ÎCCJ, decizie (scj.ro #86755)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86755) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Expropriere.

Acțiune pentru anularea unei hotărâri emise în baza Legii nr. 198/2004

privind unele

măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate.

Acțiune pentru anularea unei hotărâri emise

în baza Legii nr. 198/2004

privind unele

măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale

Index alfabetic

.

Teren expropriat

-

hotărâre

de stabilire a

despăgubirilor

-

transfer de drept de

proprietate

-

expertiză

-

contravaloarea lipsei de

folosință

Legea nr. 198/2004

H.G. nr. 941/2004

Legea nr.

33/1994

Sesizată cu contestație împotriva unei

hotărâri emise în baza Legii nr. 198/2004

privind unele

măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale

, instanța de judecată are competența să verifice

temeinicia acesteia cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că

hotărârea atacată nu este un act bilateral și că poate fi revocată de organul

emitent, conform art. 10 alin.(3) din H.G. nr. 941/2004, nu exclude soluția

anulării ei parțiale, cu privire la cuantumul despăgubirii.

Cauzele pentru care un act este

anulabil nu sunt prevăzute expres de lege, iar hotărârea emisă în

condițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr.

198/2004 nu este un act juridic civil.

Prin această hotărâre este

finalizată procedura stabilirii despăgubirilor și, fiind supusă căii de atac,

obligația de plată a despăgubirilor există pentru suma stabilită prin hotărârea

judecătorească, chiar dacă suma menționată în hotărârea atacată a fost deja

plătită.

În privința cuantumului

despăgubirilor, are efecte depline hotărârea judecătorească, expropriatorul

având obligația, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004, să facă plata, pe baza

hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului

acesteia.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 800 din 7 februarie 2008.

Prin sentința civilă nr. 2858/2006,

Tribunalul Călărași a respins excepția inadmisibilității cererii de anulare a

hotărârii, invocată de pârâtă și a lipsei de obiect a cererii de suspendare

transfer drept.

A fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român „în soluționarea cererii despăgubirilor pentru lipsire

de folosință teren,

invocată de pârâtă”.

S-a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții I.V. și I.M.C., în contradictoriu cu

Statul Român/C.N.A.D.N. S.A., s-a dispus anularea art. 2 din Hotărârea nr. 26

din 23 noiembrie 2005 a C.N.A.D.N. S.A., în ce privește cuantumul

despăgubirilor de 4152,10 lei (echivalent a 1326,17 USD), acesta fiind de

16.338,4 lei (echivalent a 4641,6 Euro).

S-a

respins cererea de suspendare a transferului dreptului de proprietate asupra

terenului supus exproprierii, precum și cererea despăgubirilor pentru lipsă de

folosință teren expropriat și teren învecinat.

S-a dispus

echivalarea cuantumului despăgubirilor - monedă națională

(leu) monedă europeană (euro) și a fost obligată pârâta

către reclamanți, în solidar, la 1600 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanților le-a fost

expropriată suprafața de 1326,7

m.p

. teren, pentru

care le-au fost stabilite despăgubiri în cuantum de 1326,17 dolari USA, iar

anularea hotărârii a fost cerută cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Apărarea de

circumstanță a pârâtei că cererea este inadmisibilă nu poate fi primită, pentru

că, dacă ar fi acceptată s-ar încălca drepturile reclamanților, în special

accesul liber la justiție, iar dispozițiile art. 9 și art. 10 din Legea nr.

198/2004 stipulează posibilitatea titularului dreptului real de a se adresa

instanței de judecată, dacă nu este de acord cu cuantumul despăgubirii.

A reținut

tribunalul, că pe fond cererea reclamanților este întemeiată. Dispozițiile

Legii nr. 198/2004 fac trimitere la cele ale Legii nr. 33/1994

(art. 26) care prevăd că la calcul

se va ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de

același fel în unitatea administrativ teritorială.

Experții au

făcut trimitere la ofertele zonei prin societăți comerciale specializate, la

relațiile oferite de Biroul Notarului Public Ț.D.C., și la cele oferite de

Ghidul Notarilor Publici, concluzia fiind în sensul abordării unei valori de

12,32 lei/mp.

S-a mai

reținut, că apărarea pârâtei privind inadmisibilitatea anulării nu poate fi

primită. Rezultatul este același în cazul anulării sau modificării actului, iar

dispoziția este un act administrativ, pentru că este rezultatul unui act

unilateral de voință, este dată de un organism administrativ și legea folosește

termenul de revocare.

În privința

cererii de suspendare a transferului dreptului asupra terenului, soluția este

de respingere, pentru că art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede că transferul

operează „de drept” la data plății despăgubirilor sau la data consemnării lor,

iar art. 5 alin.(5) prevede că eventualele litigii nu suspendă transferul.

Moneda

utilizată în plată este cea națională, însă prin raportare la cea europeană. Deși

moneda USA nu este interzisă, în considerarea viitoarei integrări a României în

Uniunea Europeană se impune raportarea la moneda Uniunii – euro.

Excepția

lipsei calității procesuale a statului în cererea având ca obiect plata

despăgubirilor pentru lipsirea de folosință este nefondată, pentru că în cauză

s-au efectuat lucrări de construcții pentru autostradă, ce intră în obiectul de

activitate al pârâtului, care a fost interesat în expropriere și în atingerea

scopului exproprierii. În aplicarea dispozițiilor art. 998, art. 999 Cod civil

nu s-a putut însă stabili prejudicierea, întinderea daunei și nici autorul

faptei. Cuantumul stabilit de experți este teoretic, prin raportare la criterii

tehnice, fără aplicare practică la speță.

Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 143 A din 1

iunie 2007, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva acestei

sentințe.

Apelul

declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe a fost admis și s-a

schimbat în parte sentința apelată. A fost admis în parte capătul de cerere

privind acoperirea prejudiciului pentru lipsa de folosință a terenului și a

fost obligată pârâta la plata sumei de 324 lei, reprezentând 84 lei

contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul expropriat pe ultimii 3 ani

anteriori exproprierii și 240 lei, suma necesară pentru aducerea terenului

afectat în plus de lucrările de execuție la starea inițială.

Au fost

respinse pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pe

ultimii

trei

ani

pentru

terenul

afectat

în

plus

de

lucrările de

execuție și s-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că susținerea

pârâtei că este inadmisibilă soluția tehnică a admiterii cererii de anulare a

hotărârii, neprevăzută de lege, nu este întemeiată, pentru că nu există nici un

impediment legal pentru folosirea acestei tehnici de redactare a dispozitivului

sentinței, în condițiile

în

care s-a constatat că despăgubirea acordată

prin hotărâre nu a fost stabilită corect. Revocarea la care se referă legea

poate fi dispusă numai de emitentul actului, iar finalitatea urmărită de reclamanți

prin acțiune fiind aceea de a stabili valoarea reală a despăgubirilor pentru

terenul care le-a fost expropriat, acțiunea este îndreptată împotriva actului

administrativ și privește acea dispoziție din act privitoare la despăgubiri.

A mai

reținut instanța de apel că, deoarece cererea privește partea din hotărâre prin

care s-au stabilit despăgubirile, în ipoteza admiterii acțiunii, trebuie

dispusă o soluție tehnică ce poate consta în schimbarea, modificarea sau

anularea acelei părți din hotărâre care privește cuantumul despăgubirilor, iar

prin tehnica de redactare a dispozitivului nu s-a produs vreo vătămare

apelantei, cât timp efectul soluției privește exclusiv despăgubirile.

În

privința cuantumului despăgubirilor, s-a reținut că a fost stabilit pe baza

unui raport de expertiză tehnică administrat în cursul judecății, ale cărei

concluzii au fost apreciate de apelanta-pârâtă ca fiind corecte, iar apelanta

nu a criticat considerentele raportului de expertiză și nici nu a solicitat

efectuarea unei noi expertize.

De aceea,

nu există mecanismul legal pentru înlăturarea concluziilor raportului de

expertiză, iar pe fondul susținerilor, se constată că nu se poate acorda

preferință, ca valoare probatorie, unor anunțuri publice existente la o agenție

imobiliară cu privire la valoarea de circulație a imobilului. Pentru stabilirea

justă a despăgubirilor, experții trebuie să stabilească atât valoarea la

momentul exproprierii, cât și o valoare stabilită pe baza

venitului

pe

care

l-ar fi obținut proprietarul din exploatarea imobilului pe o anumită perioadă

de timp, iar, în speță, valoarea de circulație este mai mare decât valoarea

stabilită conform metodei de determinare a venitului net. De aceea, s-a optat

pentru valoarea de circulație, care este mai profitabilă reclamanților lipsiți

de proprietatea lor.

Cu privire

la apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că, în cazul exproprierii, Legea

nr. 198/2004 prevede că anterior actului de expropriere se face o evaluare a

imobilului și se plătește despăgubirea astfel stabilită. Se acordă

beneficiarului dreptul de a contesta valoarea stabilită de experți, însă noua

evaluare trebuie să se raporteze tot la momentul la care a avut loc

exproprierea.

S-a mai

reținut că, în măsura în care prin art. 9 din Legea nr. 198/2004

este stabilit termenul în care se face plata sumei ce

reprezintă diferența dintre

despăgubiri, susținerea apelanților-reclamanți că tribunalul

nu s-a pronunțat

asupra termenului de plată nu este întemeiată.

Critica

privind greșita respingere a cererii de suspendare a transferului dreptului de

proprietate este nefondată, pentru că, potrivit recipisei CEC nr. 2285/02 din

28 decembrie 2005, pârâta a consemnat, la dispoziția reclamanților, suma de

bani stabilită prin hotărâre, iar, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004,

transferul imobilelor operează de drept la data plății despăgubirilor.

A reținut

instanța de apel, că este întemeiată critica privind lipsa de folosință a terenului

expropriat și cel învecinat, pe o perioadă anterioară emiterii hotărârii de

expropriere.

Apelanții-reclamanți

au formulat

o

cerere

în

răspundere

civilă delictuală,

invocând producerea unui prejudiciu prin ocuparea terenului expropriat și a

unei suprafețe de teren suplimentare anterior datei exproprierii efective.

Începerea

lucrărilor de construire a autostrăzii pe porțiunea de teren expropriată a

început cu mult timp înaintea anului 2005. Prin adresa nr. 93/9414 din 14 mai

2007, C.N.A.D.N.R. S.A. a precizat că ordinul de începere a lucrărilor a fost

emis la data de 28 noiembrie 2001, iar contractul de execuție a fost semnat la

data de 12 octombrie 2001. Autorizația de construire a autostrăzii fiind emisă

în anul 2001, rezultă că începerea lucrărilor de execuție s-a produs „cel puțin

începând cu anul 2002”, iar la prima instanță a fost administrată proba cu

expertiză tehnică prin care s-a stabilit că valoarea lipsei de folosință pe

ultimii 3 ani anteriori exproprierii este de 84 lei.

În privința

terenului folosit în plus, s-a constatat că nu s-au administrat probe

suficiente pentru determinarea certă a datei ocupării terenului și a perioadei

în care a fost ocupat. De aceea, stabilirea despăgubirii „pentru lipsa de

folosință a terenului folosit în plus”, făcută exclusiv pe baza declarației

reclamanților, nu poate fi luată în considerare.

Experții

s-au deplasat la fața locului, la data de 27 martie 2006 și au constatat că

suprafața de aproximativ 2161 mp teren ce aparține reclamanților este afectată

de resturi de moloz și pietre.

A reținut

instanța de apel că, nefiind dovedită ocuparea terenului în excedent, pârâta

este obligată doar la plata sumei necesare pentru readucerea terenului excedentar

la starea inițială și nu la plata lipsei de folosință, iar suma necesară

readucerii terenului la starea inițială este de 240 lei, așa cum rezultă din

raportul de expertiză efectuat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România S.A., în calitate de reprezentantă legală a Statului

Român care, precizând că recurent-pârât este Statul Român prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. și invocând motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct.9 Cod procedură civilă, în

esență, a formulat următoarele critici:

Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, județul Călărași, Consiliul local Vâlcele

a respectat toate prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Normei de aplicare a

acestei legi.

A arătat

recurentul, că a invocat excepția de inadmisibilitate a primului capăt de

cerere având ca obiect nulitatea relativă parțială a hotărârii nr. 26 din 23

noiembrie 2005, deoarece hotărârea este un act unilateral, nu bilateral, iar

posibilitatea anulării hotărârii nu este prevăzută de lege.

Legea nr.

198/2004 prevede posibilitatea contestării hotărârii comisiei

doar sub aspectul cuantumului despăgubirii, aspect asupra

căruia intimații justifică un interes, dar nu există temei legal pentru

constatarea nulității relative parțiale a hotărârii.

Legea

prevede în mod expres cauzele pentru care un act este

anulabil, iar motivele invocate de intimați nu se încadrează

în aceste cauze, deoarece hotărârea a fost emisă cu respectarea prevederilor

legale.

Hotărârea

comisiei poate fi revocată pentru motive temeinice și, prin Legea nr. 198/2004

s-a urmărit ca atunci când expropriatul este nemulțumit de cuantumul despăgubirii,

acest lucru să nu împiedice exproprierea. Instanța poate fi sesizată numai cu

privire la cuantumul despăgubirii și se poate interveni în sensul obligării

Statului Român la despăgubiri, însă nu se poate dispune anularea actului

juridic unilateral.

Recurentul

a susținut că instanțele de fond și apel, implicit au reținut că la momentul

emiterii actului unilateral a existat cauza de nulitate, deși hotărârea a fost

emisă cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, iar intimații au solicitat

modificarea hotărârii, deși cele două cereri (anularea și modificarea) se

exclud, pentru că nulitatea lipsește de orice efect actul declarat nul. Actul

„nu mai există” pentru a putea fi modificat.

Primul

capăt de cerere, așa cum a fost formulat, trebuia timbrat, deoarece, potrivit

art. 10 alin.(1) din Legea nr. 33/1994, sunt scutite de plata taxei de timbru

doar cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea, în

contradictoriu cu Statul Român, a dreptului la despăgubire pentru expropriere

și a cuantumului acesteia.

Referitor

la efectuarea calculului despăgubirilor în euro, recurentul a susținut că

intimații-reclamanți „nu au individualizat” Regulamentul B.N.R. care prevede că

pe teritoriul României plățile se fac în lei sau euro. Rațiunea pentru care

evaluatorii autorizați s-au raportat la USD a fost aceea de a proteja

expropriatul de efectele negative ale inflației, iar instanța de fond, fără a

preciza temeiul legal, a decis că stabilirea despăgubirii în euro conduce la

această finalitate. A arătat recurentul, că nu a contestat modul de calcul la

care au recurs experții, ci faptul că nu este reglementată obligativitatea

efectuării calculului într-o anumită monedă convertibilă, iar, față de

prevederile art. 10 alin.(1) din Legea nr. 33/1994, acest capăt de cerere

trebuia timbrat.

Recurentul

a cerut să se constate netemeinicia și

nelegalitatea

raportului de expertiză întocmit de comisia de experți desemnată potrivit Legii

nr. 33/1994 și pe cale de consecință și a hotărârilor atacate.

A susținut

recurentul, că raportul de evaluare s-a făcut de experți autorizați de către

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, prin raportare la

valoarea de piață, însă în cazul exproprierii nu se poate lua în calcul numai

valoarea de piață. În raportul de evaluare s-a avut în vedere o valoare

specială a imobilelor, legată de un element extraordinar (exproprierea) care

oferă un supliment de valoare mai mare decât valoarea de piață.

Față de adresa

Agenției Imobiliare S.C. R.C. S.R.L. și de adresa Biroului Notarului Public

Ț.D.C. nr. 9 din 18 ianuarie 2006, prețurile indicate de experți în rapoartele

de expertiză sunt pur fictive, și greșit experții s-au raportat la momentul

întocmirii rapoartelor de expertiză. Conform Legii nr. 33/1994, neînțelegerile

dintre expropriator și proprietari se soluționează în instanță în baza unui

raport de expertiză, motiv pentru care se ia în calcul momentul efectuării

raportului de expertiză, însă, potrivit Legii nr. 198/2004, nemulțumirea

persoanei expropriate nu mai amână transferul dreptului de proprietate, iar

despăgubirea este consemnată în prealabil la CEC.

De aceea,

prețul de circulație trebuia stabilit în raport cu data

exproprierii, așa cum s-au pronunțat mai multe decizii de

către Curtea de Apel

București.

Experții

au ignorat prevederile art. 26 alin.(4) din Legea nr. 33/1994, față de care

trebuie avut în vedere sporul de valoare pe care

proprietățile l-au dobândit în urma realizării

obiectivului de investiții menționat în H.G. nr. 661/2005, iar, din perspectiva

aderării țării noastre la U.E., interesul național ar trebui să primeze

intereselor personale în realizarea programului de infrastructură, care este

deosebit de important.

În

privința soluției admiterii apelului declarat de intimații-reclamanți,

recurentul a arătat că la instanța de fond aceștia au achitat taxa de timbru

pentru pretențiile reprezentând lipsa de folosință pe ultimii trei ani a

terenului expropriat și a celui pretins ocupat în plus, însă pentru cererea

făcută în apel nu au plătit taxa de timbru judiciar, deși, potrivit art. 11 din

Legea nr. 146/1997, datorau 50% din taxa datorată la

suma

contestată. S-a invocat existența

obligației

de

plată,

însă

instanța

de

apel

nu

a pus

în

vedere

apelanților să plătească taxele de timbru.

S-a mai

susținut, că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând astfel

principiul disponibilității.

Deși

reclamanții au criticat sentința apelată „privitor la pretențiile pentru lipsa

de folosință a terenului expropriat și a terenului ocupat fără drept”, instanța

de apel a obligat „pârâta” la plata sumei de 240 lei necesară pentru readucerea

terenului afectat de lucrările de execuție la starea inițială, încălcând

prevederile art. 129 alin.(6) Cod procedură civilă. Obligată la plată este

„pârâta”, deși pretențiile s-au formulat în contradictoriu cu Statul Român, iar

raportul de expertiză invocat de instanța de apel a fost anulat de instanța de

fond în ședința publică din data de 23 mai 2006.

Experții au

calculat suma necesară readucerii terenului în forma inițială, deși nu fusese

stabilit un asemenea obiectiv de către instanță, iar, ulterior, alți experți nu

au mai stabilit suma care să acopere cheltuielile necesare aducerii terenului

la starea inițială.

Pretențiile

vizând obligarea Statului Român la contravaloarea lipsei de

folosință sunt nedovedite, deoarece nu s-a stabilit faptul

ocupării terenului anterior momentului exproprierii. Autorizația de construire

atestă parcurgerea etapelor pentru autorizarea lucrării și nu ocuparea

terenului, experții „au tratat chestiunea” la modul ipotetic, iar intimații au

recunoscut că nu au produs dovezi privitoare la lipsa de folosință.

Cu

privire la cererea având ca obiect plata de despăgubiri pentru lipsa de

folosință, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale a statului,

deoarece lucrările fiind executate de constructor, terenul nu a fost ocupat de

Statul Român, iar dacă ar exista răspundere civilă delictuală ea aparține

antreprenorului.

Intimații

nu au dovedit nici faptul punerii în întârziere a debitorului, iar în alte

cauze similare cererea acestora având ca obiect plata de despăgubiri pentru

lipsa de folosință pentru terenul expropriat și cel pretins ocupat în plus a

fost respinsă.

Analizând

recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art.

304 pct. 6 și pct. 9 Cod procedură civilă, se constată că este întemeiat,

pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.

În

privința cererii având ca obiect plata despăgubirilor pentru terenul ocupat în

plus față de suprafața de teren care a făcut obiectul exproprierii, sunt

incidente prevederile art. 304 pct. 6

C.proc.civ

.,

deoarece instanța de apel, admițând cererea formulată de reclamanți și obligând

recurentul-pârât să le plătească suma de 240 lei necesară pentru aducerea

terenului afectat în plus de lucrările de execuție la starea inițială, a

acordat ceea ce nu s-a cerut.

Intimații-reclamanți

au cerut, prin acțiune, despăgubiri pentru terenul

ocupat de lucrările de construcții, care excede suprafața de

1326,17 mp, indicând valoarea daunei la suma de 600 RON.

Comisia de

experți desemnată de instanță a stabilit prejudiciul produs

„ca urmare a nefolosirii terenului pentru suprafața

expropriată și pentru cea folosită în afara exproprierii” ca fiind de 84 lei

RON și respectiv 135 lei RON, iar intimații-reclamanți, în concluziile scrise

aflate la filele 229-238 din dosarul tribunalului, au solicitat „contravaloarea

recoltei ca urmare a lipsei de folosință”.

În

declarația de apel, reclamanții au criticat sentința cu privire la greșita

respingere a „

petitului

privitor la pretențiile

pentru lipsa de folosință a terenului expropriat și a celui ocupat fără drept”,

iar cu privire la lipsa de folosință a terenului ocupat în plus, instanța de

apel a respins cererea, reținând că nu pot fi acordate despăgubiri, pentru că

nu s-au administrat probe suficiente pentru determinarea certă a datei ocupării

terenului excedentar și a perioadei în care a fost folosit.

Deoarece

intimații reclamanți nu au investit tribunalul cu o cerere pentru acordarea de

despăgubiri reprezentând suma necesară readucerii terenului excedentar la

starea inițială și nici în declarația de apel nu au arătat că ar fi formulat o

asemenea cerere, față de prevederile art. 295 și ale art. 129 alin.(6) Cod

procedură civilă, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.

De altfel,

suma de 240 lei necesară pentru readucerea terenului la starea inițială a fost

stabilită prin raportul de expertiză întocmit de experți, anulat de tribunal

prin încheierea din 23 mai 2006, motivul anulării constituindu-l faptul că

raportul a fost întocmit de o altă comisie decât cea stabilită de instanță.

Celelalte

critici formulate de recurent nu sunt întemeiate.

Așa cum

corect s-a reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată,

cererea având ca obiect anularea parțială a hotărârii nr. 26 din 23 noiembrie

2005, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor, nu este inadmisibilă.

Prin

Legea nr. 198/2004 este stabilit cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de

pregătire a executării lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri

naționale. Legea prevede, în art. 6, că asupra cuantumului despăgubirii se

pronunță o comisie numită de expropriator, de comun acord cu proprietarul sau

cu titularii altor drepturi reale, printr-o hotărâre de stabilire a

despăgubirilor, iar, conform art. 9 din lege, expropriatul nemulțumit de

cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanței judecătorești competente.

Acțiunea

prevăzută

de

art.

9

din

Legea nr. 198/2004 este o cale de

atac împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în

baza art. 6 din lege, fapt ce rezultă din art. 10 alin.(1) din H.G. nr.

941/2004. Textul stabilește conținutul hotărârii, iar la litera h este

prevăzută mențiunea „calea de atac împotriva hotărârii și termenul în care

poate fi exercitată”.

Sesizată

cu contestație împotriva hotărârii, instanța are competența să verifice

temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea

atacată nu este un act bilateral și că poate fi revocată de organul emitent,

conform art. 10 alin.(3) din H.G. nr. 941/2004, nu exclude soluția anulării ei

parțiale, cu privire la cuantumul despăgubirii.

Cauzele

pentru care un act este anulabil nu sunt prevăzute expres de lege, așa cum

susține recurenta, iar hotărârea emisă în condițiile art. 6 și art. 7 din Legea

nr. 198/2004 nu este un act juridic civil.

Prin

această hotărâre este finalizată procedura stabilirii despăgubirilor

și, fiind supusă căii de atac, obligația de plată a

despăgubirilor există pentru suma stabilită prin hotărârea judecătorească,

chiar dacă suma menționată în

hotărârea atacată a fost deja plătită.

În

privința cuantumului despăgubirilor, are efecte depline hotărârea judecătorească,

expropriatorul având obligația, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004, să facă

plata, pe baza hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

În

vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor la data când se face plata,

corect s-a dispus echivalarea monedei naționale cu moneda europeană.

Deși,

potrivit art. 137 alin.(2) din Constituția României, moneda națională este

leul, iar în condițiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se

poate recunoaște circulația și înlocuirea monedei naționale cu aceea a Uniunii

Europene, prin hotărârea contestată, comisia constituită conform art. 6 din

Legea nr. 198/2004 a stabilit dreptul la despăgubiri în lei „reprezentând

echivalentul a 1326,17 dolari SUA”, iar, conform susținerii recurentei,

rațiunea pentru care evaluatorii s-au raportat la USD a fost aceea de a proteja

expropriatul de efectele negative ale inflației.

În

prezenta cauză, expropriații, însă, au solicitat ca despăgubirea să se facă

prin raportare la moneda europeană, considerând că în acest fel sunt mai bine

protejați, iar în lipsa unor dispoziții legale care să reglementeze

posibilitatea stabilirii despăgubirilor în echivalent USD, corect a fost admisă

cererea acestora.

Nefondate

sunt și criticile care privesc modul de stabilire al cuantumului

despăgubirilor.

Articolul 9

din Legea nr. 198/2004 prevede că acțiunea formulată de expropriat se

soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce

privește stabilirea despăgubirii.

Prin

urmare, criteriile în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirii sunt

prevăzute de Legea nr. 33/1994, care, în art. 26, prevede că despăgubirea se

compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptățite și că la calcularea cuantumului,

experții și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data

întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite.

Pentru

stabilirea despăgubirii, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de către

o comisie de experți alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar, față

de prevederile art. 26 din lege, corect s-a stabilit valoarea despăgubirii în

raport de prețul de vânzare de la data întocmirii raportului de expertiză.

Faptul

că, potrivit art. 8 din Legea nr. 198/2004, recurenta a făcut plata

despăgubirii stabilite prin hotărârea atacată și că transferul dreptului de

proprietate s-a produs la data plății, nu face inaplicabilă prevederea din

Legea nr. 33/1994 (art. 26) că la stabilirea cuantumului despăgubirii se are în

vedere prețul de la data întocmirii raportului de expertiză.

În

raportul de expertiză, la metoda 1 de evaluare, experții au avut în vedere

criteriul de calcul prevăzut de art. 26 alin.(2) din Legea nr. 33/1994, iar pârâtul,

care nu a contestat modul de calcul, conform consemnărilor din încheierea de

dezbateri, a cerut să se respingă cererea reclamanților și să fie omologată cea

de a doua modalitate de calcul.

Or,

conform acestei modalități, cuantumul despăgubirii stabilit după metoda de

determinare a venitului este de 16068,7 lei RON, cu mult mai mare decât cel

stabilit prin hotărârea contestată de reclamanți.

Susținerile

care se bazează pe analiza înscrisurilor depuse la dosar, înscrisuri care, în

opinia recurentului, fac dovada altui preț de vânzare decât cel menționat de

experți, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.,

deoarece privesc aprecierea probelor, iar critica privitoare la efectuarea

calculului despăgubirilor în raport de prevederile art. 26 alin.(4) din Legea

nr. 33/1974 este formulată direct în recurs. În declarația de apel (greșit

intitulată recurs) nu s-a formulat o asemenea critică.

Nici

susținerea că nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului reprezentând lipsa

de folosință a terenului expropriat anterior exproprierii nu face posibilă

încadrarea în art. 304

C.proc.civ

., deoarece privește

modul de stabilire de către instanța de apel a situației de fapt (data

începerii lucrărilor) pe baza aprecierii probelor administrate în cauză, iar

susținerea că pârâtul nu are calitate procesuală nu este întemeiată.

Nu

se

poarte

reține

că

răspunderea

pentru

începerea

lucrărilor

anterior datei exproprierii aparține antreprenorului, așa

cum susține recurentul, pentru că lucrările au fost începute pe baza ordinului

de începere a lucrărilor, emis la data de 28 noiembrie 2001 de către

C.N.A.D.N.R. (fosta Administrație Națională a Drumurilor) și a contractului de

execuție semnat la data de 12 octombrie 2001, fapt confirmat prin adresa nr.

93/9414 din 14 mai 2007, emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România S.A. (reprezentanta legală a statului în acest proces).

De aceea,

obligația de plată pentru prejudiciul produs proprietarului expropriat prin

lipsirea de folosință a terenului care a făcut obiectul exproprierii,

determinată de începerea lucrărilor anterior datei când s-a produs

exproprierea, aparține pârâtului Statul Român, reprezentat de C.N.A.D.N.R., iar

instanța de apel a respins apelul formulat de Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România S.A., în calitate de reprezentantă a Statului

Român, așa cum s-a precizat în cererea înregistrată la data de 27 decembrie

2006, fără să rețină că C.N.A.D.N.R. S.A. a declarat apel în nume

propriu.

Neîntemeiate

sunt și criticile privitoare la obligația intimaților-reclamanți de plată a

taxelor de timbru pentru capetele de cerere având ca obiect: constatarea

nulității hotărârii comisiei; echivalarea cuantumului despăgubirilor în moneda

euro; obligarea pârâtului la plata despăgubirii reprezentând dauna produsă prin

lipsirea de folosință a terenului expropriat și a unei părți din terenul ocupat

în plus de lucrările de execuție.

Articolul 10 alin. (1) din Legea nr.

198/2004 dispune „Cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea,

în

contradictoriu cu statul român, a

dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia sunt

scutite de taxă judiciară de timbru”.

Cererile

având ca obiect constatarea nulității părții din hotărâre care cuprinde

cuantumul despăgubirii și efectuarea calculului despăgubirii, prin echivalent,

în monedă europeană privesc dreptul la despăgubire pentru expropriere și

cuantumul despăgubirii, iar suma pretinsă pentru acoperirea prejudiciului

cauzat proprietarului prin lipsirea de folosință a terenului expropriat și a

celui ocupat în plus este parte componentă a despăgubirii, pentru că art. 9 din

Legea nr. 198/2004, care stabilește dreptul expropriatului nemulțumit de

cuantumul despăgubirii de a se adresa instanței judecătorești, prevede că

acțiunea se soluționează potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Or, conform

art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite.

Față de

prevederile textelor citate, corect nu li s-a pus în vedere reclamanților să

plătească taxe de timbru pentru aceste cereri.

Susținerea

recurentului că pentru prejudiciul reprezentând lipsa de folosință a terenului

expropriat, ocupat fără drept anterior exproprierii și a terenului ocupat în

plus trebuia pus în întârziere este, de asemenea, neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că acest

prejudiciu are ca temei delictul. Or, în

domeniul delictului, cel care a săvârșit fapta ilicită este

de drept în întârziere.

În

materie contractuală, partea care nu-și execută obligația ce rezultă din

contract trebuie pusă în întârziere, cu respectarea formalităților prevăzute de

lege, însă în prezenta cauză răspunderea recurentului-pârât pentru dauna

produsă prin lipsirea intimaților de folosința terenului nu are ca temei vreun

contract încheiat de părți.

Pentru

considerentele expuse, recursul a fost admis și a fost casată, în parte,

decizia atacată, în sensul că pârâtul a fost obligat la plata sumei de 84 lei

reprezentând dauna produsă prin lipsa de folosință a terenului expropriat și s-a

înlătura obligarea acestuia la plata sumei de 240 lei necesară pentru aducerea

la starea inițială a terenului afectat în plus de lucrările de execuție.

Restul dispozițiilor deciziei au

fost menținute.