezenta cauză acțiunea era

în curs de judecată, nu s-a renunțat la judecată și nici nu s-a cerut

suspendarea judecății, iar pârâtele au dat dovadă de rea credință.

În cauză sunt aplicabile prevederile

art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, pentru că în expertiza tehnică se

precizează că imobilul (construcție) a fost demolat.

Se mai arată, că art. 1 alin. (2) și

(3) și art. 10 alin. (10) prevăd faptul că „măsurile reparatorii prin

echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri …. cu acordul persoanei

îndreptățite”.

Pârâta F. Bihor, fără să invoce

vreun motiv de recurs, a arătat că în mod greșit s-a reținut de către instanța

de apel că tribunalul a soluționat implicit excepțiile tardivității și

inadmisibilității cererii, deși asupra acestor excepții prima instanță nu s-a

pronunțat.

Recurenta susține aceste excepții și

arată că, potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, decizia de

respingere a notificării poate fi atacată în termen de 30 de zile de la data

comunicării și, pentru că notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată,

iar soluția a fost comunicată prin adresa nr. 1147 din 23 mai 2001, termenul de

30 de zile curgea de la data comunicării acestei soluții.

A arătat recurenta, că adresa nr.

1465 din 3 iulie 2001 nu conține decizia de soluționare a notificării, fiind o

simplă adresă de corespondență cu mandatarul reclamanților, iar reclamanții,

care prin acțiune au solicitat despăgubiri bănești, nu au folosit procedura

prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că

în mod greșit a fost admisă acțiunea și în contradictoriu cu aceasta. Acțiunea

vizează terenuri aflate în administrarea ambelor pârâte și chiar de terțe

persoane care nu au fost părți în proces, iar instanța nu a arătat care sunt

parcelele de teren pentru care fiecare pârâtă trebuie să continue procedura de

acordare de despăgubiri.

Deși expertiza tehnică are mai multe

variante privind valorile imobilelor, instanțele nu au stabilit care este

varianta reală, proba testimonială a fost respinsă, iar preluarea imobilelor de

la foștii proprietari a fost făcută de stat, de la care bunurile au fost apoi

preluate de F.

Recurenta a arătat că varianta

reclamanților privind caracteristicile tehnice ale casei nu se confirmă, că

expertul concluzionează că imobilul demolat în anul 1986 nu este același cu cel

menționat pe harta cadastrală, planșa 23 Vad, elaborată în anul 1984 și că

singura variantă pe care instanța trebuie să o aibă în vedere la stabilirea

măsurilor reparatorii este cea a pârâtei. Măsurile reparatorii nu pot fi

acordate de recurentă, pentru că preluarea imobilului s-a făcut de către stat,

iar dacă se reține că are această obligație trebuie avută în vedere valoarea de

circulație a imobilului „casă din Orosztelec” privit ca spațiu de locuit,

actualizată în varianta pârâtei, raportat la momentul preluării de către

cooperație în anul 1971 (104.300.000 ROL). În privința terenului care este

proprietatea statului, recurenta nu poate fi obligată la despăgubiri, pentru că

aceasta nu poate dispune de un bun care nu îi aparține.

Pentru considerentele la care ne vom

referi în continuare se va respinge recursul declarat de reclamanți și va fi

admis recursul declarat de pârâta F. Bihor.

Prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., invocate de recurenții-reclamanți, nu sunt incidente în cauză, deoarece

prin păstrarea sentinței primei instanțe, instanța de apel nu a acordat ceea ce

nu s-a cerut.

În notificările adresate pârâtelor

nu se arată în mod expres care sunt măsurile reparatorii solicitate, însă în

acțiunea înregistrată la Tribunalul Bihor, la data de 27 iulie 2001,

recurenții-reclamanți au precizat că solicită ca pârâtele să fie obligate „la

măsuri reparatorii prin echivalent sau prin despăgubiri bănești.”

Prima instanță, constatând existența

dreptului reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, prin sentința

pronunțată după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 a aplicat

dispozițiile art. 16 din această lege, cu privire la procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor.

Decizia atacată cuprinde motivele pe

care se sprijină soluția respingerii apelului declarat de reclamanți, iar

reținerea de către instanța de apel că au fost solicitate despăgubiri bănești

atât prin notificare, cât și prin acțiune nu constituie temei pentru

modificarea hotărârii, deoarece soluția pronunțată nu a fost determinată de

măsurile reparatorii solicitate prin notificare.

În speță, nu sunt incidente nici

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 16 din Legea nr.

247/2005 au fost aplicate corect prin sentința tribunalului, păstrată prin

decizia instanței de apel.

Potrivit acestui text, în vigoare la

data pronunțării sentinței, notificările care nu au fost soluționate până la

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de

acordare a despăgubirilor.

Cum, în speță, notificările nu au

fost soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

pârâtele nu puteau fi obligate să acorde măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 26 din Legea nr.

10/2001, republicată, deținătorul imobilului propune acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar procedura după

care se acordă aceste despăgubiri este prevăzută în capitolul V din Legea nr.

247/2005.

Articolul 46 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 nu se aplică acțiunilor întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 în

curs de judecată la data modificării acestei legi prin Legea nr. 247/2005.

Prevederile acestui text (care nu a

fost modificat prin Legea nr. 247/2005) sunt aplicabile în cazul acțiunilor în

curs de judecată la data de 14 februarie 2001, prin care se urmărește

redobândirea imobilului preluat abuziv.

Recurenții au invocat și prevederile

art. 18 lit. b din Legea nr. 10/2001.

Textul privește dreptul la măsuri

reparatorii, care se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul nu mai

exista la data intrării în vigoare a legii, însă procedura stabilirii măsurilor

reparatorii este cea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005, iar, în

cauză, prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată, a fost

recunoscută existența dreptului acestora la măsuri reparatorii.

Recurenții-reclamanți au citat

parțial art. 1 alin. (2) și (3) și art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001,

fără să precizeze ce solicită față de prevederile textelor menționate.

Recurenta-pârâtă F. Bihor a susținut

că tribunalul nu s-a pronunțat asupra excepțiilor tardivității și

inadmisibilității și că instanța de apel a reținut greșit că prima instanță s-a

pronunțat implicit, însă omisiunea instanței de a se pronunța în mod expres

asupra mijloacelor de apărare nu constituie motiv de recurs, deoarece art. 304

pct. 10 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. I pct. 111

1

din

O.U.G. nr. 138/2000.

Aceste excepții, reinvocate prin

declarația de recurs, nu sunt întemeiate.

Excepția tardivității nu este

întemeiată, pentru că recurenta nu a soluționat notificarea printr-o decizie,

așa cum dispune art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Înscrisul având nr. 1147 din 23 mai

2001 este o adresă prin care se comunică recurentei-reclamante C.F. faptul că

ar trebui să se adreseze prefecturii, potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr.

10/2001; că terenul a fost primit pentru edificarea unor construcții noi; că

edificarea construcțiilor a fost făcută cu toate autorizațiile și evidențele;

că nu există elemente privind demolarea construcției de către cooperație și că

nu se poate da curs notificării.

Faptul că această adresă ar conține

decizia Biroului Executiv al F. este comunicat mandatarului reclamanților cu

adresa nr. 1465 din 3 iulie 2001, iar această comunicare a determinat

formularea acțiunii la data de 27 iulie 2001.

Este neîntemeiată și excepția

inadmisibilității, invocată de recurenta-pârâtă F. Bihor. Aceasta a susținut că

s-au cerut despăgubiri bănești fără să se parcurgă procedura prealabilă cu

prefectura, însă prin acțiune s-au cerut măsuri reparatorii prin echivalent sau

prin despăgubiri bănești, iar prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia

atacată, s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubirile ce se acordă în

condițiile Legii nr. 247/2005.

De asemenea, este neîntemeiată

susținerea recurentei că nu are calitate procesuală, deoarece, față de

prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta are calitate de

unitate deținătoare pentru suprafețele de teren pe care sunt amplasate

construcțiile proprietatea sa.

În sensul textului menționat, prin

„unitate deținătoare” se înțelege orice persoană juridică care deține, cu orice

titlu, imobilele preluate abuziv în condițiile prevăzute de art. 2 din lege,

însă obligația recurentei-pârâte există numai pentru imobilele deținute efectiv

de către aceasta.

De aceea, este întemeiată susținerea

recurentei că trebuiau menționate parcelele de teren pentru care fiecare pârâtă

are obligația continuării procedurii de acordare de despăgubiri.

În litigiile având ca obiect

acordarea de măsuri reparatorii raportul juridic se stabilește între

notificator și unitatea notificată, iar dacă sunt mai multe unități notificate,

obligația fiecărei unități există numai pentru imobilele pe care le deține.

Prin sentința primei instanțe,

păstrată prin decizia atacată, au fost obligate ambele pârâte să continue

procedura pentru acordarea de despăgubiri fără să se stabilească pentru care

parcele de teren trebuie să continue procedura fiecare dintre pârâte și căreia

dintre ele îi revine obligația în privința construcțiilor demolate.

Potrivit susținerilor reclamanților

și constatărilor expertului, recurenta-pârâtă deține suprafața de 942 mp teren

(395 mp + 547 mp), pe care sunt amplasate Complexul comercial și brutăria,

edificate de UJCC - F. Bihor.

Restul terenului care face obiectul

pricinii, în suprafață de 828 mp, ocupat de calea ferată și amenajat ca drum,

nu este deținut de recurenta-pârâtă, iar în privința construcțiilor demolate,

potrivit art. 32 din Legea nr. 10/2001, notificarea se soluționează de primarul

unității administrative în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul și nu de

către recurentă.

Criticile formulate de

recurenta-pârâtă care privesc modul de evaluare a construcțiilor nu sunt

întemeiate, pentru că prin sentința tribunalului nu a fost stabilită valoarea

imobilelor, iar pentru construcții obligația soluționării notificării nu

aparține recurentei.

Pentru considerentele expuse,

potrivit art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta

F. Bihor va fi admis, iar decizia atacată va fi casată în parte.

Va fi admis apelul declarat de

pârâta F. Bihor și va fi schimbată în parte sentința apelată, în sensul că

această pârâtă va fi obligată să continue procedura și să înainteze dosarul

Comisiei Centrale pentru terenul în suprafață de 942 mp ocupat de complexul

comercial și brutărie, iar pârâta Primăria comunei Șuncuiuș, care nu a exercitat

căile de atac, pentru celelalte imobile.

Recursul declarat de reclamanți va

fi respins și vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

F. Bihor împotriva deciziei civile nr. 140 A din 20 septembrie 2006 a Curții de

Apel Oradea, pe care o casează în parte.

Admite apelul declarat de F. Bihor

împotriva sentinței civile nr. 250 C din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor,

pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă această pârâtă să continue

procedura pentru acordarea de despăgubiri și să înainteze dosarul Comisiei

Centrale pentru terenul în suprafață de 942 mp ocupat de complexul comercial și

brutărie, iar pe pârâta Primăria comunei Șuncuiuș, pentru celelalte imobile.

Respinge recursul declarat de

reclamanții C.F., G.A. și T.D.M. împotriva aceleiași decizii și a sentinței

civile nr. 250 C din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie

2007.