ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1624/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 58/ F din 28 martie 2006, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sesizată prin sentința nr. 2245/2004 a Curții de Apel București, de declinare a competenței teritoriale, a admis acțiunea formulată de reclamanta R.N.P. R. – D.S.B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și chemații în garanție Consiliul Local al Orașului Însurăței și Consiliul Județean Brăila, dispunând anularea H.G. nr. 363/2002 privind atestarea domeniului public al județului Brăila și al municipiului, orașelor și comunelor din județul Brăila, cu privire la poziția 23 din Anexa 5, referitoare la C.V.

Totodată, a respins cererea reclamantei de chemare în garanție a Consiliului Local al Comunei Însurăței și Consiliului Județean Brăila, ca fiind lipsită de obiect. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Imobilul în discuție a fost construit în anul 1970 pe un teren cuprins în amenajamentul silvic, unitatea de producție V.V., în baza contractului de antrepriză, având ca beneficiar A.J.V.P.S.B., lucrarea fiind finalizată conform actului de cooperare dintre I.S.B. și A.J.V.P.S.B., din 7 noiembrie 1970. În baza cererii adresate de I.S.B. și A.J.V.P.S.B., înregistrată la C.E.C.P.J.B. la 18 noiembrie 1970, a fost eliberată autorizația de construire din 25 noiembrie 1970, imobilul având destinația funcțională de C.V.

Prin decizia C.P.J.B. nr. 19 din 26 ianuarie 1981, C.V. a fost transmisă Î.U.G.P.B., de la care a fost preluată, împreună cu obiectele de inventar, de către I.S.B., conform procesului verbal din 25 iulie 1984 și ordinului de plată din 3 august 1984. Drept urmare, C.V. s-a aflat în gestiunea și patrimoniul I.S.B. și, apoi, a D.S.I., fiind înregistrată în contabilitate, cu achitarea taxelor și impozitelor locale începând cu anul 1995. În urma înființării R.N.P. R., prin H.G. nr. 1335/1990, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 privind regiile autonome, aceasta a preluat întregul patrimoniu al fostului I.S.B. Prin decizia nr. 796 din 8 iunie 1990, Primăria Județului Brăila a revocat decizia nr. 19 din 26 ianuarie 1981 a C.J.B.

și a transmis imobilul în folosință către C.A.P.V.Î., cu condiția ca aceasta să predea I.S.B., cu întocmirea formelor legale, o suprafață de teren echivalentă cu cea primită prin această decizie, fixându-se termen limită data de 20 iunie 1990. Cum nu s-a făcut dovada preluării imobilului de către C.A.P.V.Î. și a executării obligației corelative, instanța a reținut că decizia nr. 796 din 8 iunie 1990 a Primăriei Județului Brăila nu a fost pusă în aplicare și că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul I.S.B., acest patrimoniu fiind preluat, în urma modificărilor legislative, de către D.S.B., care este proprietara bunurilor din patrimoniul său, conform Legii nr. 15/1990. Expertiza efectuată în cauză a stabilit, în urma verificării imobilului în litigiu, că acesta a fost edificat în anul 1970, în baza Proiectului de execuție a I.P.B.

și a autorizației pentru executare de lucrări din 25 noiembrie 1970 emisă de C.P.J.B., la solicitarea I.S.B. și A.J.V.P.S.B. Ulterior construirii C.V., cu autorizația de executare de lucrări din 13 noiembrie 1971 a fost edificată din rezerve bugetare, în fața acestei cabane, o tabără de pionieri care, cu ocazia cercetării locale efectuate în cauză, s-a constatat că nu mai există. A mai reținut instanța că tot cu ocazia cercetării locale s-a constatat existența în stânga imobilului în litigiu, a unui canton silvic, expertiza stabilind că acesta a fost construit în anul 1972, în baza autorizației pentru executare de lucrări din 12 mai 1972, la cererea I.S.B. Față de cele arătate, instanța de fond a reținut că există trei autorizații pentru trei obiective distincte, dintre care două, respectiv C.V.

și C.S.P.V. au ca beneficiar I.S.B., iar ultimul, T.P.Î., are ca beneficiar D.T.I.C.P.J.B., situație în raport cu care în mod greșit imobilul C.V. a fost trecut, în baza art. 21 din Legea nr. 213/1998, în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al orașului Însurăței, atestat prin H.G. nr. 363/2002. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtul Guvernul României și chemații în garanție Consiliul Local al Orașului Însurăței și Consiliul Județean Brăila. Recurentul - pârât Guvernul României și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 5 și 7 și art. 304 1 C. proc. civ., criticând soluția instanței de fond pentru următoarele motive: 1. Acțiunea introductivă a fost formulată de D.S.I.

din cadrul R.N.P. R., în contradictoriu și cu M.A.P. și C.J.B., dar aceste două autorități publice nu au fost citate pe parcursul procesului în calitate de pârâte, ci numai în calitate de chemate în garanție, la cererea pârâtului Guvernul României. 2. Curtea de Apel Galați a înlăturat concluziile expertului ing. A.N., din raportul de expertiză suplimentar depus la dosar la termenul din 10 noiembrie 2005, în totală contradicție cu celelalte probe depuse la dosar și fără nici o motivare, considerând inexistent obiectivul de investiții realizat din fondurile exclusiv bugetare ale autorității locale. 3. Instanța a apreciat greșit că sunt întrunite condițiile pentru anularea parțială a H.G.

nr. 363/2002, în lipsa unui titlu de proprietate al reclamantei asupra imobilelor prevăzute la poziția 23 din anexa 5. Referindu-se la condiția preexistenței unui drept recunoscut de lege reclamantei, recurentul-pârât a invocat prevederile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, aplicabil la momentul realizării obiectivului de investiții, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, care în opinia sa au fost modificate prin art. 135 din Constituția României, unde este reglementată instituția proprietății publice, precum și dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în temeiul căreia a fost adoptată H.G.

nr. 363/2002. Cum anterior nu a existat o defalcare a bunurilor din domeniul public și privat al statului, nefiind stabilit un regim juridic distinct, în opina recurentului-pârât, capitalul regiei intimate este integral de stat, ea neavând posibilitatea de a proceda decât în limitele stricte ale competenței sale, în calitate de administrator al bunurilor aflate în dotare. În altă ordine de idei, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra legalității hotărârilor autorităților locale care au stat la baza adoptării H.G. nr. 363/2002, hotărâri prin care au fost aprobate și însușite inventarele întocmite conform art. 21 din Legea nr. 213/1998 și care nu au fost contestate în termen legal, pe cale separată.

Cu privire la legalitatea H.G. nr. 363/2002, recurentul-pârât a arătat că acest act administrativ a fost adoptat cu respectarea procedurii prevăzute de art. 18-24 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, realizând o operațiune de delimitare a proprietății publice de proprietate privată a comunelor fără să constituie drepturi noi și fără să producă efecte asupra proprietății private a altor persoane, dobândită potrivit legii. În aceste condiții, conform susținerilor recurentului-pârât, dacă o persoană fizică sau juridică se consideră vătămată, are deschisă calea dreptului comun, pentru compararea titlurilor de proprietate și cenzurarea valabilității titlurilor.

Consiliul Local al Orașului Însurăței a criticat sentința în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 10 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de fond a fost indusă în eroare de susținerile reclamantei și a interpretat greșit probele administrate, confundând „popasul vânătoresc”, care în prezent nu mai există, cu actuala C.V. Din suplimentul la expertiza tehnică imobiliară, înlăturat în mod neîntemeiat de către Curtea de apel, a rezultat în mod indubitabil că în realitate există identitate între actualul imobil C.V. și T.E.V., edificată în 1971 în baza autorizației de construire.

Recurentul Consiliul Local al Orașului Însurăței a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., dar acest text a fost abrogat prin art. 1 pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, anterior pronunțării sentinței atacate. În motivarea recursului său, Consiliul Județean Brăila a arătat că motivele pe care se sprijină hotărârea atacată sunt contradictorii și că instanța și-a format convingerea pe simple afirmații și susțineri nedovedite ale expertului, înlăturând fără temei concluziile potrivit cărora tabăra și cabana sunt de fapt unul și același obiectiv. O altă critică adusă sentinței constă în aceea că deși obiectul acțiunii întemeiate pe prevederile Legii nr. 29/1990 era anularea H.G.

nr. 363/2002, instanța a admis acțiunea, constatând că imobilul a fost trecut eronat în inventarul însușit prin H.C.L.Î. nr. 17 din 26 aprilie 2001. Cu privire la titlurile care atestă dreptul de proprietate asupra bunului în cauză, recurentul a arătat că instanța a considerat suficiente evidențele contabile ale O.S.I., în pofida înscrisurilor din care a rezultat că după edificarea lui, imobilul a fost transmis Î.U.G.P.B., prin Decizia nr. 19 din 26 ianuarie 1981 a C.E.C.P.J.B., iar prin Decizia nr. 796/1990 a Primăriei Județului Brăila, fosta tabără de elevi, a fost transmisă C.A.V. Între timp, în anul 1984, I.S.B. a făcut demersuri pentru preluarea imobilului din administrarea Î.P.B., printr-o cerere de transfer și un proces-verbal de predare.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimata-reclamantă a răspuns tuturor criticilor formulate în fiecare dintre cele trei recursuri, solicitând menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama de probele administrate în toate fazele procesuale și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate. Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 29/1990, având ca obiect anularea parțială a anexei nr. 5 a H.G. nr. 363/2002, privind atestarea domeniului public al județului Brăila, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Brăila.

Consiliul Județean Brăila, Consiliul Local al Orașului Însurăței și M.A.P. au fost chemate în garanție de către pârâtul Guvernul României, prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 25 februarie 2005 și au fost citate corect, în această calitate, pe tot parcursul procesului, conform art. 60-63 C. proc. civ. De altfel, neîndeplinirea legală a procedurii de citare atrăgea o nulitate relativă ce ar fi putut fi invocată numai de părțile vătămate prin neobservarea formelor legale, conform art. 304 pct. 5, cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, motivul privind necitarea, în calitate de pârâte, a M.A.P. și Consiliului Județean Brăila, motiv invocat de recurentul pârât Guvernul României, nu poate fi reținut.

Hotărârea de guvern a fost adoptată în cadrul procedurii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și a avut la bază o serie de hotărâri prin care autoritățile autonome locale din cadrul județului au aprobat inventarele bunurilor din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale. Astfel de hotărâri au natura juridică a unor acte pregătitoare, care nu produc efecte prin ele însele și pot fi cenzurate de instanță odată cu hotărârea de guvern prin care se finalizează procedura de atestare a domeniului public, fără ca necontestarea lor expresă să constituie un fine de neprimire a acțiunii reclamantei.

La rândul său, hotărârea de guvern adoptată în temeiul art. 21 din Legea nr. 213/1998 nu constituie, prin ea însăși, un titlu de proprietate, ci are ca efect juridic delimitarea domeniului public de domeniul privat al unității administrativ-teritoriale cu consecința stabilirii regimului juridic aplicabil bunurilor în cauză. Art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990 au instituit un contencios subiectiv de plină jurisdicție, care nu se limitează la dimensiunea formală a actului administrativ și nu conține distincții între actele administrative cu efecte declarative și actele cu efecte constitutive de drepturi. În consecință, susținerea recurentului-pârât Guvernul României, privind calea dreptului comun care trebuia urmată pentru compararea și cenzurarea titlurilor de proprietate este lipsită de fundament juridic.

Motivele din cele trei recursuri privind considerentele contradictorii reținute de instanța de fond (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), încălcarea legislației incidente pricinii (304 pct. 9 C. proc. civ.) și interpretarea greșită a probelor administrate urmează a fi grupate și analizate împreună, întrucât recurenții au invocat argumentele similare, deși le-au structurat diferit, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței expuse într-o manieră clară și coerentă și reflectând interpretarea aprofundată a tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce exclude incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aprecierea probelor este o operațiune complexă, în care intervine raționamentul judecătorului, ce nu este legat de concluziile unui raport de expertiză, această probă cuprinzând o opinie de specialitate asupra problemei supuse analizei, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la drepturile și obligațiile ce compun conținutul raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut corect, pe baza probelor administrate, că reclamanta a făcut dovada existenței premiselor pentru includerea bunului în patrimoniul său, în condițiile Legii nr. 15/1990.

Fără a mai relua toate considerentele privind regimul juridic al imobilului în evoluția lui în timp, corect și detaliat expuse în sentința recurată, Înalta Curte constată că într-adevăr, probele administrate (înscrisuri, cercetare locală și expertiză) conduc la concluzia că imobilul în discuție este cel construit în baza autorizației din 25 noiembrie 1970, contractului de antrepriză și actului de cooperare din 7 noiembrie 1970, încheiat între I.S.B. și A.J.V.P.S.B. Nu pot fi reținute susținerile recurenților, în sensul că imobilul în litigiu ar fi fost realizat din fondurile de rezervă bugetară la dispoziția C.E.C.P.J.B. pe anul 1971 și că autorul reclamantei ar fi edificat un alt imobil, care în prezent nu mai există.

În acest sens, este de reținut că la dosarul de fond au fost depuse, în copie, atât autorizația pentru executare de lucrări din 25 noiembrie 1970, referitoare la popasul de vânătoare din pădurea Viișoara, comuna Însurăței, emisă pe numele I.S.B. și A.J.V.P.S.B., cât și autorizația din 12 mai 1972, emisă ca urmare a cererii I.S.B., pentru construirea unui canton silvic de pază în pădurea Viișoara, pe teritoriul Comunei Însurăței. Este vorba deci despre două obiective diferite, situate în același perimetru și având același titular. Din rezervele bugetare aflate la dispoziția Consiliului Popular Județean a fost construit un al treilea obiectiv, T.P. din comuna Însurăței, în baza autorizației pentru executare de lucrări din 13 noiembrie 1971, deciziei nr. 473 din 10 noiembrie 1971 și deciziei nr. 88 din 25 februarie 1972, emise de Consiliul Popular Județean Brăila.

Tabăra de elevi, iar nu popasul de vânătoare, a fost transmisă în administrarea Î.U.G.P.B., prin decizia nr. 19 din 26 ianuarie 1981, la care face referire recurentul Consiliul Popular Județean Brăila. Instanța de fond a înlăturat întemeiat concluziile suplimentului la raportul de expertiză tehnică, pentru că după ce prin raportul inițial, expertul analizase distinct fiecare dintre cele trei obiective din punctul de vedere al anului realizării, materialelor de construcție folosite și fondurilor utilizate, ulterior, în urma obiecțiunilor Consiliul Local Însurăței, a concluzionat că T.P. a fost denumită „mai târziu” C.V. și că P.V. „nu se află construit în teren în pădurea Viișoara”, în dezacord cu toate celelalte probe administrate.

Expertul a contrazis chiar propriile constatări din primul raport, unde menționase că în tabăra de elevi cazarea elevilor se făcea în autobuze casate, amplasate în incinta taberei, care nu mai există pe teren, că mesele și bucătăria mobilă erau descoperite și amplasate în pădure și că terenul de sport a fost distrus. Este de menționat aici că pentru tabăra de pionieri au fost depuse la dosar memorii tehnice, devize pe categorii lucrări și tabele de calcul al cheltuielilor preconizate, dar nu și un proces-verbal de recepție ori un alt înscris din care să rezulte dacă proiectul a fost finalizat conform documentației tehnice inițiale și s-a concretizat într-o cabană cu parter și etaj, sau a rămas la stadiul descris în raportul de expertiză inițial.

Nu se poate vorbi despre o încălcare a art. 135 din Constituția României și a celorlalte acte normative indicate în recursul Guvernului României, de vreme ce unitatea administrativ teritorială nu a făcut dovada unuia dintre modurile de dobândire a proprietății publice prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 cu privire la imobilul în litigiu. În consecință, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Consiliul Local al Orașului Însurăței, Consiliul Județean Brăila și Guvernul României, împotriva sentinței nr. 58/ F din 28 martie 2006 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2007.