ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 450/2008

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 305 din 2 martie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, s-a dispus, în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. a), b) și c) C. pen., cu aplicabilă art. 37 lit. b) C. pen. și art. 39 alin. (4) C. pen., condamnarea inculpatului G.D., la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în stare de recidivă postexecutorie, interzicând inculpatului pe perioada executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen., a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin neapelare și repunerea în individualitatea lor a pedepselor componente, respectiv pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 591 din 11 octombrie 2005 a Judecătoriei Urziceni, astfel cum a fost stabilită conform art. 38 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia, și pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 101 din 17 martie 2004 a Judecătoriei Urziceni, astfel cum a fost stabilită conform art. 39 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia.

în baza art. 36 alin. (1) C. pen., raportat la art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită pedeapsa stabilită cu pedepsele de 3 ani și 6 luni închisoare și 3 ani închisoare repuse anterior în individualitatea lor și s-a aplicat spre executare pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare sporită cu un an, în final inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a scăzut din pedeapsa rezultantă aplicată perioada deja executată de la data de 15 decembrie 2004 la zi. Au fost anulate M.E.P.I. emise în baza sentinței penale nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia dispunându-se emiterea unui nou mandat de executare.

S-a constata că inculpatul este arestat în altă cauză. În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002 modificată prin O.U.G. nr. 107/2005 s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 849,20 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 15 aprilie 2003 și până la achitarea efectivă a debitului, cu titlu de cheltuieli de spitalizare a părții vătămate C.E. În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civil și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002 modificată prin O.U.G. nr. 107/2005, s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă C. E. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei către această parte civilă cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în noaptea de 9 aprilie 2003, după ce au consumat băuturi alcoolice, inculpatul G.D., împreună cu R.V. și N.L. au luat hotărârea infracțională de a se deplasa la locuința părții vătămate C. E. pentru a sustrage fier vechi. Martorul R.V. avea asupra lui un cuțit, două cagule și două perechi de mănuși, iar în momentul în care au ajuns la locuința părții vătămate au intrat în curte, martorul R.V. și inculpatul G.D. și-au pus cagulele pe față, au luat un levier și cu ajutorul acestuia au forțat ușa locuinței părții vătămate C.E.

În momentul forțării ușii de acces s-a declanșat alarma, iar martorul R.V. a tăiat firul de la instalație. Martorul N.L. a rămas în curte pentru a asigura paza, iar inculpatul G.D. și martorul R.E. i-a auzit intrând a început să întrebe cine este, moment în care cei doi au mers în camera în care se afla și a lovit-o cu pumnii și picioarele peste cap, corp și membre și cu un ciocan pe care l-au găsit în cameră peste mâini, amenințând-o că o omoară dacă nu le dă banii pe care îi are în casă. Cei doi au răvășit lucrurile din casă și deoarece nu au găsit nici o sumă de bani, au sustras un televizor color marca NEI, un transformator de sudură, o pompă și apă și două telecomenzi, după care au părăsit locuința părții vătămate împreună și cu martorul N.L.

Cu bunurile sustrase cei doi s-au deplasat pe un teren viram din apropierea locuinței părții vătămate și le-au ascuns în niște tufișuri într-o grămadă de bălegar, după care s-au deplasat la domiciliile lor. După câteva zile martorii N.L. și R.V. s-au deplasat la terenul unde ascunseseră bunurile și primul și-a însușit transformatorul de sudură și pompa de apă, iar R.V. a luat televizorul color. Valoarea prejudiciului total cauzat prin săvârșirea faptei este de 8.000.000 lei și a fost recuperat parțial, respectiv au fost recuperate aparatul de sudură și pompa de apă de la numita P.T., unde le dusese martorul N.L. Ca urmare a loviturilor aplicate, partea vătămată C.E., în vârstă de 85 de ani, a fost internată în Secția Chirurgie de la Spitalul Clinic de Urgență Sf.

Pantelimon în perioada 10 - 15 aprilie 2003, iar din raportul de constatare medico - legală nr. A1/J/197/2003 din 21 mai 2003, a rezultat că acesta a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat 7 zile îngrijiri medicale, fără a-i fi pusă în primejdie viața. Situația de fapt reținută în rechizitoriu și avută în vedere de instanța de fond a fost dovedită cu declarațiile părții vătămate, declarațiile martorilor, proces - verbal de cercetare la fața locului, raportul de expertiză medico legală, toate coroborate cu declarațiile inculpatului. Fiind audiat, inculpatul G.D. nu a recunoscut fapta reținută în sarcina sa, arătând că în perioada respectivă se afla în comuna Pielea Județul Teleorman la bunicul său, situația ce nu a fost reținută de instanța de fond fiind infirmată de probele administrate în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul G.D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivând că în mod greșit a fost condamnat, întrucât nu există probe la dosar care să facă dovada vinovăției sale solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Cu privire la latura civilă a cauzei a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 346 alin. (1) și (3) C. proc. pen., în sensul că nu poate fi obligat la plata despăgubiri lor civile. Prin decizia penală nr. 184/ A din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat inculpat. S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. A fost obligat apelantul inculpat la 100 de lei cheltuieli judiciare către stat.

Curtea a apreciat că instanța de fond a reținut corect situația de fapt pe baza probelor administrate în cauză, făcând o analiză judiciară a acestor probe iar încadrarea juridică a faptelor este corectă. În mod corect s-a reținut că inculpatul G.D. este vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, declarațiile date de acesta pe parcursul procesului penal fiind doar încercări de a denatura adevărul cu scopul de a fi absolvit de răspundere penală. Inculpații N.L. și R.V. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, cauza fiind disjunsă cu privire la inculpatul G.D. întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale. N.L., fiind audiat în calitate de inculpat a declarat că a comis fapta de tâlhărie împotriva părții vătămate C.E.

împreună cu R.V. și G.D. dând declarații amănunțite cu privire la modul de săvârșire a faptei. Fiind audiat ulterior ca martor în cauza dedusă judecății N.L. și-a schimbat poziția afirmând că nu-l cunoaște pe inculpatul G.D., că a comis fapta împreună cu A. care între timp a decedat și că la solicitarea acestuia a afirmat că a comis fapta împreună cu G.D., cei doi fiind în relații de dușmănie. La solicitarea inculpatului G.D., N.L. a fost audiat ca martor și în fața instanței de apel afirmând că nu îl cunoaște pe inculpatul G.D., precum și faptul că declarațiile date în faza de urmărire penală cu privire la participarea inculpatului G. au fost făcute numai la solicitarea numitului A.. Aceste declarații date de N.L.

sunt infirmate de declarațiile martorilor C.A. și T.G. din care rezultă că cei trei se cunoșteau încă înainte de săvârșirea faptei. Ulterior în faza de cercetare judecătorească martorii și-au schimbat declarațiile, împrejurare care însă nu poate fi avută în vedere întrucât la soluționarea unei cauze urmează a fi avute în vedere atât probele administrate în faza de urmărire penală, cât și cele din faza de cercetare judecătorească. De altfel, deși R.V. a fost condamnat, la 11 ani închisoare, pentru aceeași faptă, fiind audiat ca martor în cauza dedusă judecății a menționat că nu se face vinovat de săvârșirea acestei fapte precum și faptul că nu îl cunoaște pe inculpatul G.D., poziție adoptată și de N.L.

condamnat la rândul său la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru aceeași faptă. Poziția adoptată de martorii audiați în faza de cercetare judecătorească dovedește un singur lucru și anume că se încearcă absolvirea de răspundere penală a inculpatului G.D., deși din probele administrate în cauză rezultă indubitabil vinovăția acestuia așa cum în mod corect a reținut instanța de fond. S-au reținut în acest sens declarațiile martorului N.L. care descrie modul de săvârșirea faptei împreună cu G.D. și R.V., declarațiile martorei T.G., vânzătoare într-un bar, care a declarat că în seara respectivă R.V. și G.D. au revenit la bar și au comandat împreună băuturi alcoolice, ca și declarațiile martorului C.A., unchiul lui N.L.

care afirmă că Ie-a reproșat celor doi de ce l-au luat și pe nepotul lui la săvârșirea acestei fapte ocazie cu care aceștia au afirmat că N.L. a venit de bună voie. În declarațiile sale N.L. a declarat că inculpații G.L. și R.V. au pătruns în locuința părții vătămate cu cagule pe față, situație ce a fost confirmată și de partea vătămată care a declarat că a fost agresată de doi bărbați ce aveau cagule pe față. Toate aceste probe dovedesc indubitabil că inculpatul G.D. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, instanța de apel a apreciat că a fost corect individualizată, prima instanța având în vedere toate criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei și anume gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea și împrejurările comiterii faptei, limitele speciale ale pedepsei poziția nesinceră a inculpatului, starea de recidivă a acestuia, ca și faptul că în prezent este arestat în altă cauză. Curtea a reținut că nu există împrejurări care să facă posibilă reducerea pedepsei aplicate inculpatului, numai în acest mod putând fi atinsă finalitatea prevăzută de art. 52 C. pen. Față de considerentele arătate, a fost respins apelul inculpatului G.D.

ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.D. , solicitând în principal achitarea sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. (adevăratul autor al faptei fiind numitul l.A. I., zis A.), iar în subsidiar redozarea pedepsei, considerată a fi prea severă față de circumstanțele sale personale (are trei copii minori). Examinând decizia recurată prin prisma motivelor invocate și a cazurilor de casare în care formal se încadrează, respectiv art. 385 9 pct. 14 și 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au dat o interpretare corespunzătoare materialului probator administrat în cauză, reținând că inculpatul a participat în modalitatea expusă în actul de sesizare, la comiterea infracțiunii care face obiectul prezentei cauze.

Pe parcursul procesului penal, inculpatul G.D. a negat în mod constant săvârșirea infracțiunii pentru care este cercetat, susținând că, în perioada 1999 – 2004, a locuit în Alexandria la bunicul său. În sprijinul acestor susțineri inculpatul a solicitat în fața instanței de fond audierea în calitate de martori a numiților C.E., C.I., aceștia arătând la rândul lor că, în perioada 2000 – 2004, inculpatul a locuit permanent la bunicul său în com. Pieleajud. Teleorman. Instanța de fond a înlăturat motivat aceste declarații ca fiind pur subiective, inculpatul neaflându-se într-o permanentă supraveghere a celor doi martori (nelocuind împreună cu aceștia); în plus, este de observat că prin sentința penală nr. 101 din 17 martie 2004 a Judecătoriei Urziceni.

def. prin neapelare, același inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat în formă continuată, faptele fiind comise în cursul lunii mai 2002 pe raza unor comune din jud. Ialomița, împrejurare care demonstrează că în perioada de referință (2000 - 2004) inculpatul nu numai că nu s-a aflat (doar) în localitatea indicată de el și de martori, ci chiar a comis și alte infracțiuni. În ce privește vinovăția propriu-zisă a inculpatului pentru fapta dedusă judecății, aceasta rezultă din depozițiile martorilor N.L., C.A. și T.G. Martorul N.L., în fapt, coparticipant cu inculpatul la comiterea faptei (trimis în judecată și condamnat într-o altă cauză), a confirmat prin declarația dată în cursul urmăririi penale situația de fapt expusă în rechizitoriu, arătând că inc.

G. a pătruns în locuința părții vătămate împreună cu numitul R.V. și a sustras prin violență și amenințare bunuri aparținând părții vătămate, în timp ce N.L. a rămas în curte. Deși nu a fost martor ocular, numitul C.A., unchiul lui N.L. arătă că acesta din urmă i-a relatat despre fapta comisă, indicându-l și pe inculpatul G. ca participant, în modalitatea expusă anterior; în plus, martorul C. arată că la câteva zile s-a întâlnit cu inculpatul și cu ceilalți doi, reproșându-le implicarea nepotului său, aspect pe care niciunul (deci nici inculpatul) nu l-a infirmat, arătând cu acest prilej că „N. a mers de bunăvoie în acea seară”.

În fine, martora T.G., vânzătoare la un bar, a arătat că, în seara zilei de 9 aprilie 2003, fiind la serviciu, i-a servit printre alți clienți pe inculpatul G., zis U. și pe numitul R.V., zis S., declarație care infirmă alibiul inculpatului (potrivit căruia s-ar fi aflat la bunicul său, într-o altă localitate) și-l situează pe acesta la data și în apropierea locului (com. Pantelimon) comiterii faptei, împreună cu unul dintre ceilalți participanți. Este adevărat că sub o formă sau altă, acești martori au înfățișat cu ocazia audierii lor de către instanță o altă situație de fapt, însă explicațiile oferite pentru această schimbare de atitudine nu sunt logice și credibile și nu pot înlătura valoarea probatorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, în condițiile în care nu există o ordine de preferință legală între probele administrate de instanță și cele administrate în faza de urmărire penală.

În acest sens, așa cum a remarcat prima instanță, chiar dacă numitul N.L. a încercat în fața instanței să-i disculpe atât pe inculpat, cât și pe celălalt participant deja condamnat (R.V.),susținând că el ar fi fost cel care împreună cu un oarecare A. ar fi comis fapta, revenirea asupra declarației date în faza de urmărire penală nu poate fi reținută, în condițiile în care amănuntele oferite în noua declarație cu privire la loviturile aplicate victimei și zona vizată nu se coroborează cu declarațiile victimei și mai ales cu constatările raportului medico-legal, ceea ce demonstrează că în realitate contribuția lui N.L. a fost cea susținută în faza de urmărire penală (în aceeași declarație, incriminatoare la adresa inculpatului), anume cea de complice, iar nu de autor.

În consecință, Curtea apreciază că în cauză nu poate fi vorba despre o gravă eroare de fapt întrucât concluzia la care au ajuns atât instanța de fond, cât și cea de apel cu privire la participarea inculpatului G. în calitate de autor, la infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată se sprijină pe probatoriul administrat în cauză, interpretat prin prisma art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Nici cea de-a doua critică formulată, cu privire la individualizarea pedepsei, nu este întemeiată. Este adevărat că pedeapsa rezultantă aplicată în prezenta cauză, de 12 ani închisoare, este una severă, însă cuantumul acesteia este pe deplin justificat ținând cont de toate criteriile prevăzută de art. 72 C. pen.

Au fost avute astfel în vedere atât circumstanțele reale, gradul de pericol social al faptei comise, dedus din modalitatea și împrejurările în care aceasta a fost comisă (într-o locuință, în cursul nopții, de către persoane purtând cagule pe față, victima-în vârstă de 85 de ani-suferind leziuni în urma violențelor la care a fost supusă), cât și circumstanțele personale ale inculpatului (recidivist postexecutoriu cu multiple condamnări pentru infracțiuni contra patrimoniului și de violență), inclusiv atitudinea adoptată pe parcursul procesului penal. Toate aceste criterii de individualizare se reflectă în mod corespunzător în cuantumul pedepsei de executat justificând și sporul aplicat în urma contopirii cu celelalte pedepse, astfel încât inculpatul nu poate beneficia de clemență din partea instanței de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de către inculpat este nefondat și urmează a-l respinge, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., constatând totodată că inculpatul este arestat în altă cauză. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D. împotriva deciziei penale nr. 184/ A din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția I penală. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la 300 de lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 de lei reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2008.