ÎCCJ, decizie (scj.ro #81633)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81633) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Expropriere pentru

lucrări de utilitate publică. Admiterea cererii de expropriere a

întregii suprafețe de teren. Depășirea

atribuțiilor

puterii judecătorești.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de

proprietate.

Index alfabetic :

imobil

-

expropriere

-

utilitate publică

Legea nr. 198/2004, art. 2, art.

4, art. 6, art. 8, art. 9

Legea nr. 33/1994, art. 21-27

Sesizarea instanței de judecată de

către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 9

din Legea nr. 198/2004. Prin urmare, nici o dispoziție a legii nu permite

instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde

că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie

autorității executive și să efectueze sau să

înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura

exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior

citate.

În această materie, competențele instanței

de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de

persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului

despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține, astfel că

instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești

atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de teren la cererea foștilor

proprietari.

Secția I

civilă, decizia nr. 565 din 7 februarie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 26.07.2007 pe

rolul Tribunalului Bihor, reclamanții M.F., J.M., C.I. și V.V. au

chemat în judecată Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA și Comisia Locală Abram de aplicare a

Legii nr. 198/2004, solicitând anularea hotărârilor nr. 242/2007 și

nr. 243/2007.

La data de 03.10.2007, M.O.G. și P.L. au formulat

cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat, în

principal, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii

suprafețe de teren cu nr.top.303 și 304 Satu Barbă  și

acordarea de despăgubiri la aceeași valoare, de 5,22 euro/mp., iar în

subsidiar, să se stabilească suma cuvenită cu titlu de

despăgubire pentru fiecare persoană îndreptățită,

potrivit cotelor de proprietate, așa cum rezultă din CF 125 Satu

Barbă.

În ședința din data de 26.10.2007, reclamanții

și-au precizat contestația, solicitând exproprierea pentru cauză

de utilitate publică a întregii suprafețe cu nr.top.303 și 304

Satu Barbă, cu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri aferente.

Prin sentința civilă

nr. 355/C din 06.11.2008, Tribunalul Bihor a respins cererea principală și

cererea de intervenție în interes propriu.

În ceea ce privește primul

capăt de cerere din acțiunea principală, vizând constatarea

nulității hotărârilor nr. 242/2007 și nr.243/2007,

instanța a reținut că reclamanții nu au invocat nici o

cauză de nulitate, iar din probatoriul administrat nu rezultă nici un

motiv pentru anularea acestor hotărâri. Simpla afirmație a

reclamanților că nu  le-a fost prezentată documentația

și că există neconcordanță în modul de amplasare a

numerelor cadastrale nu constituie un motiv pentru anularea hotărârilor

atacate. La fel, nici existența unui proces de partaj având ca obiect

terenurile expropriate nu constituie un motiv de nulitate a celor două

hotărâri.

În ceea ce privește

capătul de cerere din acțiunea principală și intervenție

privind obligarea Statului Român la exproprierea pentru cauză de utilitate

publică a întregii suprafețe de teren, instanța a reținut

că, din dispozițiile cuprinse în Legea nr.33/1994 și Legea

nr.198/2004, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea

declanșării procedurii de expropriere de către alte persoane sau

autorități decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr.33/1994.

Legea nu prevede nici un drept de inițiativă în sarcina celui ce

urmează a fi sau poate fi  expropriat. Dacă în cauză

reclamantele au apreciat că exproprierea doar a unei cote părți

din teren le-a creat un prejudiciu suplimentar, acestea puteau solicita ca

această împrejurare să se reflecte, eventual, în cuantumul

despăgubirilor, însă nu au legitimitatea – din considerentele

arătate anterior – de a cere exproprierea întregii suprafețe de

teren.

În ceea ce privește capătul subsidiar din cererea de intervenție

în interes propriu, instanța a constatat că

expropriatorul a procedat în

conformitate cu prevederile art.5 (5) din Legea nr.198/2004, art.7 (3)

și  art. 11 (3) din Normele de aplicare a Legii nr.198/2007,

consemnând despăgubirile cuvenite pe numele tuturor coproprietarilor. Ca

atare, suma consemnată cu acest titlu urmează a fi partajată cu

ocazia soluționării sistării stării de indiviziune între

părți, suma de bani subrogându-se terenului indiviz.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intervenientele M.O.G. și

P.L.

La apelul declarat de apelantele M.O. și P.L. au aderat reclamanții

V.V., C.I., M.F. și J.M.

Prin decizia civilă nr. 27A din 02.05.2012, Curtea

de Apel Oradea, Secția I-a civilă a admis apelul și cererea de

aderare la apel, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul

că  a admis în parte cererea principală și în parte cererea

de intervenție, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate

publică a parcelei P1 în suprafață de 239 mp. formată din

cota de 1/1 parte din nr. top. 303/2 și 303/4 Satu Barbă, constituite

în nr. cadastral 508, a parcelei P2 în suprafață de 1567 mp.

formată din cota de 567/3003 din nr. top. 304/2 și cota de 1000/2964

din nr. top. 304/3 Satu Barbă, reprezentând cota de 1567/5967 din nr.

cadastral 510 Abram în care sunt constituite și parcela P3 în

suprafață de 98 mp. formată din cota de 98/2248 din nr. top 305

Satu Barbă, reprezentând cota de 98/894 din nr. cadastral 514 Abram,

astfel cum acestea au fost identificate în completarea la raportul la

expertiză întocmit de experții M.G., M.N.T., P.R.D. din decembrie

2011, pentru prețul de 5,22 euro/mp și a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Reclamanții și intervenientele au fost coproprietari asupra

imobilelor individualizate cu nr. top 303, 304 și 305 Satu Barbă,

înscrise în CF 125 Satu Barbă.

Prin hotărârea nr.242/2007 emisă de CNADNR SA, s-a aprobat acordarea

de despăgubiri pentru imobilul situat în localitatea Satu Barbă, cu

nr. top 304 în suprafață de 835 mp, identificat cu nr. cadastrale 509

și 512, cuantumul despăgubirii fiind fixat la suma de 6,11

euro/mp.  Prin hotărârea nr.243/2007, s-a aprobat acordarea de

despăgubiri pentru imobilul cu nr. top 303 în suprafață de 2.815

mp, identificat cu nr. cadastral 499, cuantumul despăgubirii fiind fixat

la 5,22 euro/mp. De asemenea, prin hotărârea nr.123/2006 emisă de

aceeași instituție, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru

imobilul expropriat cu nr. top 305, în suprafață de 1.354 mp.,

identificat cu nr. cadastral 513, cuantumul despăgubirii fiind de 6,11

euro/mp.

Prin sentința civilă nr.808/2010 pronunțată de

Judecătoria Marghita, definitivă și irevocabilă, s-a sistat

indiviziunea asupra imobilelor cu nr. top 303 și 304 Satu Barbă, prin

formarea a două loturi, din care primul lot pentru reclamantele V.V.,

M.F., J.M., C.I., cuprinzând terenurile cu nr. top nou formate 303/3 în

suprafață de 1.410 mp., 303/4 în suprafață de 120 mp.,

304/3 în suprafață de 2964 mp. și 304/4 în suprafață

de 415 mp., iar al doilea lot pentru pârâtele M.O.G. și P.L. cuprinzând

nr. top. nou formate 303/1 în suprafață de 1405 mp., 303/2 în

suprafață de 119 mp., 304/1 în suprafață de 27 mp., 304/2

în suprafață de 3.003 mp. și 304/5 în suprafață de 393

mp.

Este adevărat că Legea nr.198/2004, aplicabilă raportului

juridic dedus judecății, nu reglementează posibilitatea

declanșării procedurii exproprierii de către alte persoane decât

cele prevăzute în art.7 din Legea nr.33/1994, însă, în

speță nu se pune problema declanșării acestei proceduri de

către reclamanți, procedura fiind declanșată anterior

promovării prezentului litigiu, la inițiativa Statului Român prin

CNADNR SA, instanța fiind investită cu exercitarea controlului asupra

modului în care exproprierea s-a realizat.

Sunt nefondate susținerile intimatei în sensul că, în litigiile având

ca obiect exproprierile efectuate în temeiul Legii nr.198/2004, instanța

de judecată nu este chemată să se pronunțe decât cu privire

la justețea cuantumului despăgubirilor, dispozițiile speciale

cuprinse în Legea nr.198/2004 completându-se cu dispozițiile generale din

legea cadru în materie de expropriere (Legea nr.33/1994).

Astfel, potrivit art.24 alin.(4) din Legea nr.33/1994, în cazul în care

expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți din teren sau

construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea

totală, instanța va aprecia în raport cu situația reală

dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar dispunând

exproprierea totală.

Prin raportul de expertiză topo întocmit în cauză, s-au identificat

imobilele în litigiu, experții conchizând, prin completarea la raportul de

expertiză întocmit în decembrie 2011 că, din suprafața

neexpropriată de 7.100 mp., suprafața aferentă parcelelor P1,

P2, P3 identificate conform planului cadastral anexat, este la ora actuală

afectată faptic de lucrările aferente autostrăzii, impunându-se

din punct de vedere tehnic a fi expropriată.

Prin urmare, pornind de la garanția conferită dreptului de

proprietate atât de Constituția României cât și prin art.1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, date fiind

și concluziile raportului de expertiză, se impune exproprierea

suprafeței de teren identificată în completarea la raportul de

expertiză mai sus menționată, solicitarea apelanților de a

se dispune exproprierea totală nefiind justificată.

Cât privește prețul pentru care se va dispune exproprierea, se va

avea în vedere prețul oferit de expropriator pentru terenul expropriat

inițial (5,22 euro/mp) solicitat și de apelanți.

În ceea ce privește solicitarea de constatare a nulității

absolute a hotărârii nr.242/2007 și nr.243/2007, instanța de

apel a confirmat soluția tribunalului, constatând că nu poate fi

reținut nici un motiv care să conducă la anularea lor.

S-a mai reținut că, în privința capătului subsidiar din

cererea de intervenție în interes propriu, prin care s-a solicitat a se

stabili suma cuvenită cu titlu de despăgubire fiecărei persoane

îndreptățite, potrivit cotelor de proprietate astfel cum rezultă

din situația de CF, soluția primei instanțe este corectă,

întrucât expropriatorul a procedat în conformitate cu prevederile art.5

alin.(5) din Legea nr.198/2004 și art.7 alin.(3) și art.11 alin.(3)

din Normele de aplicare a Legii nr.198/2007, consemnând despăgubirile

cuvenite pe numele tuturor coproprietarilor, suma urmând a fi partajată

ulterior, cu ocazia sistării indiviziunii.

Împotriva  acestei decizii, a declarat recurs Statul Român prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA., formulând următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 4 și 9 C.p.c.:

Instanța a depășit atribuțiile

puterii judecătorești, întrucât niciun text legal nu prevede posibilitatea

instanței de judecată de a dispune exproprierea și/sau de a

stabili despăgubirea pentru un teren care nu a fost expropriat în

condițiile legii.

Astfel, cererea introductivă de instanță

este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile Legii nr. 198/2004.

Legea specială în materie de expropriere permite sesizarea instanței

de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii (art. 9 din

lege), în contextul exproprierii prealabile a terenului.

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 198/2004, imobilul

expropriat pentru realizarea lucrărilor de drumuri de interes

național este imobilul pentru care a fost declanșată procedura

de expropriere prin hotărâre de guvern, pentru care Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004 a emis o hotărâre de stabilire a cuantumului

despăgubirii și pentru care expropriatorul a efectuat plata sau a

consemnat despăgubirea. Pentru a considera un imobil ca fiind expropriat,

condițiile menționate trebuie îndeplinite cumulativ.

În temeiul Legii nr. 198/2004, declanșarea procedurii

de expropriere a imobilelor necesare realizării obiectivului de

investiție „Autostrada Brașov – Cluj – Borș” pe teritoriul

localității Abram, a fost dispusă prin mai multe hotărâri

de guvern, dar prin niciuna dintre acestea nu s-a declanșat procedura de

expropriere a imobilelor în suprafață de 239 mp, având număr

cadastral 508, în suprafață de 1.567 mp, parte din numărul

cadastral 510, precum și în suprafață de 98 mp, parte din

numărul cadastral 514. Or, în lipsa unei hotărâri de guvern pentru

declanșarea procedurii de  expropriere pentru imobilul în cauză,

nu poate fi emisă vreo hotărâre de stabilire a cuantumului

despăgubirii, iar expropriatorul nu are temei pentru efectuarea vreunor

plăți sau consemnări.

Nici prin raportare la dispozițiile Legii nr.

33/1994 - legea generală în materie - cererea nu este admisibilă,

având în vedere următoarele aspecte:

Procedura exproprierii, potrivit Legii nr. 33/1994, se

derulează în trei etape reglementate distinct de lege, respectiv:

declararea de utilitate publică a lucrării, măsuri

pregătitoare exproprierii, exproprierea propriu-zisă și

stabilirea despăgubirilor. Primele două etape sunt administrative,

iar cea de a treia este judiciară, cu toate consecințele care decurg

de aici. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea va putea fi

hotărâtă de instanțele de judecată după ce s-a

făcut declarația de utilitate publică a exproprierii în

condițiile prevăzute de lege, or, în speță, această

condiție nu este îndeplinită și conduce la respingerea cererii

ca neîntemeiată.

Recurentul arată că înțelege să

reitereze excepția tardivității cererii prin care

reclamanții au solicitat exproprierea și a întregii suprafețe a

nr. top 305 Satu Barbă, deși prin cererea inițială au

solicitat exproprierea totală numai pentru imobilele cu nr. top 303

și 304 și invocă, în acest sens, prevederile art. 132 și

134 C.p.c.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea hotărârii

pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9

C.p.c. raportate la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 24 alin. (4)

și art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 129 C.p.c., art. 1169 C.civ.

Astfel, potrivii art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004:

„Acțiunea formulată in conformitate cu prevederile prezentului

articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii”.

Așadar, voința legiuitorului a fost ca prevederile art. 21-27 din

Legea nr. 33/1994 să se aplice exclusiv pentru stabilirea cuantumului

despăgubirii pentru un teren expropriat deja. Acțiunea la care se

referă textul citat, respectiv acțiunea formulată în

conformitate cu prevederile art. 9, vizează numai terenurile pentru care

„despăgubirile au fost consemnate în condițiile art. 5 alin. 4-8

și ale art. 6 alin. 2” [art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004].

Dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994

au aplicabilitate în faza contencioasă reglementată de legea

generală în materia exproprierii, atunci când instanța se

pronunță cu privire la măsura exproprierii. Or, Legea nr.

198/2004 (legea specială) nu a reglementat posibilitatea sesizării

instanței pentru a se pronunța cu priviri la expropriere, astfel că

dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 nu pot completa Legea

nr. 198/2004.

În speță, încălcând principiul de drept

„specialia generalibus derogant”, instanța de fond sesizată într-o

cauză aflată sub incidența normei speciale, a tăcut

aplicarea unei dispoziții din norma generală, deși vădit

contrară normei speciale.

Totodată, textul legal în discuție are

incidență exclusiv în situațiile în care instanța este

sesizată de către expropriator, întrucât inițiativa

declanșării procedurii de expropriere nu este recunoscută nici

unei persoane fizice sau juridice și nici instanței de judecată.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite că

dispoziția menționată ar avea aplicabilitate în cauză

(și nu doar în faza contencioasă reglementată de legea

generală în materia exproprierii declanșată la cererea expropriatorului),

aceasta reglementează posibilitatea instanței de a dispune

exproprierea totală a unui teren, ori de câte ori exproprierea în parte nu

este posibilă. Or, prin decizia civilă nr. 27/A/2012 s-a dispus

exproprierea unei suprafețe suplimentare reprezentând 27% din

suprafața rămasă, iar nu exproprierea totală a terenului

intimaților.

Se mai arată că, în cazul dedus

judecății, a fost încălcat rolul activ al judecătorului,

prin faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă

greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere

eronată a probelor administrate și a apărărilor formulate

de pârâtă.

Astfel, pârâta a anexat adresa din 13.09.2011 și a

învederat instanței faptul că drumul de piatră și

șanțul care se află pe aceste parcele reprezintă în fapt o

cale de acces temporară la lucrările pentru construirea

Autostrăzii Brașov-Cluj-Borș, iar după finalizarea acestui

obiectiv, terenul pe care se află drumul de acces va fi readus la starea

inițială și redat proprietarilor.

Totodată, a evidențiat instanței de apel

faptul că orice aspecte legate de ocuparea unor suprafețe

suplimentare față de cele expropriate - în speță terenurile

rămase reclamanților și intervenientelor și identificate

prin nr. cadastrale 508, 510, 514 Abram - sunt de resortul constructorului, în

acord cu art. 4.11 din contractul de construire. Prin urmare, prin raportare la

caracterul temporar al drumului amplasat pe parcelele PI, P2 și P3,

și ținând cont de faptul că răspunderea pentru edificarea

acestuia aparține constructorului, nu există temei juridic pentru a

obliga Statul Român la expropriere.

Pârâta a învederat instanței atât faptul că, în

privința imobilelor pentru care experții au propus exproprierea nu

este declarată utilitatea publică, dar și împrejurarea că o

atare utilitate publică nici nu poate fi declarată, atât timp cât

drumul și șanțul aflate pe terenurile în litigiu reprezintă

exclusiv o cale de acces temporară la lucrările de construire a

autostrăzii.

Toate aceste aspecte nu au fost luate în considerare de

către instanța de apel, iar în decizia recurată nici măcar

nu se face vreo referire la aceste apărări.

Se mai arată că nu există temei care

să justifice, în speță, calitatea procesual-pasivă a

recurentei, deoarece asupra terenurilor ocupate faptic a fost realizată o

cale de acces temporară de către constructorul lucrării de

utilitate publică.

Or, în ipoteza în care se va dovedi faptul că drumul

de acces către lucrările Autostrăzii Brașov-Borș s-a

efectuat fără acordul proprietarilor și că acestora li s-a

cauzat un prejudiciu, singurul în măsură să răspundă

este cel care se face vinovat de acest fapt, în temeiul răspunderii civile

delictuale.

Referitor la stabilirea unei despăgubiri pentru

suprafața ocupată în fapt de lucrări, se arată că,

prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 26 din

Legea nr. 33/1994 deoarece  pe calea expertizei de evaluare urma să

se determine numai valoarea imobilului în funcție de prețul cu care

se vând în mod obișnuit imobilele, în raport de valorile înregistrate la

momentul pronunțării deciziei, respectiv anul 2012.

Se mai arată că instanța nu a ținut

cont de întregul material probator administrat în cauză, în special de

proba cu înscrisuri, care a relevat faptul că terenurile au fost ocupate

de constructor în vederea realizării unei căi de acces temporare la

lucrările autostrăzii și că suprafețele ocupate nu

sunt destinate utilității publice.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că

recursul este fondat, fiind  admis pentru următoarele considerente:

Înalta Curte a analizat cu prioritate criticile

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 C.p.c., deoarece, în măsura în

care se va constata că decizia recurată a fost pronunțată

cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, va

deveni inutilă analiza celorlalte motive de recurs vizând nelegalitatea

hotărârii atrasă de încălcarea ori aplicarea greșită a

unor norme de drept material sau procesual.

Prin criticile întemeiate pe art. 304 pct. 4 C.p.c.,

recurentul a susținut că instanța de apel a depășit

atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus

exproprierea unor suprafețe de teren, la cererea reclamanților și

a intervenientelor.

Susținerile sunt fondate.

Prin art. 2, Legea 198/2004, aplicabilă în

cauză, declară de utilitate publică toate lucrările de

construcție de autostrăzi și drumuri naționale,

expropriator fiind, potrivit legii, Statul Român prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A.

În ceea ce privește procedura de expropriere, Legea prevede că expropriatorul întocmește o documentație

tehnico-economică pentru fiecare lucrare (art. 3), pe baza căreia Guvernul aprobă, prin hotărâre, amplasamentul

lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care

constituie amplasamentul, suma globală estimată a

despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont

bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare (art.

4). Potrivit art. 6 din Lege, în termen de 5 zile de la data intrării în

vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1),

expropriatorul numește o comisie care verifică dreptul de proprietate

ori alt drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată și

se pronunță asupra cuantumului despăgubirii, de comun acord cu

proprietarul sau cu titularii altor drepturi reale.

Sesizarea instanței de judecată de către

expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 9

din Lege: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii prevazute la art. 8, precum și orice persoană care

se consideră îndreptățită la despăgubire pentru

exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a

hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de

15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei

prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art.

21-27 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește

stabilirea despăgubirii (...)

”

.

Prin urmare, nici o dispoziție a Legii nu permite

instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde

că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie

autorității executive și să efectueze sau să

înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura

exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior

citate.

În această materie, competențele instanței

de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de

persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului

despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține.

Trimiterea pe care art. 9 din Legea nr.98/2005 o face la

prevederile art. 21-27 din Legea nr.33/1994 vizează exclusiv, astfel cum

în mod expres rezultă din conținutul său, stabilirea

despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 18

că dispozițiile sale se completează în mod corespunzător cu

cele ale legii generale în materie  – Legea nr. 33/1994 – numai „în

măsura în care nu prevăd altfel ”.

Nu sunt întemeiate concluziile instanței de apel

care a apreciat că, deși potrivit Legii nr.198/2004, aplicabilă

raportului juridic dedus judecății, posibilitatea

declanșării procedurii exproprierii nu poate aparține altor

persoane în afara celor prevăzute în art.7 din Legea nr.33/1994, acțiunea

trebuie primită întrucât, în cauză nu se pune problema

declanșării acestei proceduri de către reclamanți,

(procedura fiind declanșată anterior promovării prezentului

litigiu, la inițiativa Statului Român prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA),  ci aceea

a exercitării controlului asupra modului în care exproprierea s-a

realizat.

Nu a rezultat din lucrările dosarului că pentru parcelele de teren

pentru care instanța de apel a dispus exproprierea a fost urmată

procedura reglementată de art.2-5 din Legea nr.198/2004, chiar dacă o

astfel de dovadă a fost produsă pentru parcele învecinate. În plus,

pentru considerentele anterior expuse, sesizarea instanței de către

reclamanți, cu o cerere care să aibă ca obiect exproprierea unor

suprafețe de teren, nu putea fi primită.

În consecință, constatând că prin hotărârea

recurată, în mod nelegal instanța de apel a dispus exproprierea unor

suprafețe de teren, în temeiul art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a

admis recursul declarat de pârât, a casat, în baza art. 304 pct. 4

C.p.c.,  decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C.p.c. a respins

apelul declarat de interveniente și cererea de aderare la apel

formulată de reclamanți împotriva sentinței Tribunalului Bihor.

Față de soluția pronunțată nu au mai fost analizate

celelalte critici care vizează aspecte de drept procesual ori dezlegarea

dată de instanța de apel fondului litigiului.