ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1180/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 20 din 19 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 265/2005, Curtea de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M., U.C.E.C.O.M., a soluționat acțiunea privind pe reclamantul C.D. și pe pârâta C.M.

Progresul din Drobeta Turnu Severin; a respins, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale indexate, majorate și reactualizate pentru perioada 1 noiembrie 2000-11 noiembrie 2003 și a unei despăgubiri egală cu ajutorul de șomaj de care nu a beneficiat din culpa pârâtei și pe cel privind obligarea pârâtei la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantului pe perioada 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003, și a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind plata daunelor interese pentru întârzierea plății drepturilor salariale, de 4 milioane ROL pe zi de întârziere, începând cu a 16-a zi de la comunicarea sentinței.

În baza art. 364 C. proc. civ., reclamantul a formulat acțiunea în anulare împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru următoarele aspecte : Cu privire la primul petit, reclamantul a arătat că tribunalul arbitral nu a înțeles că în cauză este vorba despre plata unor despăgubiri egale cu cuantumul drepturilor salariale de care a fost lipsit în perioada 1 mai 2000-8 oct. 2002 și în continuare, până la data la care s-a dispus anularea deciziei nr. 85/2000. Din sentința civilă nr. 1136/2003, rezultă că abia la termenul din 8 decembrie 2002, acesta a luat cunoștință de existența deciziei nr. 69 din 20 decembrie 2000, ocazie cu care a și contestat-o, iar anularea ei a fost dispusă la 23 octombrie 2003. Potrivit art. 134 din vechiul Cod al Muncii, art. 75 din Codul Muncii/2003, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării, ceea ce înseamnă că până la acea dată contractul de muncă este în ființă și produce efecte între părți.

Cum, în cauză, decizia de concediere i s-a comunicat după aproape 2 ani de la emitere, se înțelege că pentru această perioadă pârâta datorează despăgubiri. Este lipsit de relevanță faptul că prin sentința civilă nr. 1136/2003, nu s-a dispus reintegrarea reclamantului și că din această cauză nu ar mai fi existat vreun raport de muncă, pentru că în speță este vorba de momentul comunicării deciziei, care este cel până la care s-a menținut raportul de muncă între părți. Nici decizia nr. 59 din 1 ianuarie 2000 nu i-a fost comunicată în termen, ci abia la 11 noiembrie 2003, astfel că și din punctul de vedere al comunicării acesteia, reclamantul arată că este îndreptățit la despăgubiri pentru intervalul 1 noiembrie 2000-11 noiembrie 2003, ce urmează a fi actualizate până la data plății efective, iar soluționarea petitului privind înscrierea în carnetul de muncă a perioadei 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003 depinde de soluționarea primului capăt de cerere.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, s-a arătat că, greșit s-a reținut că reclamantul ar fi solicitat pârâtei acordarea îndemnizației de șomaj, fiind cunoscut faptul că nu angajatorul plătește aceste drepturi. În realitate, au fost solicitate despăgubiri în cuantum egal cu ajutorul de șomaj la care reclamantul ar fi avut dreptul, dacă i s-ar fi comunicat decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 59/2000. Potrivit art. 111 Codul Muncii/1972, în vigoare la acea dată, angajatorul era obligat să despăgubească salariatul care a suferit din culpa unității un prejudiciu în legătură cu serviciul. Mai mult, pârâta nu s-a conformat nici sentinței civile nr. 1136/2003 și nici deciziei nr. 1425/2004 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a constatat că de dreptul la ajutorul de șomaj putea să beneficieze începând cu data de la care Tribunalul Mehedinți a constatat că desfacerea contractului de muncă a avut loc în baza art. 130 lit. a) Codul Muncii.

Arată reclamantul că, aceste despăgubiri au fost solicitate pentru că din culpa pârâtei acesta a fost înlăturat din muncă printr-o decizie anulată de instanță și tot din culpa ei nu i-au fost comunicate deciziile de concediere în termenul legal de 5 zile, prevăzut de art. 134 alin. (2) din Codul Muncii/1972, ci au o întârziere de aproape doi ani.

Tot din vina pârâtei, rectificările din carnetul de muncă dispuse de instanță au fost operate, după multe insistențe, abia la 15 martie 2005. Prin decizia nr. 2929/R din 18 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare, formulată de reclamantul C.D., împotriva sentinței nr. 20 din 19 ianuarie 2006 a Curții de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M., U.C.E.C.O.M., reținând, în esență, următoarele : Referitor la primul motiv al căii de atac exercitate, s-a arătat că petentul-reclamant nu este îndreptățit la a i se plăti despăgubirile solicitate prin primul capăt de cerere dedus judecății instanței arbitrale, despăgubiri egale cu valoarea drepturilor salariale indexate, majorate și reactualizate de care a fost lipsit în perioada 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003, întrucât nu sunt întrunite nici condițiile impuse de vechiul cod al muncii (Legea nr. 10/1972), pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat, în vigoare la data la care a fost concediat petentul reclamant, nici cele stabilite în același sens de actualul Cod al Muncii (Legea nr. 53/2003) și nici cele generale prevăzute de art. 998 și urm. C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Și cel de-al doilea motiv al acțiunii în anulare a fost respins ca nefondat, întrucât nici în acest caz nu se poate considera că ar fi vorba despre un prejudiciu suferit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ori în legătură cu serviciul, așa cum cerea Legea nr. 10/1972 și impune în prezent prin Legea nr. 53/2003. Oricum, însă, nu se poate reține culpa intimatei-pârâte în provocarea unei asemenea pagube în patrimoniul reclamantului. Indiferent de temeiul juridic al concedierii și de data la care aceasta a produs efecte, petentul era îndreptățit să beneficieze de ajutorul de șomaj în condițiile revăzute de art. 2 din Legea nr. 1/1991, republicată, în vigoare la sfârșitul anului 2000, când a fost desfăcut contractul său de muncă, însă trebuia să acționeze în acest sens și să respecte procedura impusă de legea precizată, ceea ce nu a făcut și deci, sub acest aspect, culpa îi aparține reclamantului, neputând fi imputată intimatei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.D., indicând ca temei al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 4, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul C.D. a arătat că, față de faptul că la 1 noiembrie 2000 s-a desfăcut contractul său de muncă, așa cum rezultă din copia cărții de muncă în baza deciziei nr. 69/2000, care prin sentința nr. 1136/2003 a Tribunalului Mehedinți a fost anulată, desfacerea contractului său de muncă s-a realizat prin decizia nr. 59/2000.

În această situație, recurentul-reclamant arată că se consideră îndreptățit legal să primească despăgubirile pe perioada cât a produs efecte decizia nr. 69/2000, adică 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003. În legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul a arătat că instanțele în cauză greșit nu au aplicat art. 111 din Legea nr. 10/1972, respectiv să-i acorde despăgubirile solicitate în schimbul drepturilor de șomaj pierdute din cauza pârâtei, care nu i-a comunicat decizia nr. 59/2000. A mai arătat că, în mod greșit instanța de judecată nu s-a pronunțat în nici un fel asupra celui de-al treilea capăt de cerere. De asemenea, a mai susținut că nu era competent Tribunalul Arbitral și implicit Curtea de Apel București să judece cauza sa, deoarece nu mai este membru cooperator din 1 noiembrie 2000. În ședința publică din 14 februarie 2008, instanța, din oficiu, a pus în discuție motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 în raport cu art. 366 1 C. proc.

civ., privind nelegala compunere a completului de judecată care a soluționat pricina prin hotărârea recurată. Examinând decizia recurată, cu prioritate, în raport de motivul de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat, din oficiu, de către instanță, se constată următoarele : Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, pentru motive de nelegalitate, când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Articolul 366 1 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000, dispune „În toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acțiunea formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanță, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac”.

Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, cauzele date, potrivit legii, în competență de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale, care, conform art. 55 alin. (1) din același act normativ, se judecă în complet constituit din doi judecători și doi asistenți judiciari. În această situație, Curtea de Apel București a soluționat acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 20 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M., U.C.E.C.O.M., promovată de reclamantul C.D., în complet nelegal constituit, de trei judecători, prevăzut pentru recurs, încălcând astfel dispozițiile textelor citate.

Pentru aceste considerente, instanța, fără să mai analizeze celelalte motive de recurs, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. , constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul C.D. și va casa decizia recurată. Constatând că instanța arbitrală a fost investită să soluționeze pricina de Tribunalul Mehedinți care, examinând acțiunea în raport de disp. art. 2 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 1 alin. (2) CM și art. 69 din Statutul Cadru al Cooperației Meșteșugărești, a reținut că litigiul este de competența Curții de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M. și că împrejurarea dacă litigiul era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului se verifică de instanța competentă să soluționeze acțiunea în anulare, în privința căreia competența se stabilește conform art. 365 C. proc.

civ., care face trimitere la dispozițiile art. 342 C. proc. civ., se va trimite cauza Curții de Apel București, urmând ca această instanță să analizeze toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva deciziei nr. 2929 R din 18 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 februarie 2008 .