ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 450/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 450/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului penal de față;

Prin sentința penală nr. 305 din 2 martie 2007 a Tribunalului București,

secția I penală, s-a dispus, în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și b)

și alin. (2

1

) lit. a), b) și c) C. pen.,

cu aplicabilă art. 37 lit. b) C. pen. și art. 39 alin. (4) C. pen., condamnarea

inculpatului G.D., la

pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de

tâlhărie în stare de

recidivă postexecutorie, interzicând inculpatului

pe perioada executării

pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen., a fost descontopită pedeapsa

rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 382

din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin neapelare și

repunerea în individualitatea lor a pedepselor componente, respectiv pedeapsa

de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 591 din 11

octombrie 2005 a Judecătoriei Urziceni, astfel cum a fost stabilită conform art.

38 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a

Judecătoriei Slobozia, și pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 101 din 17 martie 2004 a Judecătoriei Urziceni, astfel cum a fost

stabilită conform art. 39 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 382 din 20

februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia.

în baza art. 36 alin. (1) C. pen., raportat la art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită pedeapsa stabilită cu pedepsele de

3 ani și 6 luni închisoare și 3 ani închisoare repuse anterior în

individualitatea lor și s-a aplicat spre executare pedeapsa cea mai grea de 11

ani închisoare sporită cu un an, în final inculpatul având de executat pedeapsa

rezultantă de 12 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a scăzut din pedeapsa rezultantă aplicată

perioada deja executată de la data de 15 decembrie 2004 la zi.

Au fost anulate M.E.P.I. emise în baza sentinței penale nr. 382 din 20

februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia dispunându-se emiterea unui nou mandat

de executare.

S-a constata că inculpatul este arestat

în altă cauză.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ.

și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002 modificată prin O.U.G. nr. 107/2005 s-a

admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență

Sfântul Pantelimon și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 849,20 RON și

a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 15 aprilie 2003 și

până la achitarea efectivă a debitului, cu titlu de cheltuieli de spitalizare a

părții vătămate C.E.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civil

și

art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002

modificată prin O.U.G. nr. 107/2005,

s-a admis acțiunea civilă formulată

de partea civilă C.

E. și a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 500 lei către

această parte civilă cu titlu

de despăgubiri civile.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la

plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în

noaptea de 9 aprilie 2003, după ce au consumat băuturi alcoolice, inculpatul G.D.,

împreună cu R.V. și N.L. au luat hotărârea

infracțională

de a se deplasa la locuința părții vătămate C.

E. pentru a sustrage fier

vechi.

Martorul R.V. avea asupra lui un cuțit, două cagule și două perechi de

mănuși, iar în momentul în care au ajuns la locuința părții vătămate au intrat

în curte, martorul R.V. și inculpatul G.D. și-au pus cagulele pe față, au luat

un levier și cu ajutorul acestuia au forțat ușa locuinței părții vătămate C.E.

În momentul forțării ușii de acces s-a declanșat alarma, iar martorul R.V.

a tăiat firul de la instalație.

Martorul N.L. a rămas în curte pentru a asigura paza, iar inculpatul G.D.

și martorul R.E. i-a auzit intrând a început să întrebe cine este, moment în

care cei doi au mers în camera în care se afla și a lovit-o cu pumnii și

picioarele peste cap, corp și membre și cu un ciocan pe care l-au găsit în

cameră peste mâini, amenințând-o că o omoară dacă nu le dă banii pe care îi are

în casă.

Cei doi au răvășit lucrurile din casă și deoarece nu au găsit nici o

sumă de bani, au sustras un televizor color marca NEI, un transformator de

sudură, o pompă și apă și două telecomenzi, după care au părăsit locuința

părții vătămate împreună și cu martorul N.L.

Cu bunurile sustrase cei doi s-au deplasat pe un teren viram din

apropierea locuinței părții vătămate și le-au ascuns în niște tufișuri într-o

grămadă de bălegar, după care s-au deplasat la domiciliile lor. După câteva

zile martorii N.L. și R.V. s-au deplasat la terenul unde ascunseseră bunurile

și primul și-a însușit transformatorul de sudură și pompa

de apă, iar R.V. a luat televizorul color.

Valoarea prejudiciului total cauzat prin

săvârșirea faptei este

de 8.000.000 lei și a fost

recuperat parțial, respectiv au fost recuperate aparatul de sudură și pompa de

apă de la numita

P.T., unde le dusese

martorul N.L.

Ca urmare a loviturilor aplicate, partea vătămată C.E., în vârstă de 85

de ani, a fost internată în Secția Chirurgie de la Spitalul Clinic de Urgență

Sf. Pantelimon în perioada 10 - 15 aprilie 2003, iar din raportul de constatare

medico - legală nr. A1/J/197/2003 din 21 mai 2003, a rezultat că acesta a

suferit leziuni traumatice pentru a căror

vindecare a necesitat 7 zile

îngrijiri

medicale, fără a-i fi pusă în primejdie viața.

Situația de fapt reținută în rechizitoriu și avută în vedere de

instanța de fond a fost dovedită cu declarațiile părții vătămate, declarațiile

martorilor, proces - verbal de cercetare la fața locului, raportul de expertiză

medico legală, toate coroborate cu declarațiile inculpatului.

Fiind audiat, inculpatul G.D. nu a recunoscut fapta reținută în sarcina

sa, arătând că în perioada respectivă se

afla

în comuna Pielea Județul Teleorman la bunicul său, situația ce

nu a fost

reținută de instanța de fond fiind infirmată de probele administrate în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul G.D.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

motivând că

în mod greșit a fost condamnat, întrucât nu există probe la

dosar care să facă dovada vinovăției sale solicitând achitarea în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Cu privire la latura civilă a cauzei a solicitat aplicarea

dispozițiilor art. 346 alin. (1) și (3) C. proc. pen., în sensul că nu poate fi

obligat la plata despăgubiri lor civile.

Prin decizia penală nr. 184/ A din 21 mai

2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respins, ca nefondat,

apelul declarat

inculpat.

S-a constatat că inculpatul este arestat

în altă cauză.

A fost obligat apelantul inculpat la 100 de lei cheltuieli judiciare

către stat.

Curtea a apreciat că instanța de fond a

reținut corect situația

de fapt pe baza probelor

administrate în cauză, făcând o analiză judiciară a acestor probe iar încadrarea

juridică a faptelor este corectă.

În mod corect s-a reținut că inculpatul G.D.

este

vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în

sarcina sa, declarațiile date de acesta pe parcursul procesului penal fiind

doar încercări de a denatura adevărul cu scopul de a fi absolvit de răspundere

penală.

Inculpații N.L. și R.V. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, cauza fiind disjunsă cu privire la inculpatul G.D.

întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale.

N.L., fiind audiat în calitate de inculpat a declarat că a comis fapta

de tâlhărie împotriva părții vătămate C.E. împreună cu R.V. și G.D.

dând declarații amănunțite cu privire la modul

de săvârșire

a faptei.

Fiind audiat ulterior ca martor în cauza dedusă judecății N.L. și-a

schimbat poziția afirmând că nu-l cunoaște

pe

inculpatul G.D., că a comis fapta împreună cu A.

care între timp a decedat și că la solicitarea acestuia a afirmat că a

comis fapta împreună cu G.D., cei doi fiind în

relații de

dușmănie.

La solicitarea inculpatului G.D., N.L.

a fost audiat ca martor și în fața instanței de apel afirmând că nu îl

cunoaște

pe inculpatul G.D., precum și faptul că declarațiile date în faza de urmărire

penală cu privire la

participarea

inculpatului G. au fost făcute numai la solicitarea

numitului A..

Aceste declarații date de N.L. sunt infirmate de declarațiile

martorilor C.A. și T.G. din care rezultă că cei trei se cunoșteau încă înainte

de săvârșirea faptei.

Ulterior în faza de cercetare judecătorească martorii și-au schimbat declarațiile,

împrejurare care însă nu poate fi avută în vedere întrucât la soluționarea unei

cauze urmează a fi avute în

vedere atât

probele administrate în faza de urmărire penală, cât și

cele din faza de

cercetare judecătorească.

De altfel, deși R.V. a fost condamnat, la 11 ani închisoare, pentru

aceeași faptă, fiind audiat ca martor în cauza dedusă judecății a menționat că

nu se face vinovat de săvârșirea acestei fapte precum și faptul că nu îl

cunoaște pe inculpatul G.D., poziție adoptată și de N.L. condamnat la rândul

său la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru aceeași faptă.

Poziția adoptată de martorii audiați în faza de cercetare

judecătorească dovedește un singur lucru și anume

că se încearcă

absolvirea de răspundere penală a inculpatului G.D.,

deși din probele administrate în cauză rezultă

indubitabil vinovăția acestuia așa cum în mod corect a reținut instanța de

fond.

S-au reținut în acest sens declarațiile martorului N.L. care descrie

modul de săvârșirea faptei împreună cu G.D. și R.V., declarațiile martorei

T.G., vânzătoare într-un bar, care a declarat că

în

seara respectivă R.V. și G.D. au

revenit la

bar și au comandat împreună băuturi alcoolice, ca și

declarațiile

martorului C.A., unchiul lui N.L.

care afirmă că

Ie-a reproșat celor

doi de ce l-au luat și pe nepotul lui la săvârșirea

acestei fapte ocazie cu care aceștia au afirmat

că N.L.

a venit de bună voie.

În declarațiile sale N.L. a declarat că inculpații

G.L. și R.V. au pătruns în locuința părții

vătămate

cu cagule pe față, situație ce a fost confirmată și de partea vătămată care a

declarat că a fost agresată de doi bărbați ce aveau cagule pe față.

Toate aceste probe dovedesc indubitabil că inculpatul G.D. se face

vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, așa cum în mod corect

a reținut instanța de fond.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, instanța de apel a

apreciat că a fost corect individualizată, prima instanța având în vedere toate

criteriile generale de individualizare judiciară a

pedepsei și anume gradul de pericol social ridicat al faptei comise,

modalitatea

și împrejurările comiterii faptei, limitele speciale ale pedepsei poziția

nesinceră a inculpatului, starea de recidivă a

acestuia, ca și faptul că în prezent este arestat în altă cauză.

Curtea a reținut că nu există împrejurări care să facă posibilă

reducerea pedepsei aplicate inculpatului, numai în acest

mod putând fi atinsă finalitatea prevăzută de art.

52 C. pen.

Față de considerentele arătate, a fost respins apelul inculpatului G.D.

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul G.D.

, solicitând în principal achitarea

sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. (adevăratul autor al faptei fiind

numitul l.A.

I., zis A.), iar în subsidiar

redozarea pedepsei, considerată a fi

prea severă față de circumstanțele

sale personale (are trei copii minori).

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor invocate și a

cazurilor de casare în care formal se încadrează, respectiv art. 385

9

pct. 14 și 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel

au dat o interpretare

corespunzătoare materialului

probator administrat în cauză, reținând că inculpatul a participat în

modalitatea expusă în actul de sesizare, la comiterea infracțiunii care face

obiectul prezentei cauze.

Pe parcursul procesului penal, inculpatul G.D. a negat în mod constant

săvârșirea infracțiunii pentru care este cercetat, susținând că, în perioada

1999 – 2004, a locuit în Alexandria la bunicul său.

În sprijinul acestor susțineri inculpatul a solicitat în fața instanței

de fond audierea în calitate de martori a numiților C.E., C.I., aceștia arătând

la rândul lor că, în perioada 2000 – 2004, inculpatul a locuit permanent la

bunicul său în com. Pieleajud. Teleorman.

Instanța de fond a înlăturat motivat aceste declarații ca fiind pur

subiective, inculpatul neaflându-se într-o permanentă supraveghere a celor doi

martori (nelocuind împreună cu aceștia); în plus, este de observat că prin

sentința penală nr. 101 din 17 martie 2004 a Judecătoriei Urziceni. def. prin

neapelare, același inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni

de furt calificat în formă continuată, faptele fiind comise în cursul lunii mai

2002 pe raza unor comune din jud. Ialomița, împrejurare care demonstrează că în

perioada de referință (2000 - 2004) inculpatul nu numai că nu s-a aflat (doar) în

localitatea indicată de el și de martori, ci chiar a comis și alte infracțiuni.

În ce privește vinovăția propriu-zisă a inculpatului pentru fapta

dedusă judecății, aceasta rezultă din depozițiile martorilor N.L., C.A. și T.G.

Martorul N.L., în fapt, coparticipant cu inculpatul la comiterea faptei

(trimis în judecată și condamnat într-o altă cauză), a confirmat prin

declarația dată în cursul urmăririi penale situația de fapt expusă în

rechizitoriu, arătând că inc. G. a

pătruns

în locuința părții vătămate împreună cu numitul R.V.

și a sustras prin

violență și amenințare bunuri aparținând părții vătămate, în timp ce N.L. a

rămas în curte.

Deși nu a fost martor ocular, numitul C.A., unchiul lui N.L. arătă că

acesta din urmă i-a relatat despre fapta comisă, indicându-l și pe inculpatul G.

ca participant, în modalitatea expusă anterior; în plus, martorul C. arată că

la câteva zile s-a întâlnit cu inculpatul și cu ceilalți doi, reproșându-le implicarea

nepotului său, aspect pe care niciunul (deci nici inculpatul) nu l-a infirmat, arătând

cu acest prilej că „N. a mers de bunăvoie în acea seară”.

În fine, martora T.G., vânzătoare la un bar, a arătat că, în seara

zilei de 9 aprilie 2003, fiind la serviciu, i-a servit printre alți clienți pe

inculpatul G., zis U. și pe numitul R.V., zis S., declarație care infirmă

alibiul inculpatului (potrivit căruia s-ar fi aflat la bunicul său, într-o altă

localitate) și-l situează pe acesta la data și în apropierea locului (com. Pantelimon)

comiterii faptei, împreună cu unul dintre ceilalți participanți.

Este adevărat că sub o formă sau altă, acești martori au înfățișat cu

ocazia audierii lor de către instanță o altă situație de

fapt, însă explicațiile oferite pentru această

schimbare de atitudine

nu sunt logice și credibile și nu pot înlătura

valoarea probatorie a

probelor administrate

în cursul urmăririi penale, în condițiile în care

nu există o ordine de

preferință legală între probele administrate

de

instanță și cele administrate în faza de urmărire penală.

În acest sens, așa cum a remarcat prima

instanță, chiar dacă

numitul N.L. a încercat în fața

instanței să-i disculpe atât pe inculpat, cât și pe celălalt participant deja

condamnat (R.V.),susținând că el ar fi fost cel care împreună cu un oarecare A.

ar fi comis fapta, revenirea asupra declarației date în faza de urmărire penală

nu poate fi reținută, în condițiile în care amănuntele oferite în noua declarație

cu privire la loviturile aplicate victimei și zona vizată nu se coroborează cu

declarațiile victimei și mai ales cu constatările raportului medico-legal, ceea

ce demonstrează că în realitate contribuția lui N.L. a fost cea susținută în

faza de urmărire penală (în aceeași declarație, incriminatoare la adresa

inculpatului), anume cea de complice, iar nu de

autor.

În consecință, Curtea apreciază că în

cauză nu poate fi vorba

despre o gravă eroare de fapt întrucât

concluzia la care au ajuns atât instanța de fond, cât și cea de apel cu privire

la participarea inculpatului G. în calitate de autor, la infracțiunea pentru

care a fost trimis în judecată se sprijină pe probatoriul administrat în

cauză, interpretat prin prisma art. 63 alin. (2) C.

proc. pen.

Nici cea de-a doua critică formulată, cu privire la individualizarea

pedepsei, nu este întemeiată. Este adevărat că pedeapsa rezultantă aplicată în

prezenta cauză, de 12 ani

închisoare, este

una severă, însă cuantumul acesteia este pe deplin

justificat ținând cont de toate criteriile prevăzută

de art. 72 C. pen. Au fost

avute astfel în vedere atât

circumstanțele reale, gradul de pericol social al faptei comise, dedus din

modalitatea și împrejurările în care aceasta a fost comisă (într-o locuință, în

cursul nopții, de către persoane purtând cagule pe față, victima-în vârstă de

85 de ani-suferind leziuni în urma violențelor la care a fost supusă), cât și

circumstanțele personale ale inculpatului (recidivist postexecutoriu

cu multiple condamnări pentru infracțiuni contra

patrimoniului și de

violență), inclusiv atitudinea adoptată pe parcursul

procesului penal.

Toate aceste criterii de individualizare se reflectă în mod

corespunzător în cuantumul pedepsei de executat justificând și sporul aplicat

în urma contopirii cu celelalte pedepse, astfel încât inculpatul nu poate

beneficia de clemență din partea instanței de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat

de către inculpat este nefondat și urmează a-l respinge, cu obligarea acestuia

la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., constatând totodată că inculpatul este arestat în altă cauză.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D. împotriva

deciziei penale nr. 184/ A din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția I

penală.

Constată că inculpatul este arestat în

altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la 300 de lei cheltuieli judiciare către stat,

din care 100 de lei reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

februarie 2008.