ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 800/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 800/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2858 din 5 decembrie 2006, Tribunalul Călărași

a respins excepția inadmisibilității cererii de anulare a hotărârii, invocată

de pârâtă și a lipsei de obiect a cererii de suspendare transfer drept.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român „în soluționarea cererii despăgubirilor pentru lipsire de folosință

teren, invocată de pârâtă”.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.V. și I.M.C., în

contradictoriu cu Statul Român/C.N.A.D.N. S.A., s-a dispus anularea art. 2 din

Hotărârea nr. 26 din 23 noiembrie 2005 a C.N.A.D.N. S.A., în ce privește

cuantumul despăgubirilor de 4152,10 lei (echivalent a 1326,17 dolari SUA),

acesta fiind de 16.338,4 lei (echivalent a 4641,6 Euro).

S-a respins cererea de suspendare a transferului dreptului de

proprietate asupra terenului supus exproprierii, precum și cererea

despăgubirilor pentru lipsă de folosință teren expropriat și teren învecinat.

S-a dispus echivalarea cuantumului despăgubirilor, monedă națională

(leu) monedă Europeană (Euro) și a fost obligată pârâta către reclamanți, în

solidar, la 1600 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că

reclamanților le-a fost expropriată suprafața de 1326,7 mp teren, pentru care

le-au fost stabilite despăgubiri în cuantum de 1326,17 dolari USA, iar anularea

hotărârii a fost cerută cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Apărarea de circumstanță a pârâtei că cererea este inadmisibilă nu poate

fi primită, pentru că, dacă ar fi acceptată s-ar încălca drepturile

reclamanților, în special accesul liber la justiție, iar dispozițiile art. 9 și

art. 10 din Legea nr. 198/2004 stipulează posibilitatea titularului dreptului

real de a se adresa instanței de judecată, dacă nu este de acord cu cuantumul

despăgubirii.

A reținut tribunalul, că pe fond cererea reclamanților este întemeiată.

Dispozițiile Legii nr. 198/2004 fac trimitere la cele ale Legii nr. 33/1994

(art. 26) care prevăd că la calcul se va ține seama de prețul cu care se vând,

în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ

teritorială.

Experții au făcut trimitere la ofertele zonei prin societăți comerciale

specializate, la relațiile oferite de Biroul Notarului Public Ț.D.C., și la

cele oferite de Ghidul Notarilor Publici, concluzia fiind în sensul abordării

unei valori de 12,32 lei/mp.

S-a mai reținut, că apărarea pârâtei privind inadmisibilitatea anulării

nu poate fi primită. Rezultatul este același în cazul anulării sau modificării

actului, iar dispoziția este un act administrativ, pentru că este rezultatul

unui act unilateral de voință, este dată de un organism administrativ și legea

folosește termenul de revocare.

În privința cererii de suspendare a transferului dreptului asupra

terenului, soluția este de respingere, pentru că art. 15 din Legea nr. 198/2004

prevede că transferul operează „de drept” la data plății despăgubirilor sau la

data consemnării lor, iar art. 5 alin. (5) prevede că eventualele litigii nu

suspendă transferul.

Moneda utilizată în plată este cea națională, însă prin raportare la cea

Europeană. Deși moneda USA nu este interzisă, în considerarea viitoarei

integrări a României în Uniunea Europeană se impune raportarea la moneda

Uniunii – Euro.

Excepția lipsei calității procesuale a statului în cererea având ca

obiect plata despăgubirilor pentru lipsirea de folosință este nefondată, pentru

că în cauză s-au efectuat lucrări de construcții autostradă ce intră în

obiectul de activitate al pârâtului, care a fost interesat în expropriere și în

atingerea scopului exproprierii. În aplicarea dispozițiilor art. 998, art. 999

C. civ. nu s-a putut însă stabili prejudicierea, întinderea daunei și nici

autorul faptei. Cuantumul stabilit de experți este teoretic, prin raportare la

criterii tehnice, fără aplicare practică la speță.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 143 A din 1 iunie 2007, a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe.

Apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe a fost admis

și s-a schimbat în parte sentința apelată. A fost admis în parte capătul de

cerere privind acoperirea prejudiciului pentru lipsa de folosință a terenului

și a fost obligată pârâta la plata sumei de 324 lei, reprezentând 84 lei

contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul expropriat pe ultimii 3 ani

anteriori exproprierii și 240 lei, suma necesară pentru aducerea terenului

afectat în plus de lucrările de execuție la starea inițială.

Au fost respinse pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință pe ultimii trei ani pentru terenul afectat în plus de lucrările de

execuție și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în

esență, că susținerea pârâtei că este inadmisibilă soluția tehnică a admiterii

cererii de anulare a hotărârii, neprevăzută de lege, nu este întemeiată, pentru

că nu există nici un impediment legal pentru folosirea acestei tehnici de redactare

a dispozitivului sentinței, în condițiile în care s-a constatat că despăgubirea

acordată prin hotărâre nu a fost stabilită corect. Revocarea la care se referă

legea poate fi dispusă numai de emitentul actului, iar finalitatea urmărită de

reclamanți prin acțiune fiind aceea de a stabili valoarea reală a

despăgubirilor pentru terenul care le-a fost expropriat, acțiunea este

îndreptată împotriva actului administrativ și privește acea dispoziție din act

privitoare la despăgubiri.

A mai reținut instanța de apel că, deoarece cererea privește partea din

hotărâre prin care s-au stabilit despăgubirile, în ipoteza admiterii acțiunii,

trebuie dispusă o soluție tehnică ce poate consta în schimbarea, modificarea

sau anularea acelei părți din hotărâre care privește cuantumul despăgubirilor,

iar prin tehnica de redactare a dispozitivului nu s-a produs vreo vătămare

apelantei, cât timp efectul soluției privește exclusiv despăgubirile.

În privința cuantumului despăgubirilor, s-a reținut că a fost stabilit

pe baza unui raport de expertiză tehnică administrat în cursul judecății, ale

cărei concluzii au fost apreciate de apelanta-pârâtă ca fiind corecte, iar

apelanta nu a criticat considerentele raportului de expertiză și nici nu a

solicitat efectuarea unei noi expertize.

De aceea, nu există mecanismul legal pentru înlăturarea concluziilor

raportului de expertiză, iar pe fondul susținerilor, se constată că nu se poate

acorda preferință, ca valoare probatorie, unor anunțuri publice existente la o

agenție imobiliară cu privire la valoarea de circulație a imobilului. Pentru

stabilirea justă a despăgubirilor, experții trebuie să stabilească atât

valoarea la momentul exproprierii, cât și o valoare stabilită pe baza venitului

pe care l-ar fi obținut proprietarul din exploatarea imobilului pe o anumită

perioadă de timp, iar, în speță, valoarea de circulație este mai mare decât

valoarea stabilită conform metodei de determinare a venitului net. De aceea,

s-a optat pentru valoarea de circulație, care este mai profitabilă reclamanților

lipsiți de proprietatea lor.

Cu privire la apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că, în cazul

exproprierii, Legea nr. 198/2004 prevede că anterior actului de expropriere se

face o evaluare a imobilului și se plătește despăgubirea astfel stabilită. Se

acordă beneficiarului dreptul de a contesta valoarea stabilită de experți, însă

noua evaluare trebuie să se raporteze tot la momentul la care a avut loc

exproprierea.

S-a mai reținut că, în măsura în care prin art. 9 din Legea nr. 198/2004

este stabilit termenul în care se face plata sumei ce reprezintă diferența

dintre despăgubiri, susținerea apelanților-reclamanți că tribunalul nu s-a

pronunțat asupra termenului de plată nu este întemeiată.

Critica privind greșita respingere a cererii de suspendare a transferului

dreptului de proprietate este nefondată, pentru că, potrivit recipisei CEC nr.

2285/02 din 28 decembrie 2005, pârâta a consemnat, la dispoziția reclamanților,

suma de bani stabilită prin hotărâre, iar, conform art. 15 din Legea nr.

198/2004, transferul imobilelor operează de drept la data plății

despăgubirilor.

A reținut instanța de apel, că este întemeiată critica privind lipsa de

folosință a terenului expropriat și cel învecinat, pe o perioadă anterioară

emiterii hotărârii de expropriere.

Apelanții-reclamanți au formulat o cerere în răspundere civilă

delictuală, invocând producerea unui prejudiciu prin ocuparea terenului

expropriat și a unei suprafețe de teren suplimentare anterior datei

exproprierii efective.

Începerea lucrărilor de construire a autostrăzii pe porțiunea de teren

expropriată a început cu mult timp înaintea anului 2005. Prin adresa nr.

93/9414 din 14 mai 2007, C.N.A.D.N.R. S.A. a precizat că ordinul de începere a

lucrărilor a fost emis la data de 28 noiembrie 2001, iar contractul de execuție

a fost semnat la data de 12 octombrie 2001. Autorizația de construire a

autostrăzii fiind emisă în anul 2001, rezultă că începerea lucrărilor de

execuție s-a produs „cel puțin începând cu anul 2002”, iar la prima instanță a

fost administrată proba cu expertiză tehnică prin care s-a stabilit că valoarea

lipsei de folosință pe ultimii 3 ani anteriori exproprierii este de 84 lei.

În privința terenului folosit în plus, s-a constatat că nu s-au

administrat probe suficiente pentru determinarea certă a datei ocupării

terenului și a perioadei în care a fost ocupat. De aceea, stabilirea

despăgubirii „pentru lipsa de folosință a terenului folosit în plus”, făcută

exclusiv pe baza declarației reclamanților, nu poate fi luată în considerare.

Experții P.A., M.S. și E.Ș. s-au deplasat la fața locului, la data de 27

martie 2006 și au constatat că suprafața de aproximativ 2161 mp teren ce

aparține reclamanților este afectată de resturi de moloz și pietre, constatare

făcută și de expertul B.I.

A reținut instanța de apel că, nefiind dovedită ocuparea terenului în

excedent, pârâta este obligată doar la plata sumei necesare pentru readucerea

terenului excedentar la starea inițială și nu la plata lipsei de folosință, iar

suma necesară readucerii terenului la starea inițială este de 240 lei, așa cum

rezultă din raportul de expertiză efectuat de experții P.A., M.S. și E.Ș.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C.N.A.D.N.R. SA, în calitate

de reprezentantă legală a Statului Român care, precizând că recurent-pârât este

Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA și invocând motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în esență, a formulat următoarele critici:

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, județul Călărași, Consiliul

local Vâlcele a respectat toate prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Normei de

aplicare a acestei legi.

A arătat recurentul, că a invocat excepția de inadmisibilitate a

primului capăt de cerere având ca obiect nulitatea relativă parțială a

hotărârii nr. 26 din 23 noiembrie 2005, deoarece hotărârea este un act

unilateral, nu bilateral, iar posibilitatea anulării hotărârii nu este

prevăzută de lege.

Legea nr. 198/2004 prevede posibilitatea contestării hotărârii comisiei

doar sub aspectul cuantumului despăgubirii, aspect asupra căruia intimații

justifică un interes, dar nu există temei legal pentru constatarea nulității

relative parțiale a hotărârii.

Legea prevede în mod expres cauzele pentru care un act este anulabil,

iar motivele invocate de intimați nu se încadrează în aceste cauze, deoarece

hotărârea a fost emisă cu respectarea prevederilor legale.

Hotărârea comisiei poate fi revocată pentru motive temeinice și, prin

Legea nr. 198/2004 s-a urmărit ca atunci când expropriatul este nemulțumit de

cuantumul despăgubirii, acest lucru să nu împiedice exproprierea. Instanța

poate fi sesizată numai cu privire la cuantumul despăgubirii și se poate

interveni în sensul obligării Statului Român la despăgubiri, însă nu se poate

dispune anularea actului juridic unilateral.

Recurentul a susținut că instanțele de fond și apel, implicit au reținut

că la momentul emiterii actului unilateral a existat cauza de nulitate, deși

hotărârea a fost emisă cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, iar

intimații au solicitat modificarea hotărârii, deși cele două cereri (anularea

și modificarea) se exclud, pentru că nulitatea lipsește de orice efect actul

declarat nul. Actul „nu mai există” pentru a putea fi modificat.

Primul capăt de cerere, așa cum a fost formulat, trebuia timbrat,

deoarece, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, sunt scutite de

plata taxei de timbru doar cererile adresate instanței judecătorești pentru

stabilirea, în contradictoriu cu Statul Român, a dreptului la despăgubire

pentru expropriere și a cuantumului acesteia.

Referitor la efectuarea calculului despăgubirilor în Euro, recurentul a

susținut că intimații-reclamanți „nu au individualizat” Regulamentul B.N.R.

care prevede că pe teritoriul României plățile se fac în lei sau Euro. Rațiunea

pentru care evaluatorii autorizați s-au raportat la dolari SUA a fost aceea de

a proteja expropriatul de efectele negative ale inflației, iar instanța de

fond, fără a preciza temeiul legal, a decis că stabilirea despăgubirii în Euro

conduce la această finalitate. A arătat recurentul, că nu a contestat modul de

calcul la care au recurs experții, ci faptul că nu este reglementată

obligativitatea efectuării calculului într-o anumită monedă convertibilă, iar,

față de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, acest capăt de

cerere trebuia timbrat.

Recurentul a cerut să se constate netemeinicia și nelegalitatea

raportului de expertiză întocmit de comisia de experți desemnată potrivit Legii

nr. 33/1994 și pe cale de consecință și a hotărârilor atacate.

A susținut recurentul, că raportul de evaluare s-a făcut de experți

autorizați de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,

prin raportare la valoarea de piață, însă în cazul exproprierii nu se poate lua

în calcul numai valoarea de piață. În raportul de evaluare s-a avut în vedere o

valoare specială a imobilelor, legată de un element extraordinar (exproprierea)

care oferă un supliment de valoare mai mare decât valoarea de piață.

Față de adresa agenției imobiliare SC R.C. SRL și de adresa Biroului

Notarului Public Ț.D.C. nr. 9 din 18 ianuarie 2006, prețurile indicate de

experți în rapoartele de expertiză sunt pur fictive, și greșit experții s-au

raportat la momentul întocmirii rapoartelor de expertiză. Conform Legii nr.

33/1994, neînțelegerile dintre expropriator și proprietari se soluționează în

instanță în baza unui raport de expertiză, motiv pentru care se ia în calcul

momentul efectuării raportului de expertiză, însă, potrivit Legii nr. 198/2004,

nemulțumirea persoanei expropriate nu mai amână transferul dreptului de proprietate,

iar despăgubirea este consemnată în prealabil la CEC.

De aceea, prețul de circulație trebuia stabilit în raport cu data

exproprierii, așa cum s-au pronunțat mai multe decizii de către Curtea de Apel

București.

Experții au ignorat prevederile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994,

față de care trebuie avut în vedere sporul de valoare pe care proprietățile

l-au dobândit în urma realizării obiectivului de investiții menționat în H.G.

nr. 661/2005, iar, din perspectiva aderării țării noastre la U.E., interesul

național ar trebui să primeze intereselor personale în realizarea programului

de infrastructură, care este deosebit de important.

În privința soluției admiterii apelului declarat de

intimații-reclamanți, recurentul a arătat că la instanța de fond aceștia au

achitat taxa de timbru pentru pretențiile reprezentând lipsa de folosință pe

ultimii trei ani a terenului expropriat și a celui pretins ocupat în plus, însă

pentru cererea făcută în apel nu au plătit taxa de timbru judiciar, deși,

potrivit art. 11 din Legea nr. 146/1997, datorau 50% din taxa datorată la suma

contestată. S-a invocat existența obligației de plată, însă instanța de apel nu

a pus în vedere apelanților să plătească taxele de timbru.

S-a mai susținut, că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând

astfel principiul disponibilității.

Deși reclamanții au criticat sentința apelată „privitor la pretențiile

pentru lipsa de folosință a terenului expropriat și a terenului ocupat fără

drept”, instanța de apel a obligat „pârâta” la plata sumei de 240 lei necesară

pentru readucerea terenului afectat de lucrările de execuție la starea

inițială, încălcând prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Obligată la

plată este „pârâta”, deși pretențiile s-au formulat în contradictoriu cu Statul

Român, iar raportul de expertiză invocat de instanța de apel a fost anulat de

instanța de fond în ședința publică din data de 23 mai 2006.

Experții P.A., E.Ș. și M.S. au calculat suma necesară readucerii

terenului în forma inițială, deși nu fusese stabilit un asemenea obiectiv de

către instanță, iar, ulterior, experții M.C., C.I. și I.G. nu au mai stabilit

suma care să acopere cheltuielile necesare aducerii terenului la starea

inițială.

Pretențiile vizând obligarea Statului Român la contravaloarea lipsei de

folosință sunt nedovedite, deoarece nu s-a stabilit faptul ocupării terenului

anterior momentului exproprierii. Autorizația de construire atestă parcurgerea

etapelor pentru autorizarea lucrării și nu ocuparea terenului, experții „au

tratat chestiunea” la modul ipotetic, iar intimații au recunoscut că nu au

produs dovezi privitoare la lipsa de folosință.

Cu privire la cererea având ca obiect plata de despăgubiri pentru lipsa

de folosință, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale a statului, deoarece

lucrările fiind executate de constructor, terenul nu a fost ocupat de Statul

Român, iar dacă ar exista răspundere civilă delictuală ea aparține

antreprenorului.

Intimații nu au dovedit nici faptul punerii în întârziere a debitorului,

iar în alte cauze similare cererea acestora având ca obiect plata de

despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru terenul expropriat și cel pretins

ocupat în plus a fost respinsă.

Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă

încadrarea în art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., se constată că este

întemeiat, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.

În privința cererii având ca obiect plata despăgubirilor pentru terenul

ocupat în plus față de suprafața de teren care a făcut obiectul exproprierii

sunt incidente prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de

apel, admițând cererea formulată de reclamanți și obligând recurentul-pârât să

le plătească suma de 240 lei necesară pentru aducerea terenului afectat în plus

de lucrările de execuție la starea inițială, a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Intimații-reclamanți au cerut, prin acțiune, despăgubiri pentru terenul

ocupat de lucrările de construcții, care excede suprafața de 1326,17 mp,

indicând valoarea daunei la suma de 600 RON.

Comisia de experți desemnată de instanță a stabilit prejudiciul produs

„ca urmare a nefolosirii terenului pentru suprafața expropriată și pentru cea

folosită în afara exproprierii” ca fiind de 84 lei RON și respectiv 135 lei

RON, iar intimații-reclamanți, în concluziile scrise aflate la filele 229-238

din dosarul tribunalului, au solicitat „contravaloarea recoltei ca urmare a

lipsei de folosință”.

În declarația de apel, reclamanții au criticat sentința cu privire la

greșita respingere a „petitului privitor la pretențiile pentru lipsa de

folosință a terenului expropriat și a celui ocupat fără drept”, iar cu privire

la lipsa de folosință a terenului ocupat în plus, instanța de apel a respins

cererea, reținând că nu pot fi acordate despăgubiri, pentru că nu s-au

administrat probe suficiente pentru determinarea certă a datei ocupării

terenului excedentar și a perioadei în care a fost folosit.

Deoarece intimații reclamanți nu au investit tribunalul cu o cerere

pentru acordarea de despăgubiri reprezentând suma necesară readucerii terenului

excedentar la starea inițială și nici în declarația de apel nu au arătat că ar

fi formulat o asemenea cerere, față de prevederile art. 295 C. proc. civ. și

ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a

cerut.

De altfel, suma de 240 lei necesară pentru readucerea terenului la

starea inițială a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit de

experții P.A., M.S. și E.Ș., anulat de tribunal prin încheierea din 23 mai

2006, motivul anulării constituindu-l faptul că raportul a fost întocmit de o

altă comisie decât cea stabilită de instanță.

Celelalte critici formulate de recurent nu sunt întemeiate.

Așa cum corect s-a reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin

decizia atacată, cererea având ca obiect anularea parțială a hotărârii nr. 26

din 23 noiembrie 2005, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor, nu

este inadmisibilă.

Prin Legea nr. 198/2004 este stabilit cadrul juridic pentru luarea unor

măsuri de pregătire a executării lucrărilor de construcție de autostrăzi și

drumuri naționale. Legea prevede, în art. 6, că asupra cuantumului despăgubirii

se pronunță o comisie numită de expropriator, de comun acord cu proprietarul

sau cu titularii altor drepturi reale, printr-o hotărâre de stabilire a

despăgubirilor, iar, conform art. 9 din lege, expropriatul nemulțumit de

cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanței judecătorești competente.

Acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 este o cale de atac

împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în baza art. 6 din lege, fapt

ce rezultă din art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 941/2004. Textul stabilește

conținutul hotărârii, iar la lit. h) este prevăzută mențiunea „calea de atac

împotriva hotărârii și termenul în care poate fi exercitată”.

Sesizată cu contestație împotriva hotărârii, instanța are competența să

verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că

hotărârea atacată nu este un act bilateral și că poate fi revocată de organul

emitent, conform art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 941/2004, nu exclude soluția

anulării ei parțiale, cu privire la cuantumul despăgubirii.

Cauzele pentru care un act este anulabil nu sunt prevăzute expres de

lege, așa cum susține recurenta, iar hotărârea emisă în condițiile art. 6 și

art. 7 din Legea nr. 198/2004 nu este un act juridic civil.

Prin această hotărâre este finalizată procedura stabilirii

despăgubirilor și, fiind supusă căii de atac, obligația de plată a

despăgubirilor există pentru suma stabilită prin hotărârea judecătorească,

chiar dacă suma menționată în hotărârea atacată a fost deja plătită.

În privința cuantumului despăgubirilor, are efecte depline hotărârea

judecătorească, expropriatorul având obligația, conform art. 9 din Legea nr.

198/2004, să facă plata, pe baza hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

În vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor la data când se face

plata, corect s-a dispus echivalarea monedei naționale cu moneda Europeană.

Deși, potrivit art. 137 alin. (2) din Constituția României, moneda

națională este leul, iar în condițiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege

organică se poate recunoaște circulația și înlocuirea monedei naționale cu

aceea a Uniunii Europene, prin hotărârea contestată, comisia constituită

conform art. 6 din Legea nr. 198/2004 a stabilit dreptul la despăgubiri în lei

„reprezentând echivalentul a 1326,17 dolari SUA”, iar, conform susținerii

recurentei, rațiunea pentru care evaluatorii s-au raportat la dolari SUA a fost

aceea de a proteja expropriatul de efectele negative ale inflației.

În prezenta cauză, expropriații, însă, au solicitat ca despăgubirea să

se facă prin raportare la moneda Europeană, considerând că în acest fel sunt

mai bine protejați, iar în lipsa unor dispoziții legale care să reglementeze

posibilitatea stabilirii despăgubirilor în echivalent dolari SUA, corect a fost

admisă cererea acestora.

Nefondate sunt și criticile care privesc modul de stabilire al

cuantumului despăgubirilor.

Articolul 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că acțiunea formulată de

expropriat se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr.

33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Prin urmare, criteriile în raport de care se stabilește cuantumul

despăgubirii sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, care, în art. 26, prevede că

despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite și că la calcularea

cuantumului, experții și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în

mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la

data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite.

Pentru stabilirea despăgubirii, tribunalul a dispus efectuarea unei

expertize de către o comisie de experți alcătuită conform art. 25 din Legea nr.

33/1994, iar, față de prevederile art. 26 din lege, corect s-a stabilit

valoarea despăgubirii în raport de prețul de vânzare de la data întocmirii

raportului de expertiză.

Faptul că, potrivit art. 8 din Legea nr. 198/2004, recurenta a făcut

plata despăgubirii stabilite prin hotărârea atacată și că transferul dreptului

de proprietate s-a produs la data plății, nu face inaplicabilă prevederea din

Legea nr. 33/1994 (art. 26) că la stabilirea cuantumului despăgubirii se are în

vedere prețul de la data întocmirii raportului de expertiză.

În raportul de expertiză, aflat la filele 219-223 din dosarul

tribunalului, la metoda 1 de evaluare experții au avut în vedere criteriul de

calcul prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar pârâtul, care

nu a contestat modul de calcul, conform consemnărilor din încheierea de

dezbateri, a cerut să se respingă cererea reclamanților și să fie omologată cea

de a doua modalitate de calcul.

Or, conform acestei modalități, cuantumul despăgubirii stabilit după

metoda de determinare a venitului este de 16068,7 lei RON, cu mult mai mare

decât cel stabilit prin hotărârea contestată de reclamanți.

Susținerile care se bazează pe analiza înscrisurilor depuse la dosar,

înscrisuri care, în opinia recurentului, fac dovada altui preț de vânzare decât

cel menționat de experți, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deoarece privesc aprecierea probelor, iar critica privitoare la

efectuarea calculului despăgubirilor în raport de prevederile art. 26 alin. (4)

din Legea nr. 33/1974 este formulată direct în recurs. În declarația de apel

(greșit intitulată recurs) nu s-a formulat o asemenea critică.

Nici susținerea că nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului

reprezentând lipsa de folosință a terenului expropriat anterior exproprierii nu

face posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., deoarece privește modul de

stabilire de către instanța de apel a situației de fapt (data începerii

lucrărilor) pe baza aprecierii probelor administrate în cauză, iar susținerea

că pârâtul nu are calitate procesuală nu este întemeiată.

Nu se poarte reține că răspunderea pentru începerea lucrărilor anterior datei

exproprierii aparține antreprenorului, așa cum susține recurentul, pentru că

lucrările au fost începute pe baza ordinului de începere a lucrărilor, emis la

data de 28 noiembrie 2001 de către C.N.A.D.N.R. (fosta A.N.D.) și a

contractului de execuție semnat la data de 12 octombrie 2001, fapt confirmat

prin adresa nr. 93/9414 din 14 mai 2007, emisă de C.N.A.D.N.R. SA

(reprezentanta legală a statului în acest proces).

De aceea, obligația de plată pentru prejudiciul produs proprietarului

expropriat prin lipsirea de folosință a terenului care a făcut obiectul

exproprierii, determinată de începerea lucrărilor anterior datei când s-a

produs exproprierea, aparține pârâtului Statul Român, reprezentat de

C.N.A.D.N.R., iar instanța de apel a respins apelul formulat de C.N.A.D.N.R.

SA, în calitate de reprezentantă a Statului Român, așa cum s-a precizat în

cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2006, fără să rețină că

C.N.A.D.N.R. S.A. a declarat apel în nume propriu.

Neîntemeiate sunt și criticile privitoare la obligația

intimaților-reclamanți de plată a taxelor de timbru pentru capetele de cerere

având ca obiect: constatarea nulității hotărârii comisiei; echivalarea

cuantumului despăgubirilor în moneda Euro; obligarea pârâtului la plata

despăgubirii reprezentând dauna produsă prin lipsirea de folosință a terenului

expropriat și a unei părți din terenul ocupat în plus de lucrările de execuție.

Articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 dispune „Cererile adresate

instanței judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român, a

dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia sunt

scutite de taxă judiciară de timbru”.

Cererile având ca obiect constatarea nulității părții din hotărâre care

cuprinde cuantumul despăgubirii și efectuarea calculului despăgubirii, prin

echivalent, în monedă Europeană privesc dreptul la despăgubire pentru

expropriere și cuantumul despăgubirii, iar suma pretinsă pentru acoperirea

prejudiciului cauzat proprietarului prin lipsirea de folosință a terenului

expropriat și a celui ocupat în plus este parte componentă a despăgubirii,

pentru că art. 9 din Legea nr. 198/2004, care stabilește dreptul expropriatului

nemulțumit de cuantumul despăgubirii de a se adresa instanței judecătorești,

prevede că acțiunea se soluționează potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Or, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor

persoane îndreptățite.

Față de prevederile textelor citate, corect nu li s-a pus în vedere

reclamanților să plătească taxe de timbru pentru aceste cereri.

Susținerea recurentului că pentru prejudiciul reprezentând lipsa de

folosință a terenului expropriat, ocupat fără drept anterior exproprierii și a

terenului ocupat în plus trebuia pus în întârziere este, de asemenea,

neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că acest prejudiciu are ca temei delictul.

Or, în domeniul delictului, cel care a săvârșit fapta ilicită este de drept în

întârziere.

În materie contractuală, partea care nu-și execută obligația ce rezultă

din contract trebuie pusă în întârziere, cu respectarea formalităților

prevăzute de lege, însă în prezenta cauză răspunderea recurentului-pârât pentru

dauna produsă prin lipsirea intimaților de folosința terenului nu are ca temei

vreun contract încheiat de părți.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi admis și

va fi casată, în parte, decizia atacată, în sensul că pârâtul va fi obligat la

plata sumei de 84 lei reprezentând dauna produsă prin lipsa de folosință a

terenului expropriat și se va înlătura obligarea acestuia la plata sumei de 240

lei necesară pentru aducerea la starea inițială a terenului afectat în plus de

lucrările de execuție.

Restul dispozițiilor deciziei vor fi menținute.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 143 A din 1

iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, pe care o casează în parte.

Obligă pârâtul la plata sumei de

84 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul

expropriat și înlătură obligarea acestuia la plata sumei de 240 lei, necesară

pentru aducerea la starea inițială a terenului afectat în plus de lucrările de

execuție.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie

2008.